Opera vieții mele de Patrel Berceanu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2025, 316 p.
Cum uneori notorietatea și valoarea sunt (aproape) disjuncte, este binevenită această ediție – definitivă! – realizată de Nicolae Coande cu gând de repoziționare a poetului Patrel Berceanu (1951-2006) în ierarhiile uzuale: „Antologia de față cuprinde cele patru cărți originale apărute în intervalul 1976-1991, urmate de poemele din ciclul „Cer secund”, apărut în antologia Planetă de poet (2003), poeme nepublicate ca atare într-o carte de sine stătătoare. Acestea au fost reluate în volumul șase feluri de frică, șapte feluri de curaj, îngrijit de soția poetului (2019), unde au fost refăcute din manuscrise poemele amputate de cenzura editorială. Acestora li se adaugă ineditele găsite de Doina Pologea în hârtiile rămase după plecarea
Este de ajuns să-i citim poeziile ardente, rafinate, atașante, pentru ca figura lui luminoasă, ușor adumbrită de melancolia tânărului cu părul de nea, să apară în fața noastră și să ne salute din culisele unui spectacol pe care l-a văzut mai bine decât noi toți, la limita dintre farsă și tragedie”. În finalul volumului, regăsim un interviu luat în 2003 de Marian Drăghici, precum și, din perspectiva lui Constantin Barbu și a aceluiași M. Drăghici, portrete ale poetului prea devreme plecat spre alte „ceruri de rouă”.
Reverență și nonconformism. Teoria și literatura lui Ovidiu Verdeș de Roxana Eichel (coordonatoare), Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2025, 487 p.
Între 1963 și 2002 a fost să fie parcursul prin lumea de-aici al lui Ovidiu Verdeș. Acest volum omagial surprinde aspectele esențiale ale vieții sale – poet, romancier, universitar, teoretician atent și plin de har: „opera lui Ovidiu Verdeș stă sub semnul excelenței și al unei autoexigențe ce frizează perfecționismul. […] Lui Ovidiu Verdeș nu-i lipsea, desigur, conștiința imposibilei perfecțiuni. Și, totuși, n-a încetat să persevereze, să prelucreze, să perfecționeze cu migală și grație. Stilul său, care este și o expresie a vieții sale, exprimă din plin această migală (exactitate, finețe, rigoare) și grație (dezinvoltură, eleganță, talent).” – după cum observa Mircea Martin.
Coordonatoarea volumului, Roxana Eichel, consideră că: „textele adunate aici deschid o nouă etapă a receptării operei sale – una în care imaginea întregului clarifică ipostaze și conexiuni secvențiale. În spiritul romanului-cult Muzici și faze, sper ca lectura acestui volum să fie un… «ceai» critic vegheat de inteligența exploratorie a lui Tinuț.”
Teodor Mazilu. Eternitatea cotidianului de Luminița Colopelnic, col. Aula Magna, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2025, 444 p.
O altă lucrare de doctorat devenită carte de referință – prin structura volumului, prin densitatea informațiilor și prin perspectivele deschise de autoare. După cum spune Luminița Colopelnic: „Partea practică a cercetării a constat în studierea fondurilor de arhivă ale Televiziunii Române și a dosarelor C.N.S.A.S. din București, deplasarea la bibliotecile din țară pentru consultarea studiilor cu subiect asemănător, în scopul identificării unei perspective noi, originale. De asemenea, pentru a nuanța anumite aspecte ale parcursului biografic, dar și pentru o mai bună înțelegere a esenței operei maziliene și a manierei în care a fost și este receptată de public, am realizat trei interviuri: cu Ioana Mazilu, fiica scriitorului (în prezent, pictoriță stabilită în Franța), cu Tora Vasilescu (actrița care a avut cea mai longevivă interpretare a unui rol scris de Mazilu) și cu Oana Pellea”.
Opera lui Teodor Mazilu a marcat teatrul și cinematografia, iar „Întâlnirea cu Octavian Cotescu, cel mai bun interpret al personajelor maziliene, a creat o simbioză care îl face pe Eugen Nicoară să o asemene cu suprapunerea sorilor, fenomen care se petrece o dată la mii de ani și care îi înnobilează pe spectatori cu un sentiment de o semnificativă complexitate, dându-le alura de contemplatori privilegiați”.
