Istoria unei istorii literare
Și-n lista cărților lui Nicolae Manolescu, și-n logica internă a operei, după Arca lui Noe și Despre poezie urmează Istoria critică a literaturii române. Însă trebuie să adăugăm deîndată detalii, precizări, explicații.
În listă, după sintezele consacrate în 1980-1981-1983 romanului și-n 1987 poeziei, vine la rând în 1990 doar volumul I al Istoriei… (la Editura Minerva, cu cifră romană pe pagina de titlu, arabă pe copertă). Până la publicarea panoramei complete în 2008 (la Paralela 45) aveau să mai treacă 18 ani, din „16.XI.1990” (data „Bunului de tipar”, p. 338) și până „între 15 octombrie și 15 noiembrie 2008” (intervalul indicat pentru imprimare și legătorie în „Colofonul” ediției integrale, p. 1527). Între timp apăruseră și alte cărți cu numele criticului pe coperți, numeroase reeditări și câteva culegeri noi, de alte facturi decât Istoria… Aceasta din urmă și-a avut propria… istorie – complicată, influențată de anumiți oameni și de cele două-trei epoci în care a fost scrisă, întreruptă, practic „fracturată”, și-apoi, peste ani, reluată, finalizată și iarăși revizuită în două rânduri, în două variante, în 2014 și 2019. Strict cronologic vorbind, volumul I s-a așezat în bibliografia sa după Despre poezie, dar Istoria… toată – nu.
Trecerea de la panoramele de „genuri” (o specie, un gen) la cuprinderea integrală a domeniului a fost într-adevăr logică, ținând cont – cum am mai spus – și de meseria universitară a autorului, propriu-zis istorico-literară. Evidență pe care ba a recunoscut-o, ba a negat-o, când serios, când în glumă: „Cartea despre roman a fost şi o bună pregătire chiar şi pentru Istoria literaturii pe care urma s-o scriu după 10 ani sau mai puţin, pentru că m-a obligat să recitesc de la capăt, să citesc romane pe care nu le citisem niciodată… cum am păţit şi cu Istoria, de altfel: cred că un sfert din cărţile despre care e vorba acolo, în Istorie, le-am citit prima dată, nu le citisem înainte! Arca lui Noe a fost un fel de exerciţiu…” (în interviul din Nicolae Manolescu 70, p. 56); dar și: „Arca lui Noe şi Despre poezie nu pregătesc în niciun fel Istoria critică” (p. 71), cu o atenuare apropo de „Istoria critică, în care am reluat şi lectura unora dintre romanele despre care vorbesc în Arcă… am refolosit unele lucruri… dar unghiul critic era diferit, aşa că n-aveam cum să reproduc analizele pur şi simplu. Însă faptul că tipologia din Arcă urma o linie istorică mi-a permis să nu iau totul de la zero” (Ibid.), drept care… verdict oscilant: „De la Arcă la Istorie era de asemenea un drum închis. E drept, cum am spus, doar pe jumătate” (p. 71-72).
Nu pare – totuși – să fi fost un proiect „de suflet”, pe care să și-l fi dorit mult și să-l fi pornit cu sârg. Atâta cât putem da crezare mărturiilor repetate ale autorului, a cedat „somației” lui Z. Ornea, camarad în bătăliile literar-politice de-atunci și totodată redactor al trilogiei despre roman, la editura specializată în publicarea clasicilor și-a exegezelor despre ei, deci firească gazdă potențială a Istoriei… care ar fi fost să fie. La cei aproape 50 de ani ai lui Manolescu, amicul cu aproape 9 ani mai mare, deci mai „înțelept”, argumentase c-a sosit momentul ca liderul generației lor să dea la iveală opusul.
Nu că ni l-am imagina înhămându-se la o asemenea muncă doar la un îndemn colegial! Argumentul că e musai să produci o sinteză generală la maturitate e valabil în principiu, ceea ce nu înseamnă că toți criticii respectabili compun câte-o istorie completă a literaturii de care aparțin. Ce-i mână-n luptă pe cei care au curajul și sunt capabili de hărnicia necesare? Unii, mai-toți (oricum puțini!), pornesc la drum cu simțul datoriei și cu un proiect de avans liniar: patrimoniul scris al nației trebuie inventariat, ordonat, filtrat, tezaurizat, așa că… la treabă! Cei rămași (foarte puținii dintre puțini!) au măcar câte o idee proprie și-și propun să reinterpreteze materia, să regândească tabloul general.
Provocat de colegul său, Nicolae Manolescu se va fi gândit și la antecedentele locale și internaționale: și la noi, și-n alte culturi, o serie de nume importante au dat la zenit sinteze de acest fel.
