Pe vremea copilăriei mele, a ne juca însemna a ne întâlni cu alți copii undeva, în afara casei, și a intra împreună într-un spațiu al magicului ce devenea o realitate obiectivă, atâta vreme cât ne jucam. Când trebuia să ne despărțim pentru a pleca acasă, de regulă seara, magia se încheia brusc, întristându-ne, și reintram în spațiul realității obiective, unde nimic nu mai era un „ca și cum”, ci totul devenea un este. Fiecare copil știe că joaca este un „ca și cum”, un teritoriu în care poate fi orice își dorește: un împărat puternic, un super-erou, o zână, o prințesă, un tiran „bun”, animalul pe care-l iubește, un balaur cu șapte capete, Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana (Superman sau Elsa…) etc.
„Ziceam că eu sunt regele și tu ești regina”, „ziceam că eu sunt mama și tu ești copilul”, obișnuiesc copiii să spună și așa obișnuiam și noi. Doar personajele de identificare se schimbă, joaca rămâne joacă, iar ea e dintotdeauna joacă: magie împărtășită ca și cum ar fi realitate. Și chiar este. Fiul meu obișnuia să-mi spună „ziceam că tu ești lupul, iar eu sunt cei trei purceluși” (mă amuza teribil acea triplă ipostază pe care și-o alegea, cu toate că putea alege să fie lupul); și deja trăia, înfiorat simultan de plăcere și spaimă, evenimentele care aveau să se petreacă în joaca pe care mi-o propunea zilnic. Până în ziua în care i-a pus punct, luând două mașinuțe și invitându-l pe tatăl lui să se joace împreună, bușind mașinuțele metalice între ele.
Un alt joc preferat al lui a fost cel în care mă punea să-i repovestesc o poveste pe care o inventasem spontan, într-o seară, la culcare, excedată de faptul că nu reușeam să-l fac să adoarmă. Era despre un personaj pe care l-am numit, nu știu de ce și nu știu de unde, Coconaiul, un iepure uriaș și terifiant prin mărime, dar care, în ciuda dimensiunilor monstruoase și a vocii de grotă reverberantă în ecouri, pe care o deținea, se dovedea, în cele din urmă, a fi un monstru inofensiv, mai degrabă speriat de propria-i putere cu care reușea să-i păcălească pe copiii care nu voiau să doarmă. Un șoricel cu aparență de balaur. De fapt, nu era o poveste propriu-zisă, ci o scenă în care seara, la culcare, Coconaiul apărea atunci când fiul meu nu voia să se culce la ora la care mie mi se părea că un copil de vârsta lui ar trebui să doarmă. (Orice mamă normală la cap are setate în minte niște astfel de țăcăneli…) Coconaiul își făcea auzită prezența tropăind pe hol (prin onomatopeele pe care le slobozeam, incitată de joaca noastră ce vedem că produce efecte la copil, care și mie îmi făceau plăcere) și, prin vocea cu care imitam (eram!) Coconaiul, voce care tuna și fulgera în întrebări de genul „Unde e Patrik care nu doarme?”, „De ce nu doarme Patrik la ora asta?”, încercam (pervers!) să-mi sperii copilul ca să se culce, Dumnezeule, odată! Ca să mă lase să-mi trag și eu sufletul, o clipă măcar. Doar că, invariabil, după ce începea să tremure de frică chicotind de plăcere, înspăimântătorul Coconai sfârșea prin a-l găsi pe Patrik și prin a-i aplica o porție zdravănă de gâdilat, la care fiul meu se tăvălea de râs și, în felul ăsta, spaima se vărsa în plăcere.
Pe vremea aceea, nu știam ce fac, în sensul că nu înțelegeam ce anume puneam în act, căci încă nu devenisem psihanalist. Dar repetam joaca noastră de câte ori fiul meu o cerea, pentru că simțeam că e ceva bun pentru copilul meu. El însuși i-a pus punct când a trecut într-o altă etapă. Crescuse. De-acum, se putea lupta cu tatăl lui, ciocnind mașinuțele între ele, după ce depășise spaima de Coconai și luase în interiorul lui puterea de a-i face față, folosind-o în încercarea de a-i face față, la rândul său, tatălui (care, adesea, slavă Domnului!, se lăsa învins de forța mașinii fiului său), tatăl fiind un personaj resimțit mai puternic decât mama.
Își încheiase, așadar, ucenicia primară, făcută „prins de fustele mamei”. De-acum, își verifica forțele la un nivel superior, ca orice băiețel, cu tatăl. Psihologic vorbind, cu următoarea instanță ascensională.
Ce încerc să spun este că joaca, acest tărâm magic pe care se pune în act maturizarea fiecăruia dintre noi, nu e o prosteală de copil mic, nu e ceva degeaba, ci spațiul în care fantasma, reveria, indecisul, spaimele, deja-eșecurile (da, da, există eșecuri la vârstă mică) își dau întâlnire, prin figurabilitate, în realitatea care îl întâlnește pe marele Celălalt (diferitul, diferența), întru maturizarea sănătoasă a copilului.
