De naivitate nu scăpăm niciodată. Uneori, naivitatea se confundă cu prostia și, de momente de prostie, nici măcar un om inteligent nu e ferit. Dacă m-am bucurat că Trump a câștigat alegerile a fost pentru că știam că va încerca să distrugă progresismul. Nu m-am înșelat, întreaga Europă progresistă s-a zguduit sub efectul primelor măsuri luate, de la ieșirea Americii din Pactul verde, această mizerie monumentală prin intermediul căreia se scurgeau inutil miliarde de dolari (costisitoarele măsuri luate și efectul lor nul stau dovadă), până la interzicerea participării în competițiile sportive feminine a bărbaților trecuți de cealaltă parte a sexului biologic, în numele nediscriminării de gen, altă porcărie la fel de monumentală a ideologiei progresiste.
Smintirea lumii a fost pusă la cale cu zeci de ani în urmă, prin Școala de la Frankfurt, care a proliferat de la nivelul universităților americane, împânzind lumea. Revoluția sexuală din Statele Unite a stat pe un alt monument de mizerie morală – bibliile despre așa-zisa sexualitate normală ale unui pretins om de știință, Alfred Kinsey, un dereglat masochist, exhibiționist, complet de partea pedofiliei, care a găsit calea de a-și livra propria patologie sub forma rezultatelor unor cercetări științifice, ce nu aveau nimic științific în ele (cu ajutorul Fundației Rockefeller, susținătorul financiar al deviantelor studii). Exact cum nu au nimic științific studiile despre încălzirea climatică globală ce va distruge planeta din cauza omului. Antropocenul, această invenție în numele căreia omenirea se cutremură de cruzimea cu care facem rău planetei. Exponentul ei simbolic a fost biata Greta Thunberg, o fetiță care suferă de nu mai știu ce boală, exploatată fără milă de propriii părinți, înainte de a fi exploatată ca imagine a purității infantile; o copilă mondialmente îngrijorată până la isterie de soarta planetei, care a fost lăsată pe mâna imaturității adulților.
La momentul scrierii acestor rânduri, tocmai ce-am avut parte de spectacolul întâlnirii (ciocnirea) dintre o personalitate narcisică (Trump) excedată de propria-i importanță, susținută și ponderată negativ de puterea reală a SUA, și o personalitate devenită impulsivă (Zelensky), excedată de revolta de neconținut iscată de întâlnirea cu narcisicul omnipotent.
Când destinul națiilor e dictat în astfel de condiții, planeta trebuie să se teamă. Dacă mai era necesară o dovadă că totul se joacă pe cartea maturității sau imaturității (patologiei) psihice, iată că, din nefericire, am avut-o. Căci, invariabil, dacă li se oferă calea potrivită, marii narcisici devin tirani. Și, dacă au acces la putere, asta se datorează capacității lor de seducție a maselor. Îmbătați de iubirea pentru ei înșiși, juisând în fața oglinzii, narcisicii caută extazul în fața omnipotenței lor. Nu trăiesc decât pentru a-și oferi, la nesfârșit, scena pe care să-și joace piesa de teatru, nevoia de a-și resimți puterea pusă în act fiind sursa nesfârșită din care se adapă singurul țel în viață al personalității patologice narcisiste. Iar, atunci când e înconjurat de alte personalități narcisice, pentru el nu mai există nicio cale de a accesa relația cu realitatea obiectivă. Pentru el, lumea nu e decât un imperiu de cucerit, din nevoia patologică de a se simți stăpânul ei. Iar nevoia e irepresibilă, căci e o necesitate psihologică (nu doar biologică) fundamentală, care-și cere împlinirea, precum foamea, setea sau somnul pentru fiecare dintre noi. Pur și simplu, cu astfel de nevoi niciun narcisic autentic nu poate lupta. Și nu e asta tocmai definiția nevoii? Ceva irepresibil, fără de care psihicul simte că moare. Din nefericire, aidoma președintelui, și J.D. Vance pare a fi din aceeași categorie.
Și, dacă Trump e, pesemne, resentimentar, e din cauza pierderii în 2020 a alegerilor în fața lui Biden. Patru ani a fost nevoit să-și înăbușe furia, patru ani în care resentimentul s-a tot adunat, izbucnind, acum, cu toată forța lui malefică, odată cu câștigarea puterii. Un astfel de resentiment deszăgăzuit e capabil să facă ravagii. Descărcarea abruptă, după efortul reprimării, poate produce valuri de victime. Nevoia de descărcare tulbură facultățile mintale, iar facultățile mintale ale unui narcisic sunt deja tulburate.
