Pentru mine este uluitor faptul că un element al naturii, care pre-există apariției omului și nu are legătură istorică, ci doar ontologică cu existența civilizației noastre, se dovedește a fi în același timp elementul esențial al unor forme de expresie artistică – lumina. De parcă ar fi vorba de un precursor cu proprietăți inalterabile, necesare, sau de o profeție a apariției, destinului, evoluției omului în lume. Și este în egală măsură ceva care mă umple de uimire și pasiune, faptul că noi, oamenii, avem în structura noastră naturală un organ de simț menit să recepteze lumina, să o perceapă și să o folosească în întregul exercițiu vizual – ochiul.
Dacă ne așezăm mintea într-o încercare sobră de a vedea lucrurile fondatoare, originile inexplicabile a ceea ce suntem noi ca existență și civilizație, o să admitem că este ceva care ține de miracol sau de perfecțiunea dezvoltării naturale, această corelare a existenței luminii în univers, pe de o parte, și existenței ochiului care o percepe și, cu ajutorul ei, percepe întreaga desfășurare spațială a lumii din jur. Presupunând că această situație nu ar fi deja dată, gata făcută în momentul când noi apărem în lume, fie creați de Dumnezeu, fie derivați din primate cum cred evoluționiștii, nu ar fi capabil nimeni, pe niciun interval predictibil al curbei evoluționiste, să producă printr-o mutație culturală această conjuncție. Efectiv, dacă raportul lumină-ochi nu ar fi determinat de la natură, dintotdeauna, el nu ar putea fi creat, iar viața și civilizația omului așa cum există, cum le știm, nu ar mai fi apărut niciodată.
Mare parte din compoziția noastră culturală se bazează, deci, pe această pereche originară, simplă: lumină-ochi. Faptul că Platon găsește un „ochi al minții”, că vede în minte/ intelect un analogon al organului văzător ține de geniul lui poetic, însă nu este o mare descoperire. Pur și simplu lumina este cea mai mare revelație a vieții naturale, iar vederea, perceperea formelor, culorilor, relațiilor spațiale, ciclicității zi-noapte minunea fondatoare a existenței omului ca ființă culturală. Aș spune că o singură conjuncție naturală întemeiază întreaga noastră dispoziție creatoare de cultură, de care nu trebuie să uităm, pe care nu trebuie s-o ignorăm niciodată: conjuncția luminii cu ochiul. Faptul că lumea din jurul nostru ne este deschisă – iar lumina produce tocmai această conjunctură miraculoasă, ne deschide lumea în chip vizual infinit, ne oferă orizont al percepției, permite identificarea entităților reale, diferențelor și raporturilor în ordinea realității.
Este de prisos să repet scenariul Facerii, pentru că oricum mulți dintre moderni și postmoderni nu cred ce se scrie în Biblie, însă faptul că viața noastră în lume depinde de lumină – care vine de la soare – ține de evidență, iar acceptarea acestui adevăr elementar probează o inteligență elementară. Peste acest nivel, lumina a devenit un tropism al culturii umane în toate zonele și epocile cunoscute, a intrat în metafizică, teologie, mistică, mitologie, artă, știință, psihologie, încât nu cred că am greși dacă am admite că dualismul fundamental al culturii umane este relația lumină-întuneric. Derivatele acestora, ramificațiile și corelațiile posibile compun un adevărat rizom tematic în întreaga istorie a dezvoltării noastre. Eu pot porni discuția pe baze strict fizice, cosmologice, de la lumina naturală, însă cred că ne-am împotmoli imediat într-o indecidabilă: cum se face că această lumină, care nu este eternă, începe brusc să existe?
Să revenim la temă. Desigur, când vorbim de vitraliu în primă instanță ne gândim la geamul pictat prin care trece lumina. Deși rudimentară, această definiție este corectă, aproape suficientă pentru a delimita obiectul nostru de interes acum. Însă intenția mea este să transform vitraliul într-o metaforă a sufletului și să ilustrez legăturile intime dintre aceste elemente: materie, formă, culoare, lumină, narațiune, iar dacă voi reuși acest lucru, sper să devină evident că arta vitralierilor și poezia au o vecinătate profitabilă pentru amândouă. Să mai adaug că rolul luminii din vitraliu îl ocupă vocea în poezie: așa cum lumina însuflețește imaginile pictate, vocea însuflețește cuvintele scrise. Mai scurt spus, lumina este sufletul imaginii, vocea este sufletul cuvântului. Nu face parte din imagine, dar aceasta nu se revelează fără lumina ce trece prin ea; nu face parte din poezie, dar vocea adaugă cuvintelor din care poezia se compune acea rostire vie care o transformă în ritual și face legătura dintre recitator și auditori. Și ca să nu ne îndepărtăm de miezul ideii, dacă am vorbit de la început despre vocația culturală a luminii, ca stihie originară, să adăugăm că vocea are aceeași relevanță, același efect cultural, doar că perechea ce-i revine la nivelul structurii noastre sensibile este urechea. Lumina produce și facilitează circuitul vizual, vocea produce și întreține circuitul sonor. Undeva într-un punct îndepărtat unde mintea noastră nu poate ajunge, pentru că atunci încă nu există, vocea și lumina coexistă, ceea ce va face ca mai târziu rostirea să producă revelație, cuvântul să producă lumină.
