În sculptura românească se întâmplă să existe doi „mogoșeni”, al căror patronim se trage din Ardeal (MOGOȘ, com. în jud. Alba, pe cursul superior al râului Geoagiu; loc. MOGOȘ < magh. mogos, mogus, magos, magas „înalt”): Adrian Laurențiu Mogoșanu (născut la 25 august 1958, la Băneasa, județul Constanța) și Petre-Virgiliu Mogoșanu (născut la 5 martie 1976, la Craiova).
Am făcut această precizare în ideea de a induce în spațiul informațional actual (poate cam prea învolburat, din pricina grabei și a supraabundenței!) evitarea unei apropieri între cele două nume. Sau, cu atât mai mult, între operele lor.
Astăzi, ne oprim la cel de-al doilea „pe listă”, la mai tânărul Petre-Virgiliu Mogoșanu, aspirant la frăția „cinquantenară” (vârstă pe care Serge Reggiani o slăvea atât de frumos în 1971, în cântecul său, La Cinquantaine, cu neuitatele versuri: On arrive à La Cinquantaine,/ moitié sage, moitié fou/ Le cul assis entre deux chaises/ à tenter d›en joindre les bouts.)
O călătorie la Târgu Jiu este o aventură. O expediție riscantă, care, în ciuda entuziasmului inițial al proiectului, nu e capabilă să camufleze disconfortul transportului feroviar (atât de obișnuit pe calea ferată românească!) decât dacă, la capătul călătoriei, acolo, la destinație, există promisiunea că îți vei regăsi prietenii parcă ceva mai domoliți de supărarea și nemulțumirea că sfânta Cale a Eroilor, imaginată cu atâta credință de zeul național Constantin Brâncuși, rămâne din păcate, încă, victima unei neglijențe administrative. Și că ei, prietenii, trecând totuși peste toate aceste „răutăți și mici scandale”, cum zice Poetul, se vor strădui să compenseze tristețea și paraponul și vor încerca să-ți bucure privirea cu alte „frumuseți și prețuri noi”, dăruite de arta creatorilor contemporani ai meleagurilor oltenești.
La Târgu Jiu, există o filială a UAP puternică și energică a cărei voce prodigioasă se aude bine, distinct, rezonând înspre Apus, până la Timișoara, iar, înspre Răsărit, până la București. De activitatea ei se ocupă președintele filialei, conf. univ. dr. Vasile Fuioarea – în sine, însă, un foarte bun pictor – dar ea cuprinde nume bine cunoscute ale artelor contemporane din partea locului, precum venerabilii Mihai Țopescu și Valer Neag, apoi, Gheorghe Plăveți, Iliana Gheorghiu, Costel Dobrițescu, Mariana Frătița, Romana Țopescu, Cătălin Negrea, Bogdan Epure, Laurențiu Stoicu și alții.
Și mai e ceva de remarcat, și anume, o legătură strânsă, ca să zic așa, intraregională, între filiala UAP din Târgu Jiu și cea din Craiova. Amândouă alcătuiesc un fel de modul interactiv al artelor cu răspândire în întreaga Oltenie, la concurență cu o altă filială remarcabilă din Sud, cea din Râmnicu Vâlcea….Dar, passons!
Cu ocazia împlinirii a 149 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Filiala UAP din Târgu Jiu, în colaborare cu Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare Constantin Brâncuși (nu vă mirați, tot ce are legătură cu arta în Târgu Jiu, cu educația, dar și cu alte domenii, poartă numele marelui sculptor!), a organizat la Galeriile UAP o expoziție de excepție, invitând să expună un foarte cunoscut și remarcabil sculptor din Craiova: Petre-Virgiliu Mogoșanu.
Numai titlul expoziției – Tensiuni atemporale – suscită un interes deosebit pentru o decriptare semantică mai adâncă, acolo unde contrapunerea timpului artistului craiovean celui pe care îl reprezintă Constantin Brâncuși (adică timpul cosmic, timpul universal, timpul demiurgic) se îngemănează cu o discretă aluzie la însăși tehnica sculpturii lui Mogoșanu, în care Frumosul se află într-o permanentă tensiune, fiind rezultatul unui joc contrariant între solidul formei și fluidul percepției.
„Priviți sculpturile mele până ce le veți vedea“ – era îndemnul lui Brâncuși, și hâtru, dar și înțelept, adică „priviți până veți înțelege ce am vrut să spun prin arta mea, până vă veți purifica”. El trimitea astfel la un anumit substrat arhaic de sorginte filozofică, amintind poate și de catharsisul menționat prima oară de Aristotel în Poetica (termenul de catharsis (Κάθαρσις) este derivat din cuvântul grecesc καθαίρειν (katharein), care semnifică a curăța, la rându-i derivat din kathares, care înseamnă pur, curat, fără pată). „Curățați-vă de prejudecăți, de locuri comune, dați jos de pe trupul privirii voastre toate hainele groase ale iernii din minte și aruncați gunoaiele ce vă pot parazita percepția splendorii, a perfecțiunii!” – aceasta ar fi completarea la exhortația Maestrului.
