Unul dintre cei mai interesanți și mai fecunzi prozatori din stânga Prutului al ultimului deceniu este Val Butnaru. Om cu multe calificări și activități: jurnalist, creator de ziare și televiziuni – este director general al Jurnal TV, post independent, cu importante merite în lupta antioligarhică –, Val Butnaru s-a lansat pe tărâmul artelor ca dramaturg, având peste 20 de piese publicate, multe din ele montate pe scene profesioniste. A fost și director al Teatrului Eugéne Ionesco din Chișinău.
De câțiva ani încoace, spuneam, Val Butnaru vădește și o harnică propensiune de romancier. Primul roman i-a apărut în 2010: Cartea nomazilor din B. Șase ani mai târziu publică Negru și roșu. 1930-2056 (2016). După care ritmul editorial se întețește: Misterioasa dispariție a lui Teo Neamțu (2017), Ultimul profet adevărat (2018), dilogia Manuscrisul lui Zograf – soția lui Faust, desperado.com (2020) și Hipnotic (2021), Patimile după Iov (2022). Sunt pânze epice inspirate din secolul XX basarabean – ocupație sovietică și reminiscențe interbelice, traiectorii de viață frânte, trădări, dispariții, conflicte de familie…
Realismul crud al scrierilor sale este striat de surprinzătoare filoane fantastice sau mitologice, exprimând nevoia autorului de a fixa anumite constante ce au determinat destinul nefericit al individului și al comunității sale. Or, ispita metafizicului, se poate spune, rezultă chiar din condiția provinciei prutonistrene. Încastrată în fălcile unui regim despotic, gemând sub ocupație străină, pentru basarabeni singura evadare a fost… în imaginar, tendință manifestă în creația mai multor scriitori din această etern tranzacționată provincie românească.
Am scris de-a lungul anilor în revista Contrafort despre unele romane ale lui Val Butnaru, despre altele am vorbit cu prilejul lansării acestora. Spinoza. Capricii (Editura ARC, 2023), este penultima apariție din seria de proză Val Butnaru (în 2024 a mai publicat o carte). Romanul la care mă refer a fost premiat de Filiala Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România. M-am oprit la acest titlu, pentru că este relevant pentru maniera de creație a acestui prozator, care mixează realismul cel mai dur cu jocuri și ingrediente livrești, pe gustul publicului elevat.
În Spinoza. Capricii, Val Butnaru recurge la un scenariu detectivistic ca intrigă și textualist ca structură. Naratorul – un jurnalist dintr-o redacție găzduită de Casa Presei din Chișinău – primește vizita unui procuror care a investigat moartea unei scriitoare pe nume Emma. B, o femeie cu stranietăți. Procurorul îi pune la dispoziție materialele investigației și jurnalul Emmei, intitulat Capricii, pe care l-a obținut de la fiica ei, Mona, plecată în jungla amazoniană să studieze un trib ciudat de acolo, care vorbește o limbă lipsită de noțiuni abstracte. A doua mapă pe care o scoate procurorul din geanta sa – cea mai importantă – este jurnalul lui Spinoza, soțul defunctei Emma B., tot el și personajul central al romanului lui Val Butnaru (poreclit după numele filozofului-șlefuitor de lentile din Amsterdamul secolului XVII, pentru care personajul cu pricina făcuse o pasiune de cercetător). În sfârșit, un alt corpus de texte îl constituie scrisorile Annei.
Romanul reprezintă încercarea naratorului de a pune ordine în aceste mape, din care procurorul încercase să croiască o operă literară, dar nefiind de meserie, a fost refuzat de editură și atunci a căutat pe cineva capabil să o facă. Îi revine naratorului, așadar, sarcina să dea o formă finală acestor texte disparate. Dar cu ce succes? Rezultatul muncii sale este „un roman ce nu poate fi povestit” (să ne înțelegem: aceasta este convenția, suntem în interiorul ei, nu formulez eu o concluzie pe marginea romanului lui Val Butnaru, reproduc din reflecțiile naratorului). Trucul e bine cunoscut: autoreferențialitatea. Îndoielile, frământările naratorului în ce privește forma pe care trebuie să o ia aceste caiete repovestite și reformulate îi asigură un „cordon sanitar”, un soi de invulnerabilitate. Registrul ludic, schema dată în vileag, nu-i așa?, este remediul ideal în fața criticilor cârcotași, atât pentru narator, cât și pentru… autorul din spatele său.