Acum să vedem din ce se face vitraliul propriu-zis, ce funcție și ce miză are. Să pornim de la material și de la funcția lui în ansamblul arhitectural, fie că este vorba de o biserică sau catedrală, fie de un palat sau alt edificiu cu destinație culturală ori locuință privată. Fiindcă ține loc de geam, brutal spunând, vitraliul este făcut din sticlă, material transparent. Avem geamul ca atare, care asigură stabilitate termică în încăpere și în același timp lumină naturală. Acestea ar fi funcțiile practice. Însă, pentru că este „pictat”, conține o imagine anume, vitraliul devine operă de artă, reprezintă ceva, capătă funcție estetică. Opera de artă vizuală se adresează privirii, ochiului în primă instanță, asupra căruia acționează prin temă, culoare, stil și idee, dar în cazul special al vitraliului prin lumina care-l revelează. În absența luminii, vitraliul se opacizează este un tablou mort, nu vedem nimic. Prezența sau absența luminii fac din el ceea ce arată, exprimă. Exprimă, adică spune, povestește. Tema conține în general o narațiune, atunci când este vorba de un vitraliu de biserică, un pasaj din marea narațiune biblică. Dacă este vitraliu decorativ, miza lui este încântarea estetică pe care o produce privitorului prin aranjamentul imagistic, jocul de forme, culori, motive, decorațiuni. Însă în toate situațiile cea care produce narațiunea este lumina, care aș zice că este echivalentul Logosului, prin care „toate s-au făcut”. Vedem facerea, dar nu vedem Logosul; tot așa, vedem strălucirea vitraliului, ipostaza sfântului cutare, a îngerului cutare, a Fecioarei Maria cu Pruncul sau altele, dar nu vedem lumina ca atare prin care acestea își capătă strălucirea.
Fiecărui sfânt, fiecărui personaj sacru din narațiunea iconologică îi este asociată o poveste, care începe să se deruleze din momentul în care vitraliul este stârnit de lumina ce se ivește afară și-l atinge. Până să se crape de ziuă și să se reverse lumina, vitraliul este întunecat, tăcut, ascuns lumii și ascuns sieși – dublă ocultare. Cu fiecare rază care-l pătrunde se încălzește, se dezmeticește, începe să licărească duhul în el și de la un moment încolo de strălucire își dă drumul, începe povestea. Lumina vine din afară, din natură, de la Dumnezeu, adică este ceva preexistent și independent de existența, tema și poziția vitraliului, însă vitralierii care l-au creat și i-au găsit locul au gândit în așa fel lucrurile încât să facă posibilă conjuncția atât estetică, cât și metafizică dintre lumină – eternă, iar dacă îi acceptăm ocurența teologică, increată – și sticla pictată așezată în zidul bisericii. Deci vitraliul devine ceea ce este menit prin colaborarea unui element neartistic, necreat, care e lumina. Faptul are o importanță extraordinară, pentru că observăm aici în ce fel conceptul artistic capătă valoare și își atinge scopul numai prin conlucrarea cu ceva de dinafară și din alt registru decât cel al creației și concepției umane.