Pe de o parte, nu narcisicul e de vină. Teoria spune că oglindirea de care a avut parte la vârsta primară, din partea mamei – ea însăși narcisică, pentru că ea e sursa patologiei – nu este imaginea lui, ci aceea a omnipotenței mamei. Copilul care are o astfel de mamă nu se poate regăsi pe sine oglindit în privirea mamei, căci mama îi arată, în oglindă, de fapt, imaginea splendorii doar a dorințelor ei. Deci, o mamă lipsită de capacitatea de a-și reflecta copilul drept o altă ființă decât ea. Am putea spune că e o mamă mult prea iubitoare, doar că e o mamă bolnavă. Copilul nu se va regăsi în imaginea obiectivă în oglindă, ci va căuta, toată viața, oglinda care să-i reflecte măreția. Fiindcă mama crede că a investit în copil, prin privirea ei, întreaga ei grandoare. A investit nevoia de a fi Dumnezeul lumii ei, transferată în copilul care, la începutul vieții, nu are conștiința faptului că el e o persoană separată de mamă, un alter care doar biologic își are sursa ADN-ului în genitori. Așa încât, copilul devine, de fapt, nevoia mamei de a-i transmite măreția, perfecțiunea, puterea. O boală. De aceea, el se va căuta pe el însuși toată viața, negăsindu-se niciodată. Căci, în spatele aparentei sale măreții stă neputința unui copil mic, terifiat de micimea lui. Iar tocmai această spaimă teribilă îl va obliga să-și caute, neabătut, oglinzile originare care să-i reflecte splendoarea omnipotentă.
Un narcisic fascinează. Căci pare întruchiparea forței spre care orice om tinde. A perfecțiunii, a vitalității nesfârșite. Forța lui de seducție e fără drept de apel. Cazi în fața lui, anesteziat de puterea pe care o emană și cu care te înstăpânește. Îl admiri, eventual îl dorești. Vrei, rapid, un transfer de putere. Fascinația e o stare patologică a minții, în care mintea pierde contactul cu realitatea obiectivă, înfățișând doar aparența: ceea ce nu este cu adevărat. Forța de seducție a narcisicului e uluitoare, căreia nu i te poți sustrage. Și nu știi dacă e doar manifestarea unei tulburări. Dar azi, în terminologia de specialitate, nu mai e voie s-o numești boală, ci doar tulburare. Adică ceva trecător!
Nu, narcisismul nu se vindecă, e patologie pură, iremediabilă. Precum cancerul în stadiu terminal. Răul, iată, poate irumpe în lume sub falsul chip al splendorii. Toate calitățile la care năzuim pot fi întruchipate de marele narcisic: cutezanță, inteligență, forță, convingerea de sine, încrederea, stima etc. Dar e doar o aparență, căci, așa cum spuneam, narcisicul nu e nimic din toate astea. Fascinația în care ne aruncă e fascinația mamei față în față cu minunea de copil pe care a săvârșit-o. Ca și cum nimeni altcineva până atunci și nimeni altcineva după nu va mai fi în stare să „fabrice” așa minune de copil. Copilul e întruchiparea forței mamei, cu care își propune să cucerească lumea, iar imperativul nevoii mamei va trece nesmintit în copil. El e, întotdeauna, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai puternic, minunatul, unicul! Doar că viața, lumea, nu va consolida nota fundamentală de narcisism în ceea ce, de-acum, au devenit nevoile lui. Or, asta îl va face să se depășească pe sine pe orice cale, fie ea și a răului, pentru a cuceri admirația planetară.
Oamenii bolnavi sunt, adesea, foarte inteligenți, iar inteligența lor se nutrește dintr-o uriașă și irepresibilă nevoie de validare. În cazul narcisicului, lumea nu e decât scena pe care-și joacă rolul, oricare ar fi el, în urma căruia vrea să primească validarea dată de mamă: că e cel mai bun, singurul, strălucitorul, orbitorul.
Mi-e teamă că Donald Trump, deținătorul puterii, tocmai asta se crede.
La celălalt capăt al lumii, stă o copie a lui, căci Vladimir Putin face și el parte tot din categoria aceasta. Dar, din întâlnirea a doi mari narcisici, pierduți în visul și năzuința ca fiecare dintre ei să fie Dumnezeu, lumea poate pieri.