Altfel, ideologic și metodologic vorbind, punctele de pornire ale lui Nicolae Manolescu, explicite sau implicite, au fost următoarele:
Întâiul: după aproape șase decenii de la Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu (1926-1929; cinci de la compendiul din 1937) și după circa patru și jumătate de la Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu (1941; patru decenii de la compendiul din 1945), perspectiva unei noi generații critice merita asumată, între timp acumulându-se și o masivă producție postbelică.
Al doilea: fără să-și propună adoptarea unei metode riguroase, așa cum avea s-o facă – bunăoară – Mihai Zamfir în a sa Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (2011/ 2012, 2017), scrisă din perspectivă stilistică, Nicolae Manolescu rămâne la formula sa liber-„impresionistă”, ordonată de acumulări teoretice precum cele naratologice sau privitoare la canonul unei sau unor epoci.
Și-al treilea, urcat în titlu: va cita ce s-a mai scris despre scriitorii români, într-o panoramă care nu doar aparține domeniului „criticii”, se și dorește integrată în sistemul nostru exegetic, în dialog – uneori și în confruntare – cu comentatorii antecesori, ca Istorie în acest sens critică.
Cât și cum au fost respectate premizele vom vedea ceva mai la vale, după reconstituirea mai detaliată a traseului concret, auctorial și editorial, al cărții. Felul în care ea arată a fost influențat considerabil de scrierea și publicarea în etape, cu cel puțin o lungă întrerupere, în mai mare măsură decât în alte cazuri. Se cunosc destule povești ale unor scriitori importanți de pretutindeni cu abandonuri ale unor texte și finalizări târzii. În cazul sintezei lui Nicolae Manolescu au intervenit foarte specialele circumstanțe de epocă/ epoci dintre jumătatea a doua a anilor 1980, când autorul avea mai puțin de 50 de ani, și publicarea primei ediții complete din 2008, la 69.
I-a fost și lui evident că, pe lângă cartea în sine, se țesuse astfel o „istorie a Istoriei…”. N-a ratat jocul de cuvinte dintre povestea literaturii române și cea a propriului op, încheiat cu câteva pagini intitulate în consecință: Epilog. Istoria unei istorii. Totuși, cu puține detalii despre startul întreprinderii și despre continuări, mai degrabă cu fraze de legătură care maschează narațiunea subiacentă, a societății românești din întreaga perioadă și-a vieții personale.
Versiunea de-acolo, similară altor mărturisiri din interviuri și articole, descrie în schemă pornirea, nu ca gestație, ci ca motivație de principiu și ca preluare a îndemnului amical: „La originea acestei cărți stă [a stat – retuș la ediția a II-a, n.m. I.B.L.] prejudecata că un critic literar e obligat să scrie până în jurul vârstei de cincizeci de ani o istorie a literaturii. Albert Thibaudet a publicat-o pe a lui când avea șaizeci, iar G. Călinescu când avea patruzeci. Prejudecata ca atare mi-a fost cultivată de către prietenul meu Z. Ornea, care, ca istoric literar el însuși, dar mai ales ca editor, fie și într-o editură de stat, cum erau toate înainte de 1989, era convins că poate garanta [măcar până la un punct – adaos între virgule] apariția unei cărți care întâmpina, prin natura ei, nenumărate dificultăți” (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008, p. 1491 [Ediția a II-a, revăzută și revizuită, Editura Cartea Românească, administrată de Grupul Editorial ART, 2019, p. 1445]). Încă sub regim comunist, cenzura avea să ceară eliminarea din carte a numelor de critici pe care Manolescu îi citase, deși emigraseră în Vestul democratic, devenind autori „interziși” în țară (cf. Ibid./ p. 1445-1446).
Discuțiile cu Z. Ornea sunt datate destul de precis: „Primele noastre negocieri au avut loc pe la jumătatea anilor ’80, când mă apropiam de vârsta de cincizeci de ani” (Ibid. [Ibid.]). Chiar dacă Manolescu adaugă că „Primul volum al istoriei [Istoriei critice] a fost gata, destul de repede, [în ediția a II-a – fără incidența anterioară] în primăvara lui 1989” (Ibid. [p. 1446]), e foarte probabil ca intervalul de referință să nu fie 1985-1989, ci 1986/ 1987-1989, imediat după încheierea cărții Despre poezie. Nu-i stătea în fire criticului să scrie în paralel la două cărți, între timp având de predat la termene scurte și cronicile, și „temele”. Identificarea unor fragmente din volumul I al Istoriei… în presa culturală ar ajuta – de asemenea – la datare.