Vitraliul funcționează ca atare doar prin ceea ce este necreat și exterior, prin lumina care nu depinde în niciun fel de puterea sau viziunea artistului, așa încât putem spune: esența vitraliului nu stă în concept, ci în energie, în principiul animator – lumina. Vrem- nu vrem pentru a înțelege arta vitraliului, dar și artele vizuale în general, trebuie să admitem că fundamentul acestora este de natură fizică și, de ce nu, metafizică/ teologică, prin simpla prezență a luminii. Poate că lumina cu care se răsfață ochiul artistului și privitorului este una naturală, însă cea la care face apel mintea, care de fapt luminează minții capacitatea de înțelegere, este extranaturală, ceva despre care ne vorbesc mai mult metafizicile și teologia. Nu am avea nimic de câștigat dacă am face pe savanții sceptici cu orice preț și am rezuma întreaga noastră sferă de existență, creativitate și experiență artistică la datele empirice, rațional explicabile. Mintea noastră însăși, inteligența și creativitatea nu pot fi explicate prin date fizico-chimice preluate din studiul naturii. Astfel că este de bun simț să includem o anumită lumină necreată, metafizică, în paradigma experienței noastre artistice. Spun acest lucru pentru că, atunci când noi observăm un vitraliu, iar ochiul nostru este fascinat de spectacolul pe care-l generează, experiența strict estetică ar rămâne o simplă vrajă, amăgire, nălucire hipnotică, dacă nu ar fi însoțită de o lectură hermeneutică implicită prin care capătă sens dezvăluirea vizuală. Ca exemplu, noi putem vedea în vitraliu frumusețea unei femei care ține pruncul la sân, dar dacă în același timp mintea noastră nu parcurge lectura Fecioarei cu Pruncul, care deja ne instalează într-un mitem biblic, ceea ce vede ochiul nu are nicio relevanță culturală. Infantil, ochiul se lasă vrăjit de jocul culorilor și formelor, fără a le integra într-o narațiune paradigmatică, lucru pe care-l face doar mintea. Or, pentru ca mintea să fie capabilă de această operațiune, trebuie ca mai întâi asupra ei să acționeze fondator acea lumină necreată a înțelegerii.
Ca să formulez mai frust, vedem doar atunci când înțelegem și cât înțelegem. Ochiul nu este capabil de înțelegere, prin urmare această limită afectează însăși puterea sa perceptivă. Într-un mod misterios, percepției vizuale trebuie să i se asocieze o intuiție comprehensivă spontană pentru a se realiza vederea adecvată. Vederea simplă nu conține nici înțelegere, nici sens, iar din acest motiv contemplarea unui vitraliu este mai degrabă opera minții decât a ochiului, ceea ce ne obligă să acceptăm că și lumina, care este sufletul vitraliului, este mai degrabă obiect al înțelegerii, decât al vederii. Dincolo de vraja hipnotică a ceea ce se vede, prin temă, narațiune și mai ales prin orizontul fanic în care se revelează, un vitraliu este text, obiect al interpretării, iar când spun că acesta este „trup”, doresc să se înțeleagă același raport care există între un text și sensul lui.
Să mutăm puțin raportul text-sens înspre rostirea poetică și să observăm că efectul pe care îl exercită lumina asupra ochiului/ privitorului îl are vocea asupra urechii/ auditorului, și că aceste două căi – vederea și auzirea – sunt în realitate instrumentele aceluiași mecanism, puterea de înțelegere. Degeaba vedem ceva, degeaba auzim dacă nu înțelegem. Prin vedere și prin auzire se obține doar substanța, materia înțelegerii. Nici imaginile, nici cuvintele nu sunt saturate inteligibil câtă vreme rămân simple elemente ale unei texturi senzoriale. Acestea se încarcă de sens prin colaborarea spontană a minții privitoare/ ascultătoare, care trebuie să preconțină narațiunile care se asociază celor văzute/ ascultate. Desigur, ceea ce fac eu aici este un soi de platonism tardiv și periferic, adaptat ad-hoc teoriei percepției. Ideea este că nu putem percepe forme culturale – cum sunt vitraliul și poezia – dacă nu preexistă în minte conținuturile inteligibile a ceea ce observăm/ auzim, conținuturi care sunt generice, ideale. Trebuie să existe anumite idei și o mișcare de înțelegere în mintea noastră, pentru ca ochiul și urechea să privească cu sens, să audă cu sens, adică să prefacă ceea ce se arată în vitraliu, ceea ce se aude în poezie.
Așa cum lumina se izbește de vitraliu și are nevoie de timp pentru filtrare, elevație, comutație estetică pentru a adopta valoare narativă, la fel vocea se izbește de cuvinte pentru a prinde valoare și sens poetic. În ultimă instanță, trebuie să înțelegem că există o anumită „voce interioară” care funcționează ca principiu animator în întreaga rostire literară, că nu este nevoie de recitare, teatralizare sau ceva de gen spoken words pentru a „auzi” o rostire. Acea „voce interioară” care determină și însoțește limbajul poetic cred că este echivalentul luminii increate care însoțește arta vizuală, reprezentarea formei în vitraliu. Poate ar trebui să-i spun „voce increată” sau „voce nerostită”, dar aș risca să fiu asociat vreunor forme de misticism esoteric, ceea ce nu e cazul. Mizez pur și simplu pe relevanța unor analogii și simetrii între lumină și voce, care pot să fie acceptate sau nu, după dispoziția minții și puterea de înțelegere ale cititorului. Care, dacă va accepta că vitraliul este trupul luminii increate, va putea admite și că, analogic, poezia este trupul literar al vocii increate. În situația contrară, tot ceea ce am încercat să rezum în acest paragraf final, va părea probabil o simplă speculație.