Totul trece, totul revine; veşnic rulează roata fiinţei. Totul moare, totul revine în floare; veşnic curge anul fiinţei.
Friedrich Nietzsche
Omul este centrul vieții fără centru, insul răstignit în cele patru zări.
Prin el măreţia şi durerea umană sunt cuvinte care caută să răspundă unor întrebări fără răspuns. Parteneri tainici şi inediţi ai teatrului, ce îi destăinuiesc acestuia universalitatea.
Sub presiunea viului uman, Logosul deschide carnavalul omului întrupat. Formele culturale ale omului, omul numelui, „omul de cuvinte” (Claude Hagège) au deformat omul ca forma formarum, ca chip al întruchipărilor. Astfel că, omul-formă, ajuns om „de formă”, de dragul formei cu chip de om, este masca unui original fără Mască. Îndărătul omului-esenţă este ocultat omul-fenomen, fenomenalul din om. Teatrul este şansa naturală a omului de a păşi din muzeul formelor pe scena esenţelor.
„Am vrut să iubesc pământul şi cerul, isprăvile lor înalte şi patimile lor – şi totul mi-a amintit de moarte: flori, astre, chipuri – simboluri ale veștejirii, lespezi virtuale de pe toate posibilele morminte! Tot ce se creează în timpul vieţii şi-i dă nobleţe se îndreaptă spre un sfârşit macabru sau derizoriu; înflăcărarea inimilor a pricinuit dezastre pe care niciun demon n-ar fi îndrăznit să le zămislească. Când vezi o minte înflăcărată, poţi fi sigur că până la urmă îi vei fi victimă. Cei care cred în adevărul lor – singurii ce rămân în memoria oamenilor – lasă în urmă un şir de cadavre. […] Adevărurile noastre nu valorează mai mult decât cele ale strămoşilor noştri. Înlocuindu-le miturile şi simbolurile prin concepte, ne credem (avansaţi); dar aceste mituri şi simboluri nu exprimă mai puţin decât conceptele noastre. Pomul Vieţii, Şarpele, Eva şi Paradisul semnifică tot atât cât: Viaţă, Cunoaştere, Ispită, Inconştienţă. Figurile concrete ale Răului şi Binelui în mitologie ajung tot atât de departe ca şi Răul şi Binele din etică. Cunoaşterea – în ce are ea mai adânc – nu se schimbă niciodată: doar decorul variază. Iubirea continuă fără Venus, războiul fără Marte, şi, chiar dacă zeii nu mai intervin în evenimente, ele nu sunt nici mai explicabile, nici mai puţin derutante: un sistem de formule înlocuieşte fastul vechilor legende, fără ca marile constante ale vieţii omeneşti să fie modificate, ştiinţa neputând să le surprindă mai bine decât povestirile poetice. Îngâmfarea modernă nu are margini: ne credem mai luminaţi şi mai profunzi decât toate secolele trecute, uitând că învăţăturile unui Buddha au pus mii şi mii de fiinţe în faţa problemei neantului, problemă pe care ne închipuim că noi am descoperit-o, pentru că i-am schimbat termenii şi am introdus în ea puţină erudiţie. Dar care gânditor din Occident poate suporta comparaţia cu un călugăr budist?”
„Daţi vieţii un scop precis: îşi pierde pe loc orice atracţie. Prin inexactitatea finalităţilor, e superioară morţii; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor.” (Emil Cioran).
Viaţa teatrului şi teatrul vieţii sunt totuna: „Între viaţă şi teatru nu va mai fi un hiat evident, o soluţie de continuitate”, ne previne Artaud. Însă viaţa nu este viaţă odată pentru totdeauna, ea este doar consimţit de fiecare dată din darul Vieţii, joacă a Jocului cosmic, ispitire a Morţii, preţ al Învierii.
Dacă omul personal este un adevăr mascat, omul mascat este „o minciună ce spune mereu adevărul” (Jean Cocteau). Măştile mitice eroizează viaţa, măştile mundane civilizează moartea.
Fiinţa lumii se naşte din revolta metafizică a omului muritor. Acesta fiinţează întru moarte, dăruindu-şi moartea întru fiinţarea lumii. Acest teatru al fiinţei şi fiinţării este o poieză, o cunoaștere a omului şi a lumii pe „cealaltă scenă”, o scenă simbolică, unde a face şi a fi e totuna, unde totul trăieşte murind şi moare trăind, unde te naşti murind şi mori născându-te.
