Dintr-o notă a redactorului de carte al editurii Junimea, Ioan Răducea aflu că prima ediție a romanului lui Nicolae Prelipceanu, Pe scara interioară (Oglinda spartă) a apărut în anul 1987 (la vremea respectivă titlul cărții a fost Scara interioară). Mărturisesc că nu o am și nu-mi amintesc de ea, prin biblioteca mea risipită între Timișoara, Odorheiu Secuiesc (unde eram profesor în anul 1987) și București, locul în care trăiesc de câteva decenii. De aceea, am citit cartea de proză a cunoscutului poet, ca pe o producție nouă, aparținând anului 2024, înscris în pagina de gardă a prezentei versiuni. De altfel, o astfel de interpretare este încurajată de unele aduceri la zi ale progresului tehnic și cele legate de condiția scriitorului român, în condițiile specifice intrării în noul mileniu. Inclusiv evoluția biologică a protagonistului, Vasile Decuseară (splendid nume cu nuanțe crepusculare) pare a încuraja o astfel de lectură a unei cărți îmbibate într-un sos al nostalgiei unui timp aproape uitat.
Romanul propriu-zis este un mix de amintiri, vise și fantezie din anii de început ai carierei lui Vasile Decuseară, vremea studenției și a primelor slujbe (anii ’60, ’70, ’80) prin orașe mici de provincie, cu întâmplările anodine din care se frământă marile destine, cu partenerii de drum ai acelui timp și replicile lor rămase în memorie, fiecare cu destinul său. Dincolo de întâmplările destul de banale, prea puțin memorabile din viața lui Vasile Decuseară și a companionilor săi de generație, romanul lui Nicolae Prelipceanu se remarcă printr-o mare luciditate auctorială. Autorul își comentează, în spirit postmodern, frazele pe care tocmai le-a scris, stilistica replicilor diverselor personaje, oferă, ca la teatru, mici indicații de regie („Numai o săptămână în orașul dumneavoastră! Numai o săptămână! Lume, lume! Tobe, tobe! Apăsați cât se poate pe consoanele inițiale, llume, llume, ttobe, ttobe”) (p.13), face distincția structuralistă între autor și narator, discută în spirit pirandellian raporturile dintre autor și personajele sale. Toate aceste elemente care țin de o anumită modă textualistă se înscriu în realitatea literară a anului 1987, dar sunt susceptibile să stârnească interesul cititorilor de azi, poate chiar într-o măsură mai mare decât întâmplările destul de prăfuite din cotidianul protagoniștilor.
O temă importantă de reflecție în roman este raportul dintre memorie și uitare. Ea pare să îl obsedeze pe narator, care revine asupra ei la intervale de timp, ceea ce conduce într-un fel la impresia cititorului de nesiguranță, incertitudine, îndoială, șovăială, în privința faptelor povestite. Iată, de pildă, acest fragment de la pagina 35: „14 august. Uit cu o viteză amețitoare, neliniștitoare. Într-o zi am fost sunat de D.O., care în stilul lui ocolit și vechi-ceremonios, mi-a adus aminte de o scrisoare a mea către el, de acum peste zece ani. Nu știam că i-am scris-o vreodată, nu mai știu cum scriam scrisori atunci și cine e autorul cărții pe care o citeam și din care citam în scrisoare. Ideea celui care își pune prietenii apropiați din diferite perioade ale vieții lui să-i relateze în scris sau oral ce-și mai aduc aminte despre el… Dar ei au latitudinea să modifice după bunul lor plac lucrurile pentru a realiza o biografie cum ar fi vrut ei, pentru ei, falsă în cazul nostru, eventual ideală din punctul lor de vedere.”