Ideea de a așeza cele trei fascicule, pe orizontală, în aceeași pagină, nu e originală, i-o luase înainte un autor sud-african:
„Am fost nevoit să revăd conceptul cărții. Încercam să leg cumva într-un întreg ițele răsfirate dintr-o urzeală recalcitrantă, desprinsă postmodernist din spată. Uneori, recunosc, eram la un pas de abandonarea proiectului gândit de anchetator, dar, precum se știe, perseverența dă roade aproape întotdeauna. Nu vă puneți cu perseverența! Din păcate, n-a fost și cazul meu. După o jumătate de an de muncă neîntreruptă, m-am văzut nevoit să constat că cele trei texte intercalate meșteșugit de mine – asta nimeni n-o poate nega! – nu reprezentau nimic altceva decât trei fragmente răzlețe – sau poate chiar mai multe? sau mai puține? – neavând nimic în comun între ele. Personajele astea ciudate nu comunicau între ele și nu manifestau niciun strop de simpatie, compasiune sau, cel puțin, înțelegere unul față de celălalt.” (p. 39)
Spinoza – protagonistul romanului rezultat din combinarea celor trei manuscrise –, angajat la Academia de Științe, este un tip excentric, umblă toată ziua cu o vioară sub braț ascunsă într-o cutie de lemn ponosită. E un spirit rebel, suferă din cauza unor condiții de trai profund deficitare (stă înghesuit într-un mic apartament cu soția sa, Emma B., în care mai locuiesc niște rude și un rus bețiv și violent cu soția lui) și mai are obiceiul să dispară pentru lungi perioade de timp. La un moment dat, suferă un atac de cord și i se face angioplastie coronariană. În timpul operației sonda optică s-a desprins accidental de firul cateterului de care era agățată și a pornit într-un periplu autonom prin venele și arterele lui Spinoza. Din acel moment, viața îi va fi determinată de capriciile acestui aparat, pe care autorul îl asemuiește cu sonda Voyager 1 lansată spre adâncul spațiului. Într-una din celebrele poze, pe care le-a trimis Voyager 1, planeta noastră se vede ca un punct lucind albastru pal pe canavaua nemărginită a cosmosului. Și această imagine a Pământului (transpusă pe coperta cărții lui Val Butnaru), seamănă izbitor cu ițele întinse pe stativele unei țărănci care țese un covor: covorul primordial al Lumii.
Accidentul de pe masa de operație, recte drumul rebel al sondei cu microscop prin vene și artere, îi conferă lui Spinoza capacități fizice supranaturale, care îi permit să-și vadă nu doar țesuturile, organele și capilarele corpului, ci să intuiască până și traiectoria unui glonț tras de un lunetist rus asupra soldaților ucraineni în tranșeele din Donbass, unde se află Ovidiu, un intelectual român mobilizat, originar din nordul Bucovinei, cu care Spinoza a purtat o lungă corespondență înainte de a-l întâlni pe linia întâi a confruntărilor militare. Și-l mai ajută mirobolanta sondă pe Spinoza să audă voci „de dincolo”, dialogul sufletelor din cimitirul Bellu și… multe altele. Vederea, astfel amplificată, devine viziune, transgresare a limitelor fizice, asigurând și autorului, am zice, o libertate narativă absolută.
Episoadele romanului – adică fasciculele celor trei manuscrise – se succed cu repeziciune, amestecând-se într-un mod aleatoriu, cărora nu e ușor să-i urmărești firul logic. Așa încât nu ne rămâne decât să ne lăsăm pe mâna lui Val Butnaru, cu speranța că el știe mai bine ce face, deși ne va pune adesea în încurcătură, cum se întâmplă, de pildă, cu apariția inopinată în pânza narațiunii a unor personaje care caută un Autor (trimitere declarată la piesa lui Pirandello) – o reminiscență a lui Val Butnaru pentru teatru și dramaturgie. Sau cum este întâlnirea lui Spinoza cu Anna – o ființă ciudată, izvorâtă din bulboana ficțiunii (Anna este o proiecție a Kareninei, așa cum Emma B. o sugerează, livresc, pe Bovary) în satul Mărgău din Munții Apuseni, unde localnicii vorbesc un dialect non-inteligibil, aidoma tribului amazonian, pomenit mai devreme.
Partea mai reușită a romanului, acolo unde, după gustul meu, poți urmări o desfășurare mai limpede a subiectului este intriga polițistă, construită în jurul decesului Emmei M. Cauza decesului, stabilită de anchetă, este o savarină otrăvită din care femeia a mușcat la capătul unei petreceri dată în apartamentul ei. Anchetat de procuror, Adam Gurnic, unul dintre prieteni, dă vina pe Spinoza, spunând că acesta e ahtiat să cânte ca Paganini, „violonistul demonic”, e obsedat de Capriciile marelui artist, mai ales de Capriciul nr. 24, pe care nu reușește să-l interpreteze. În nebunia lui, Spinoza i-a mărturisit o dată lui Gurnic că „pentru a cânta ca Paganini este în stare să ucidă o femeie”. „O femeie? De ce anume o femeie?”, l-a întrebat anchetatorul. „Pentru a-i capta sufletul în cutia de rezonanță a viorii”.
Enigma morții Emmei M. se va dezlega spre finalul romanului, în care, grav bolnav, Adam Gurnic va mărturisi că el, de fapt, a ucis-o pe Emma, otrăvindu-i savarina și aranjând ca suspiciunea să cadă pe Spinoza, care i-a și servit prăjitura fatală soției sale, fără să bănuiască nimic. A fost o răzbunare, peste ani, a lui Gurnic pentru felul sfidător, oribil, cu care iubita sa de atunci, Emma, l-a înșelat în studenție participând într-o toamnă, la cules struguri, la o orgie sexuală cu un grup de muncitori din zonă.
Realismul și fantasticul compun un puzzle cu desen variabil în romanul lui Val Butnaru, deschizând multiple posibilități de explorare, cum ar fi, ca să mai dăm un exemplu, strania boală a Emmei B., care proiectează o umbră bizară în urma ei, compunând tot felul de ființe monstruoase, dar și silueta lui Dalí, geniul cel mustăcios. Miza autorului, care răzbate din acest labirint narativ, este una existențialistă. Spinoza e frământat de întrebarea: Încotro se îndreaptă lumea? Nu va reuși să afle direcția sau nu va mai apuca să ne-o comunice. Nici n-ar avea sens. Răspunsul este la latitudinea cititorului, o va descoperi fiecare, pe cont propriu, la momentul oportun.
Val Butnaru, Spinoza. Capricii (roman). Editura ARC, 2023