„Credem că universul nu este un ansamblu imuabil şi neschimbabil. Îşi trăieşte viaţa sa, călătoreşte, asemenea nouă, pe drumul care duce de la naştere la moarte, fiindcă ştiinţa nu cunoaşte nicio schimbare, în afară de schimbarea determinată de îmbătrânire, şi nicio altă evoluţie, în afară de evoluţia care duce la mormânt. În lumina cunoaşterii noastre actuale, suntem constrânşi să credem că întreg universul material este un exemplu pentru acest fapt, deşi la o scară uriaşă.” (James Jeans, profesor la Universitatea Cambridge). Prin jocul teatral autentic, omul părăseşte teatrul social denaturat şi dezumanizat, care face din el un zeu, un erou sau un monstru, într-o lume desacralizată, pentru a accede la „autogândirea” guvernată de „miraculos” – „La baza spiritului se află Miraculosul” – la scandalul ontologic, dar cosmic sublim, pe care îl reprezintă asocierea complice a cerului, la nebunia omului într-o lume ontologic săracă.
Sărăcia sa ţine atât de o „criză a spiritului” constatând că civilizaţiile europene sunt „muritoare”, cât şi de o stare de „disconfort în civilizaţie” (Freud) sau de un sentiment al „amurgului apusean” (Oswald Spengler), pe fondul primului măcel mondial şi al unei vieţi rutiniere, îmburghezite, pe care teatrul vremii, „pe cât de omenesc, pe atât de antipoetic“, o transpune în piese ce „put a decadenţă şi a puroi amestecat cu sânge“ (Artaud).
„Fiecare dintre noi este un cortegiu de fantome prin intermediul cărora călătoreşte o realitate necunoscută.[…] Trebuie să mărturisim deschis că din toate ştiinţele, ştiinţa despre fiinţa omului prezintă cele mai multe dificultăţi.” (Alexis Carrel).
Geniul unei civilizaţii este atemporal, aidoma revoluţiei astrale, „fenomenul uman” înscriindu-se în universalitatea fenomenelor cosmice. În economia lumii, ordinea şi dezordinea, puterea şi slăbiciunea, pacea şi războiul revitalizează scena vieţii. Ideile potenţează conflictele inerente naturii umane. Moralul alimentează şi valorizează spectacularul.
Spiritul omului participă genuin la spiritul lumii, suflul omului este totuna cu suflul cosmic. El animă şi magnetizează, armonizează şi orchestrează teatrul existenţei, „universul ca spectacol” (Rosario Assunto).
Omul este fiinţă spectaculară, ontologic teatrală, viaţă în lumina lumii. El fiinţează teatral, la hotarul dintre vizibil şi invizibil, între scenă şi culise, între eul mundan şi eul personal. Pe scenă se vede trăind, în culise se simte murind. Privirile spectatorilor îmbracă omul, aplauzele lor dezbracă actorul. Captat de priviri vrăjite, ucis de priviri plictisite.
Transcendent sieşi în artă, imanent sieşi în viaţă. Ontologic în scenă prin destin şi public pe scenă prin vocaţie omul-actor se alia într-o poieză fără sfârşit, într-o continuă (de)pasionare de sine în jocul teatral al pasiunilor.
Astfel că transcenderea trăirilor, propagarea simpatetică a stazelor afective între actor şi spectator induce şi sentimentul reciproc al unei transmutaţii lăuntrice.
Abisurile gândirii şi simţirii umane. „Dacă vom face inventarul a ceea ce omul a izbutit de la apariţia lui pe pământ, vom constata că el nu a aflat nimic despre viaţă, nimic despre moarte, nimic despre Dumnezeu sau despre univers, nimic despre timp şi spaţiu, numai câteva cuvinte incerte despre lumină, căldură, electricitate şi gravitaţie, nimic despre spirit şi materie, nimic despre veşnicie, nimic despre infinitate, nimic despre bine şi rău, nimic despre origine, nimic despre scop sau despre sfârşit.” (Maurice Maeterlinck).
Teatrul e o acţiune impură raportată la timp, la inevitabil; e o soluţie pentru cine vrea să fie… Oamenii se dăruiesc teatrului, artişti şi public, din imposibilitatea de a privi realitatea în faţă fără să o descopere – irealitate.
Veşnicia capătă sens în durata de timp şi spaţiu a unui spectacol.