Pierderile de memorie ale personajului care se confesează, multiplele sale reveniri și explicații, de cele mai multe ori în interiorul aceleași fraze, interferența perspectivelor și a vocilor narative, tulbură coerența discursului epic, incongruența narativă face dificilă misiunea cititorului de a înțelege logica și cronologia faptelor. „…V.D. nu-și mai amintește nimic despre acele străzi decât pantele și, la drept vorbind, nu pantele sunt cel mai important lucru, cea mai importantă idee a unei astfel de străzi? Și, la și mai drept vorbind, nici pantele nu și le mai amintește el, ci ni le amintim noi, în vederea re-creării memoriei sale dispărute fără urmă. Ceea ce nu se știe cu personajul și prietenul nostru, personajul nostru – prietenul nostru, care din când în când se ramifică în bunul său prieten Dan Ozeranschi și în prietenul său Dan Vlăjoagă și, uneori, în noi înșine, cei care scriem textele, negrii săi, este dacă el și-a pierdut într-adevăr memoria, adică amintirile una după alta, fiecare întâmplare nouă împingând-o pe cea dinaintea ei în neant, sau pur și simplu se află într-o grevă de memorie, deci amnezia lui este, dacă putem să ne exprimăm astfel, voluntară. Pentru binele lui Vasile Decuseară, pentru ca, în final sau chiar mai devreme, să nu fim siliți a-l executa în mod exagerat de crud, sadic dacă vreți, vom conveni că este adevărată ipoteza cea dintâi: Viața lui a fost lungă, în orice caz, plină de întâmplări nelegate între ele prin altceva decât prin persoana sa, ceea ce a făcut ca ele, întâmplările, să se elimine una pe alta, păstrându-l pe V.D. într-un fel de continuă actualitate, doar a și fost un timp, mult timp, ziarist, actualitate fără trecut, fără istorie (…)” (pp. 137-138). Sunt lucruri esențiale pentru a înțelege specificitatea narativă a romanului Pe scara interioară, chiar dacă ele par mai adaptate realității anului 2025 decât celei a anului 1987. Ele reprezintă o excelentă cheie de descifrare naratologică a romanului, a felului în care experiențele de viață ale autorului migrează în concepțiile și faptele personajelor sale și demonstrează felul în care ficțiunea, imaginația și visele acoperă golurile memoriei. De altfel, la un moment dat, Nicolae Prelipceanu are o revelație importantă despre funcțiile memoriei: „Adică memoria are funcția de a uita, nu de a reține, cum știam noi până acum. E un fel de burete care nu absoarbe, ci șterge, usucă totul de îndată ce s-a întâmplat, pentru a face loc altei întâmplări, următoarei și așa mai departe”. (p. 245) Acesta fiind rolul memoriei, este clar că îi revine imaginației prozatorului datoria de a astupa golurile lăsate de ea.
Pe scara interioară (Oglinda spartă) de Nicolae Prelipceanu este o carte al cărei bruion a apărut, cum spuneam, în anul 1987, dar al cărei text a fost binișor ajustat, ori de câte ori autorul a simțit nevoia, după anul 2000. Este o carte a poveștilor de viață ale unor tineri din secolul trecut, în care sunt prezente viața cotidiană în micile orașe de provincie (o variantă a literaturii navetei, specifică literaturii optzeciste), șefii obtuzi, care îi privesc cu ostilitate pe noii veniți, aventurile bahico-erotice ale stagiarilor, spiritul lor de grup, scandalurile de adulter, nelipsitele turnătorii la Securitate și la factorii de conducere de la partid, dar a cărei miză nu stă la nivelul întâmplărilor relatate ci la cel al meditațiilor despre tehnicile narative și stilistice ale romanului care se scrie sub ochii noștri. Pentru Nicolae Prelipceanu miza acestei cărți pare să stea nu pe CE se scrie, ci pe CUM se scrie. Scriitorii optzeciști, printre care se află, cel puțin prin scrierea acestui roman, Nicolae Prelipceanu, erau convinși că opera literară este un artefact pe care îl construiau sub ochii cititorilor, cu materialele la vedere și tehnicile de lucru, perfect transparente.
Universul lui Vasile Decuseară este compus dintr-o multitudine de sfere, de diferite mărimi, fără vreo legătură cu universul ontologic al lui Mihai Șora. Este vorba mai degrabă de o succesiune de figuri geometrice închise în interiorul cărora totul se repetă, inevitabil, la anumite intervale de timp. „Vasile Decuseară e singur într-o cameră sferică, unde totul e sferic (…). Pământul, după cum se credea într-un secol trecut, al unui mileniu îndepărtat, încheiat, revolut, revoltat, e deci un model istoric, în fața unei mese, care nu e decât o sferă mai mare, mai înaltă în fața lui, această sferă fiind desemnată în limba noastră prin cuvântul masă, păstrat încă din mileniul respectiv, citind”. (p. 220)
Firește, în acest fragment avem de-a face cu un vis sau un delir al naratorului pe care cititorul trebuie să îl ia ca atare și care nu se suprapune perfect peste viziunea diurnă a personajului Vasile Decuseară, chiar dacă prin omnisciența sa autorul știe în permanență ce se întâmplă în mintea acestuia.
Romanul lui Nicolae Prelipceanu, Pe scara interioară (Oglinda spartă) este destul de dificil de parcurs, fără a fi însă ermetic. Cititorul trebuie să aibă răbdarea să îi citească însă toate cele 327 de pagini care îl alcătuiesc și să își pună întrebările care contează pentru a-i putea înțelege toate mizele narative și de compoziție. Îl asigur că eforturile îi vor fi răsplătite.
Nicolae Prelipceanu, Pe scara interioară (Oglinda spartă),
Editura Junimea, Iași, 2024