Esker de Ioana Greceanu, Editura Tracus Arte, București, 2025, 90 p.
„aș putea să mă eviscerez/ într-un text apocrif/ când apar predecesorii/ cocoțați peste o piatră tombală// dacă nu ar fi totul un joc/ dacă nu ar fi totul în joc// când unui om i se dă măsura?” (finalul poemului Esker) – volumul poetei Ioana Greceanu este scris sub semnul urgenței, al avertismentelor ultimative, chiar al trecerii dincolo de bine și de rău, de început și de sfârșit: „suflet este un non-cuvânt ca și moartea/ și ceea ce nu vezi, vei vedea/ și ceea ce vei vedea/ te va cutremura sau/ te va lăsa rece/ cale de mijloc nu există// aceasta ar putea fi o încheiere dacă/ poți pune bază pe acest cuvânt/ că încheie ceva” (din poemul Primul cuvânt). Ioan Cristescu deslușește resorturile interioare ale acestei poezii: „Suferința, în captivitatea existenței, este autentică pentru că, dincolo de introspecție, poezia sa transmite un mesaj uman, al nevoii de libertate. Esker este un drum sinuos al aventurii dureroase în propriul destin.”, iar Octavian Soviany spune răspicat, cu fermitate: „Poeta are cu siguranță vocația tragicului, devenită tot mai rară în zilele noastre, o vocație care o singularizează și o însingurează totodată. Lirica ei nu poate fi decât un război permanent cu lumea, cu ceilalți, cu poezia și cu sine însăși. Iar volumul Esker ne mai convinge o dată că Ioana Greceanu este o poetă de excepție.”
De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam. Interviuri cu Nora Iuga. 2014-2014 de Angela Baciu, col. Rotonda, Editura Cartier, Chișinău, 2025, 75 p.
Spirit liber, gata să transmită cu grație și farmec mai departe secretele reușitelor ei, infatigabila Nurori Iuga este chestionată cu tandrețe și curiozitate de Angela Baciu – redându-se nu doar peisajul interior ce se conturează, ci și atmosfera locului în care se desfășoară interviul. Rezultatul? Iată-l, în acest volum, ce se deschide printr-un poem cu dedicație: cândva într-o piramidă, primul grupaj fiind I. pentru Nora (Ai uitat tot, Marquerite!, Gara de Nord seamănă atât de bine cu târgul de oale din Sibiu, De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam, nu-s decât un nor fardat, Mi-era rușine să mănânc la Capșa, O viață întreagă am urât înțelepciunea, Eu n-am băut niciodată absint, Oac, oac, orăcăia la mine brotacul, Mai vorbim și mâine), iar al doilea este intitulat cărțile poștale ale Norei (Dragul meu Nino, Dragă Tibi, Dragă Angi, Dragă, cine vreau eu…, Dragă publicule) și se încheie cu, cum altfel?!: Vă iubesc!, urmat de semnătura Norei. Bilanțurile sunt făcute pe ton egal: „marile reușite ale vieții mele au fost: căsătoria mea cu poetul George Almosnino și băiatul nostru Tiberiu Almosnino, care a devenit prim-balerin la Opera Română. Nimeni nu mă poate convinge că sunt o «poetă mediocră» și o «impostoare», nici măcar «marele» poet Dan Sociu…
Cred în ereditate. El e prea tânăr, ar trebui să mai citească. Arta adevărată nu e doar cea care ne seamănă!” Nici vorbă se resemnare, piară acest cuvânt: „Și octogenarii au ceva de spus despre viața asta. Câtă vreme mai viețuiesc, sunt contemporanii noștri. Poate n-ar strica, din când în când, să vedem ce mai zic, chiar dacă… se retrag ca melcii în cochiliile lor. […]
A.B.: Ce este îndrăgostirea pentru dumneavoastră, în toate cărțile descrieți această stare?…
N.I.: Vai, am vorbit de atâtea ori despre nebunia asta sublimă, aș numi-o «boală divină». cum i se spunea pe vremuri epilepsiei, o boală în care nu mai știi de tine! E o soră mai tânără, care o să-mi șteargă fruntea de sudoare când o să agonizez… (zâmbește).”