O primă amânare survine în acel an 1989, la inițiativa celor doi complici, autorul și editorul-prieten, de fapt o tergiversare: „Situația politică era tot mai critică. Regimurile comuniste din Europa se prăbușeau după o lege a dominoului care ne dădea și nouă, românilor, anumite speranțe” (nu chiar în primăvară, ci către toamnă-iarnă, însă probabil că trecuseră câteva luni până la lectura și tehnoredactarea din editură), încât „m-am înțeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariția cărții”, nu cumva să fie impuse vreo altă „mutilare” de ultim moment (Ibid./ Ibid.).
Final de an și de dictatură. Istoria… fiind dată în lucru la o tipografie din Bacău, Manolescu pornește în călătorie special tot pentru a tergiversa imprimarea: „Din prudență, m-am dus la jumătatea lui decembrie 1989 la Bacău, înarmat cu un teanc de pagini noi și cu numeroase corecturi de detaliu, pe care voiam să le introduc în carte, nu atât din necesitate, cât spre a o mai ține în loc o vreme” (p. 1492/ Ibid.). Urmează o scenă cu șeful comunist al județului care-i spune criticului literar că „«S-a terminat!»” (Ibid.), cu un adaos în ediția a II-a: „«Dacă am ajuns să tragem noi, comuniștii, în popor, nu mai e nimic de făcut!»” (Ibid.). Mică eroare din categoria „falsei memorii”: „Era marți, 18 decembrie” (p. 1492/ p. 1446). Data a căzut în acel an într-o luni, iar regimul – vineri 22.
Odată declanșată revoluția, povestea continuă în cu totul altă cheie: „M-am întors la București fără să mai solicit tipografilor întârzierea tipăririi. Imediat după revoluție, am cerut șpalturile (printurile de azi) ale volumului și am reintrodus numele cenzurate. Primul volum al Istoriei critice a apărut în 1990 la Editura Minerva” (Ibid.), cu încă un adaos în ediția 2019: „Nu-mi mai ardea de istorie literară” (Ibid.).
De ce cartea n-a apărut imediat, ci, cum am văzut, abia la jumătatea lui noiembrie? Vremurile dăduseră în clocot și nu s-au liniștit repede. Șpalturile puteau fi cerute pe loc, restaurarea textului n-ar fi luat mult timp, însă am fost atunci absorbiți cu toții de revoluția deopotrivă tragică și euforizantă și de postrevoluția haotică. Nicolae Manolescu a fost implicat în noile formule de conducere colectivă de la Uniunea Scriitorilor și de la România literară, căreia i-a devenit în scurt timp director, a fost scurt timp și rector al Universității din București, curgeau non-stop solicitări de toate felurile, organizări și reorganizări de instituții, urgențe mediatice, obligații de reprezentare a intelectualității democratice în străinătate și altele, și altele. Cum să-ți mai ardă de istoria literaturii?! La 7 noiembrie 1990 s-a înființat Alianța Civică, Manolescu aflându-se pe lista fondatorilor, chiar dacă nu în primele rânduri. Pe 15 – marele miting pro-democrație din București, cu o participare estimată la o jumătate de milion de persoane. Și probabil că începuseră deja discuțiile despre viitorul Partid al Alianței Civice pe care criticul avea să-l conducă. Scris în înghețul ultimilor ani comuniști, volumul I al Istoriei critice… apare într-o cu totul și cu totul altă epocă.
…Și în condițiile tipografice încă foarte modeste din primii ani postrevoluționari: copertă din carton moale, de proastă calitate, cu litere negre pe fond galben-spălăcit, hârtie subțire (dar nu fină, tip „Biblie”!). Nu va fi fiind o indiscreție dacă transcriu din dedicația autorului, care constata situația cu umor: „…în speranța că un tom atât de rebarbativ ca înfățișare se poate și citi” (data: „febr 91”, deci va fi durat și tipărirea, și expediția tirajului către București și în rețeaua de librării din toată țara). Nici Manolescu, nici prietenul Ornea, nimeni din redacția Minervei n-a adăugat vreun text „de escortă”, o prezentare a autorului sau o explicație pe coperta a IV-a. Suntem în prima etapă de relansare a pieței editoriale românești, înainte și de retehnologizarea industriei tipografice, dar și fără cunoașterea rețetelor elementare de alcătuire și promovare a cărților.