Petre-Virgiliu Mogoșanu, format la Accademia di Belle Arti di Carrara (acolo unde patronează un nume colosal al sculpturii mondiale, japonezul Yoshin Ogata) are abilitatea și măiestria de a transforma materia dură (marmură, piatră, granit, bronz) în forme dumnezeiesc polisate, până la aparența moale a mătăsii și șlefuite până la capacitatea de a refracta lumina. Ele sunt înzestrate cu însușirea paradoxală de a părea fluide, de a se contorsiona, de a se extinde, de a desface lumina în componentele ei secvențiale și de a o simți pulsând, în forme imposibile (cum ar fi exprimarea prin banda lui Moebius).
„Bucățile de marmură de Carara, Rușchița, Kavala, grele și opace – spune criticul de artă Ruxandra Dreptu, unul dintre exegeții operei lui Petre Mogoșanu – se transformă în obiecte translucide și aparent ușoare, capabile de mișcări spectaculoase datorită formelor monolitice sau compuse din fragmente care ies unele din altele sau se alătură sensibil într-o înfrățire atemporală cu arheologia, cu regnul vegetal și cu osuarul mineral. Multe dintre lucrări sunt așezate orizontal pentru a sugera extinderea nemărginită și liberă înafara oricăror limite impuse, asemenea orizontului. Verticala este irumpere și se intitulează Libertate, oblica este oscilație și descrie reluarea continuă a traseului impus de cochilie prin pornire și răsucire către sine. Mișcarea este conținută în obiect prin liniile care delimitează planurile și prin direcționarea fasciculelor de lumină care îl pătrund. Sculptorul vorbește, însă, și despre tensiunea internă, invizibilă și lenta transformare a particulelor încapsulate în materie, despre vibrația insesizabilă și permanentă a materiei.”
Titlurile lucrărilor sunt revelatoare în ceea ce privește fondul subteran al intențiilor artistului de a stăpâni materia, de a și-o modela conform traiectelor fantastice ale minții sale creatoare: Traiectoria unui punct, Unitatea materiei, Tensiuni în natură, Fragment de existență, Punct în mișcare etc.
Apoi, firește că trebuie să vorbim și despre „omagiul involuntar adus de Petre V. Mogoșanu lui Brâncuși”, care constă nu doar în respectul pentru materialul ales spre a fi transfigurat, ci și în adaptarea la cerințele acestuia, alegându-l cu temeritate pe cel mai nobil, dar și cel mai dificil de cioplit și modelat – piatra, fie că e marmură ori granit. La acestea, trebuie adăugat elogiul formei perfecte, al motricității incluse și al impulsului tactil. „Brâncuși a deschis un drum, iar Mogoșanu și l-a asumat prin originalitate pe cel mai greu” – conchide criticul amintit. La care, și noi adăugăm observația că, prin reușita de a sublima aspectul tensional-dinamic al materiei, prin elanul cu care investește masa volumetrică, ce include ca element de permanență mișcarea eliptică, artistul mărește considerabil aria originalității sale.
Opera lui Petre V. Mogoșanu este o exegeză lirică despre spațiu. Un eseu poetic despre fizica torsiunii, de o plasticitate uluitoare, realizată în materia grea, masivă, solidă și robustă a marmurei. Aici, capacitatea lui Petre Mogoșanu de a transcende spațiul și de a-l plasa în alte coordonate de agregare este realmente ieșită din comun și, tocmai de aceea, extrem de provocatoare. Ceea ce pare în debutul actului privirii a fi o entropie estetică – adică o anume stare de dezordine, de repartizare fortuită și disciclică a elementelor din care, de regulă (dar, din păcate, nu întotdeauna!) se naște opera de artă – devine, prin intervenția creatoare (ba, am putea spune salvatoare!) a lui Petre Mogoșanu o performanță. Forma torsionată și derutantă, un fel de trup răsucit în „stilul Möbius”, dar fără conotații antropologice (interesant este că apare la privitor o anumită neliniște, căci nu știe unde să se așeze mai bine, spre a da o coerență acceptabilă și agreabilă formei pe care o vede), conturează o ipoteză „de lucru”, dar care este numaidecât exclusă, odată cu schimbarea unghiului de vedere. Și tot așa, la fiecare mișcare a privirii. Practic, ceea ce reușește artistul este să propună o infinitate de conjecturi prin care poate fi decriptată izbânda sa. E un experiment de, dacă se poate spune așa, fertilizare în marmură!
Apoi, poate spre a împlini intenția autorului cu realizarea concretă a lucrărilor sale, toată dinamica spațială se desăvârșește printr-o – repet – polisare perfectă a formei, o șlefuire extrem de migăloasă, cu irepresibile tentații tactile, am zice de „tip Bernini”.
Sculptura lui Petre V. Mogoșanu mi se pare a fi și un excelent mesaj umanist – delicat, calin și sensibil – ce induce privitorului o constantă stare de extaz liric. Un fel de tihnă a ochiului deschis înlăuntru, spre căușul sufletului fiecăruia. Adică acolo unde ajungem să vedem!