Bicicleta van Gogh de Marcel Tolcea, ediția a II-a, Editura Brumar, Timișoara, 2023, 63 p.
Un volum de colecție – aceasta pare a fi eticheta potrivită. De fapt, poate acesta a și fost motivul reeditării după zece ani – sau, mai degrabă, din 1999?! Câte s-au întâmplat în acești ani, dar bicicletele (și cuvântul în sine, bicicletă) s-au strecurat printre obstacole, fiindcă este, ca autor sau ca editor, obligatoriu să ai ceva curaj (sau nonșalanță) pentru a reedita poeme din mileniul trecut: „Nebun sunt după tine,/ rotundă Alciona,/ când te văd în față/ suplă ca o Doamnă/ și de n-ar fi lanțul/ care mă îndeamnă/ cum povești bizare/ de pe la Bizanțul/ spune-ți-aș prin verde./ Vrei?” (Cântecul pătimaș al roții din spate pentru frumoasa roată din față – Alciona – a bicicletei albastre (1)). Sau: „Culcați în iarbă, Alphonse îi povestește Alcionei despre cum s-a umilit Albert Eruditul în fața frumuseții fără de asemănare a Dalmațienei. Bineînțeles, noi nu credem în asemenea povestiri.” (Cântecul pătimaș al roții din spate pentru frumoasa roată din față – Alciona – a bicicletei albastre (2)). Ideea ilustrării volumului îi aparține lui Șerban Foarță – cu biciclete de modă veche (1894-1897), de prin reviste franțuzești de epocă.
Gestul dăruit grației de Miron Kiropol, col. Galaxii lirice, Editura Princeps Multimedia, Iași, 2025, 281 p.
„[…] Adorm gemând. Strigătul meu crește./ În lințoliul somnului./ Hrană a pelicanului, sămânță/ Înflorită a nopții,/ Fântână, tu, fântână/ Pierind, revenind neîncetat,/ Născută și purtată de vedenii/ Zburând în tine însuți, nicicând pierdută…
*
Așteaptă să se facă ziuă/ Și obiectele să înceteze de a fi spectrale/ Împrejurul tău. Devenit trup și dorință./ Rămâi fără amestec,/ Numai cu viziunile anterioare ție înălțate/ Lume răsturnată a șapte ceruri,/ Fără măsură/ Înflorește și cade suflul petalei/ Pe fiecare mângâiere./ Răzbate un râs aromat/ Ca o amintire de copil/ Peste mâna întinsă care cere/ Viață în joacă.” – fluviul poemelor postume ale lui Miron Kiropol (1936-2020) a fost cumva-cumva îndiguit de echipa care a alcătuit acest volum: Florentin Palaghia (prefață), Daniel Corbu (postfață), Elisabeth Bonvarlet-Kiropol (foto-documentar). Sunt în acest volum poeme inedite scrise în ultimii ani ai vieții de unul dintre marii poeți metafizici ai Europei, fotografii corespondență cu M. Eliade, A, Plămădeală și cu alte personalități culturale.
Pentru Daniel Corbu (și pentru toți cei care îi apreciază opera, atât cât a fost publicată și circulată), Kiropol este „Poet de înaltă clasă, apostol al orfismului magic, investit cu vraja cuvântului și a artei prin destin. Cei care l-au cunoscut pe Miron Kiropol au fost de bună seamă frapați de aura de poezie, de acel aer sacerdotal pe care-1 au cei aleși. În preajma sa puteai admira și învăța starea deplinătății poetice, blândețea, răbdarea și înțelepciunea morții. Poezia era pentru el sunetul original al trecerii într-un Dincolo al purității absolute.”, iar Guy Chambelland îl elogiază, la rându-i, pe bună dreptate: „Kiropol ne dă să trăim o frumoasă aventură a limbajului; fiecare vers surprinde, adaugă celuilalt, îl prelungește și îl derutează; chiar descumpănește. Dar recitiți si, când acesta vi s-a părut gratuit, el rezistă. Trebuie citit foarte încet, cum se cântă muzica gregoriană. România ne-a dat deja câțiva poeți majori scriind direct în limba noastră: Tzara, Voronca, Gherasim Luca…
Nici o antologie a poeziei francofone nu va putea de acum să-l omită pe Miron Kiropol.”