Pasul următor al mărturiei de „istorie a Istoriei…”: „Pauza care a intervenit în deceniul următor a fost una de tipărire, nu de lucru propriu-zis. Am continuat să scriu (Poeți romantici, tipărit la Editura Fundației Culturale, unde a fost reeditat și primul volum, reprezintă dovada, deși nu era la propriu vorbind un al doilea volum). Ceea ce s-a schimbat a fost ritmul. Și nu doar noile mele ocupații, politice, [fără virgule în ediția a II-a] l-au încetinit, ci câteva alte împrejurări despre care n-am vorbit până acum. Unele țineau de însăși materia dificilă [se datorau materiei dificile]. Capitolul despre Eminescu m-a ținut în loc ani buni. […] capitolele care nu mă lăsau să dorm erau cele despre literatura contemporană. Intuiția îmi spunea că trebuie lăsate lucrurile să se așeze” (Ibid./ p. 1446-1447).
Traseul bibliografic al autorului poate conduce la concluzii ușor diferite. Primul volum cuprindea Introducerea (reluată în 2008, dar cu adăugirile pe care le voi menționa la momentele potrivite) și secțiunile Literatura medievală – secolele XVI-XVIII, începuturile literaturii artistice și Romantismul 1830-1889, doar cu secvențele Ideologia și Proza, deci incomplet fără poeți, dar focalizat – de fapt – asupra pașoptismului, cu fulgurante referiri la Eminescu și cu secvențe cam disparate despre postpașoptiștii Hasdeu și Odobescu și despre jurnalul junimistului Iacob Negruzzi. E posibil ca prime subcapitole despre „barzii” comentați în Poeți romantici, volum din 1999 (Editura Fundației Culturale Române), consacrate lui Gh. Asachi, Vasile Cârlova, Ion Eliade Rădulescu (în ediția completă „Heliade”), Grigore Alexandrescu, D. [Dimitrie] Bolintineanu și V. [Vasile] Alecsandri, să fi fost începute, însă ar fi fost incluse încă din 1990 în volum dacă erau toate gata. De urmărit și publicarea unor extrase în reviste. Poate că le va fi scris în primii ani ai deceniului, printre picături, așa-zicând în „inerția” operațiunii panoramice la care lucrase până-n 1989. Rămâne un fapt că în 1999 nu-l poate include sub genericul Poeților romantici și pe Eminescu, cu o singură explicație posibilă: capitolul despre el nu era scris!
În orice caz, volumul I al Istoriei critice… are și la reluarea din 1997, ca „ediție revizuită” (tot la Editura Fundației Culturale Române), același sumar ca-n 1990. Cu o lămurire pe coperta a IV-a: „Acest volum al Istoriei critice a literaturii române trebuia să apară, într-o primă ediție, în 1989. Amânarea apariției, până imediat după Revoluție, a fost așa zicând tactică. Autorul și editorul (Z. Ornea) au tras, cum se spune, de timp. Dacă scriitorii care formau cuprinsul volumului muriseră de mult și nu mai intrau în atenția cenzurii – despre ei puteam să scriu ce vreau – destui dintre criticii și istoricii literari citați de mine erau în viață și indezirabili, fie și numai pentru faptul că, asemeni lui Ion Negoițescu sau Virgil Nemoianu, trăiau în străinătate. Bibliografia critică reprezenta, prin urmare, o piedică aproape de netrecut”.
Și, după un scurt pasaj de justificare a recursului la exegezele anterioare, căci e „sensul pe care-l dau istoriei literare: întâlnirea dintre scrisul singular și lectura multiplă” – cu o primă justificare a lucrării lui M.C. Escher Mâini care desenează (din 1948), așezată pe copertă, reluată la Poeți romantici și apoi în interiorul edițiilor complete din 2008 și 2019, pe paginile 4, înaintea Introducerii: „Revizuind cartea pentru ediția de față, am avut necontenit în minte litografia lui Escher pe care am pus-o pe copertă: mi-am dat seama că o Istorie critică se scrie totdeauna la două mâini”, una desenând-o pe cealaltă în imaginea creată de artistul olandez, de fapt metaforă pentru „lectura multiplă”, nu doar la două, ci la multe-multe mâini, în înțelesul proiectat de exegetul român.
(Altfel, tipărită mai elegant, cu copertă de carton mai gros și lucios, reeditarea volumului I al sintezei lui Manolescu are textul cules cu litere – vai! – prea mici…)
Pe spatele Poeților romantici e reluată Nota autorului prezentă de astă-dată și-n interior, în deschidere (în ambele cazuri – cu semnătura reprodusă olograf pe coperți). Pentru „istoria Istoriei critice…” sunt de reținut, sub beneficiu de inventar, informațiile cronologice: „Studiile din Poeți romantici fac parte din al doilea volum al Istoriei critice a literaturii române. Toate au fost scrise între 1989 și 1992. Cu excepția unui fragment din studiul despre Alecsandri, apărut ca prefață la o culegere de Poezii, și a celui despre Alexandrescu, tipărit tot fragmentar în Revista de istorie și teorie literară, ele sunt inedite”.