Existenţa se reduce la alternanţa dintre plictiseală şi „activitate”. Spaima de ireal e motivul ultim al actului. Căci orice actualizare ne umple de iluzia existării. Acţiunea raportată la timp ne seduce, ne orbeşte şi ne împiedică astfel să ştim că e înşelăciune. Nimic nu e mai întăritor decât să aderi la o ficţiune, nimic nu e mai plăcut decât să zvâcneşti ca înfrânt teoretic al unui destin pe care nu-l cunoşti niciodată.
„Epocile mari nu se măsoară după idei, ci după pulsul ce le agonizează triumful, durerile sau laşitatea.” (Lev Şestov).
Happy end-ul e întotdeauna teatralitate ironică, speranţa dezamăgirii virtualizată de iluzie. „În orice nefericire nu există decât o primejdie; când cel ce suferă nu vrea să creadă că nefericirea este fericire.” (S. Kirkegaard).
Teatrul te obligă să accepţi existenţa ca pedeapsă suportabilă prin histrionism, viaţa ca eroare, dimensionată prin înţeles poetic. „Omul se rostogoleşte de la Copernic încoace, din centru spre necunoscut. Lipseşte răspunsul la întrebarea De ce? – dar răspunsul e chiar acurateţea întrebării.” (Nietzsche).
Amăgirea prin joc, jocul ca dublură a înţelesului existenţei de neînţeles devin spectacolul ei de sens. Poate ascuns, sigur tăinuit în tăcerea care gândeşte…
Teatrul stopează risipa de energie vitală, transformând-o în stare emoţională dilatată excesiv în comuniunea de grup a trupei. Mulţi şi singuri, singuri şi mulţi. Împreună. Destinul unei seri de spectacol este redarea vitalităţii extenuate de existenţă printr-o imagine caleidoscopică ce luminează un întuneric ştiut şi neştiut de întreaga comunitate. Să dai totul şi să nu primeşti nimic este noua provocare a speranţei pe care reprezentaţia de destin a artei teatrului o tăinuieşte în scenă.
Iluzie şi utopie deopotrivă.
„Umanitatea nu avansează, ea nici măcar nu există. Aspectul de ansamblu este acela al unui atelier experimental imens, în care câte ceva reuşeşte, răspândit prin toate epocile, altele, nespus de multe eşuează, în care orice ordine, logică, legătură şi necesitate lipsesc.” (Nietzsche).
Teatrul este o incandescenţă ce ne continuă întru desăvârşirea sfârşitului. Nu scapă nimeni de viaţă!
Scena e doar călăuză.
Căderea în pustiul solitudinii poate fi o şansă a unui dialog intens în care victoriile sunt mereu amânate.
„Înţeleptul îşi are ochii în cap, trăind în lume, iar Nebunul umblă în întuneric trăind în propria-i lume. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă.” (Ecleziastul).
Dacă Occidentul se impune prin coerenţă, Orientul chiar de aici, de la porţile sale, reclamă viziunea.
„Am zis râsului: eşti o nebunie! Şi veseliei: ce te înşeli degeaba!” (Ecleziastul).
Pretutindeni, în răspântiile de nelinişte ale teatrului se caută umanul… Dintotdeauna rosturile pătrund ilicit în suflarea de foc a degradării. Înăuntrul nostru o lume, în afara ei un univers. Căutători de interogaţii meteorizăm mascat încercările de desluşire ale propriei fiinţări, înconjuraţi de cer şi surpaţi în haos… călătorim prin rotaţii.
Aici e sursa energiei artei interpretative – o încercare de a explora sonorităţile tăcerii, dar şi strigătul ei.
Suflul tainic al teatrului a rămas viaţa… Spectacol al auzului din văz… Lumină şi tăcere.
Actorul şi spectatorul sunt fraţi consangvini în jocul consangvin al vieţii şi al morții prin teatru.
Gestul ritual de conjurare a invizibilului prin vizibil, de resorbţie a privirilor de către cel privit, este echivalent, în plan mitic, cu săvârşirea unui sacrificiu, cu sacralizarea privirii profane pe altarul actorului sacrificator. Omul actor, sacrificator sacrificat, este fiinţa care întreţine viaţa cu sângele artei, artistul care revitalizează arta cu sângele vieţii.
Teatrul trebuie să fie la înălţimea necuprinsului vieţii, pentru a nu-și sărăci tainica existenţialitate.