Într-un al doilea paragraf, Manolescu se referă la absența de până aici a lui Eminescu și la întregul proiect: „Deosebirea dintre Poeți romantici și volumul al doilea al Istoriei critice constă în câteva absențe (capitolul despre Eminescu, capitolul despre poeții și dramaturgii minori de la mijlocul secolului trecut și ultima parte a capitolului despre Alecsandri – proza, teatrul) și într-o idee de structură, care va fi explicată într-o amplă introducere la poezia romantică românească. Am redus la un minim necesar trimiterile bibliografice. Nădăjduiesc ca timpul și puterile să-mi permită a duce la bun sfârșit «această trudă», cu vorba lui Miron Costin, și a mă prezenta în fața cititorilor cu fireasca urmare a Istoriei critice. Mulțumesc Editurii Fundației Culturale Române de a-mi fi oferit ocazia să fac o jumătate de pas înainte. Aveam nevoie de acest impuls spre a continua”. Merită atenție mai ales ultimele enunțuri, neobișnuit de patetice – și de arhaizante… – pentru autorul nostru: mărturisire indirectă a abandonului pe care „nădăjduia” să-l depășească…
(Amintita ediție de Poezii ale lui Alecsandri fiind cea tot de la Editura Fundației Culturale Române, Antologie, prefață și repere critice de Nicolae Manolescu, 1993 – poate o reluare a unei ediții mai vechi?; sau finalizare a capitolului aflat în lucru pentru Istorie…?…)
Să mai trecem pe răboj și republicarea separată a secțiunii Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică din volumul I al Istoriei critice…, cu siguranță la inițiativa editurii (Gramar, 1998, 2007).
Fără legătură directă cu sinteza generalistă fiind culegerile publicate în 2001 și 2003 la Editura Aula: Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu și Poeți moderni, probabil la solicitarea și în selecția proprietarului, „lunedistul” Alexandru Mușina. Prima – culegere prea restrânsă de cronici ale autorului (deși în 3 volume), în timp ce a doua reia Metamorfozele poeziei (cartea din 1968) și-apoi eseuri din Lecturi infidele (1966), alte prefețe, studii și cronici despre autori de secol XX, de la Arghezi la Geo Bogza. (Aceeași editură a reluat și alte texte manolesciene, în cărțulii sau broșuri mai strict „tematizate”.)
Anii treceau și, doar cu asemenea republicări sporadice, fără vreun avans efectiv în completarea panoramei, părea că va rămâne un proiect abandonat la jumătate. De fapt… cam la prima sa cincime!
Însă intervine inițiativa decisivă a lui Călin Vlasie, și el fost „lunedist”, unul dintre fondatorii Cenaclului condus cândva de Nicolae Manolescu, devenit și el (Vlasie) editor în perioada postcomunistă, fondator și strateg al Paralelei 45, una dintre cele mai ample și mai importante operațiuni de punere în valoare a literaturii române de la al doilea război mondial încoace, dirijată timp de aproape un sfert de secol, între noiembrie 1994 și octombrie 2017, după ce deținuse Editura Vlasie, pentru ca din 2017 să coordoneze editorial Cartea Românească, o vreme și Cartea Românească Educațional, sub marca deținută de Uniunea Scriitorilor, iar din 2019 să se afle la conducerea unei noi antreprize construite de la zero, Grupul Editorial Rocart. Ca proprietar și manager al Paralelei 45, Vlasie îi propune lui Manolescu, la finele primăverii 2003, un contract pe cinci ani pentru finalizarea și publicarea Istoriei critice… integrale. Criticul acceptă și repornește proiectul, începând să predea treptat secvențe din carte, mai ales în 2006-2007-2008, când, ambasador al României pe lângă UNESCO, la Paris (din 2006, cu mandat prelungit până-n 2015), își îndeplinește conștiincios sarcinile diplomatice și-n rest, în țară străină, ferit de solicitările permanente care l-ar fi împiedicat acasă să lucreze, scrie, scrie, scrie.
Promisiune ținută, contract respectat: încheiată în pragul verii lui 2008, Istoria critică a literaturii române s-a publicat și s-a lansat în luna noiembrie a acelui an…
(Despre lansare, impact, conținut, viziune – în episodul următor)