Joaca este spațiul pe care adultul nu-l (mai) înțelege în rostul lui, confundându-l cu o plictisitoare prostioară de copii mici. Psihologic vorbind, un adult care nu deține în mod autentic capacitatea spontană de a se juca cu copilul lui, suferă de un defect (pentru care nu are nicio vină) și care va afecta, la rândul lui, capacitatea de maturizare a copilului său. Căci, atunci când copilul propune altcuiva să se joace, el oferă celuilalt lumea lui interioară dăruită prin simbolizare în actul de a se juca (jocul e cu totul altceva decât joaca), o lume pe care are nevoie nu doar să o arate, ci și să o structureze, punând-o la încercare. O lume a simbolizării relației cu cel căruia îi propune să se joace. Este, acolo, o nevoie, dar și o dăruire de sine, cu speranța inconștientă a întâlnirii într-un spațiu comun care, dacă va fi întâmpinat așa cum se cuvine – adică spontan –, va reuși să maturizeze copilul, în drumul lui spre a deveni adult. Un inconștient proces de cunoaștere în care, subliminal, copilul află ceva esențial – și structurant – despre sine în relație cu celălalt, asupra căruia proiectează fel și fel de conținuturi inconștiente. Joaca nu e, niciodată, „prosteală” de copil mic, prosteală de dragul prostelii sau a trecerii timpului din simplul plictis, ci efortul inconștient al minții puiului de om, în drumul său spre imposibila și niciodată încheiata maturizare. Spre devenirea de sine.
Joaca nu e joc de adulți, cu reguli prestabilite, cu spații de desfășurare dintru început hotărâte, ci spațiul devenirii de sine, care doar în lipsa regulilor prestabilite se poate optim desfășura și își poate atinge scopurile inconștiente. Căci niciun copil, și niciun adult nu știe ce pune în joc, jucându-se.
Și, acum, voi sări în cu totul altă parte. Se vorbește, azi, despre generația tânără ca fiind una narcisică. Arătând-o cu degetul, înfierând-o, de parcă e astfel din proprie alegere. De parcă ea a ales să fie astfel. Halucinantă este ușurința cu care se vorbește despre asta, arătând cu degetul întins, acuzator. Înfierând-o. Ce mai, un adevărat păcat! Ba, se vorbește chiar de iresponsabilitate. De infantilism. Altminteri, cuvântul „narcisism” face și el parte din seria celor abuzate, scoase din înțelesul lor autentic. Azi e folosit pentru a enunța, în primul rând, un defect: egocentrismul, de unde survine egoismul. Adică nepăsarea pentru celălalt, centrarea pe sine și numai pe sine, indiferența cu care egoistul își tratează semenii, aducându-le prejudicii în favoarea sa.
Iresponsabilitatea vine din aceea că cei care îl vehiculează cu atâta ușurătate nu țin cont (sau, pur și simplu, habar n-au) de faptul că el denumește o patologie în egală măsură psihiatrică, și psihologică. Între cele două – psihiatric vs. psihologic – e o diferență esențială, pe care nimeni nu o ia în seamă. Caracteristica principală a narcisicului, în termeni psihologici, este că el a rămas, din punct de vedere al dezvoltării sale emoționale, la vârsta unui copil de 0-1,5 ani. Și, dacă a rămas atât de mic este consecință a unei traume suferite. Dar nu doar mama, în primă instanță, traumatizează copilul, ci și societatea. Cultura societății în care copilului i-a fost dat să vină pe lume.
Or, el nu are nicio vină pentru gradul de imaturitate al lumii în care a fost aruncat și cu care se vede condamnat, pe veci, să se descurce. Victimă fără voie. El este victima unor părinți născuți, și ei, prin hazard, în timpuri care nu-i încap și care nu-i descurcă. El este victima necuprinsului pe care psihicul lor nu-l poate cuprinde, victima unei dereglări a părinților și a societății căreia va trebui să învețe să-i facă față, (mal)adaptându-i-se. Căci nu el a ales să vină pe lume într-un climat progresist, într-un secol al consumismului invadat de tehnologie. Nu el a ales să apară pe lume acolo unde este învățat că scopul vieții este fericirea, iar fericirea e cuantificată în termeni de plăcere, prin ceea ce se poate obține facil, cumpărând. Nu el a ales să se nască într-un loc în care furtul devine ideal al vieții, în virtutea faptului că, furând averi, le va plăti printr-un an de pușcărie, dar va rămâne cu averea aducătoare de bunăstare, aceea care promite, nu-i așa?, fericirea. Nu el a ales condiția de sclav fericit, căruia iluzia accesului la internet îi oferă falsa condiție a împlinirii. Nu el a ales dezumanizarea lui, despre care habar nu are, în timp ce se crede exponentul de vârf al civilizației. Nu el a ales condiția singurătății absolute, livrată și mințită sub masca comuniunii, într-un moment în care planeta e invadată de prea multă omenire. Nu el a ales condiția prostimii din care face parte, crezându-se inteligent.
Pentru că societatea îl ideologizează încă de la grădi (ce cuvânt oribil!), învățându-l că sensul vieții e plăcerea perpetuă, ce poate fi lesne cumpărată, fără eforul devenirii prin cunoaștere de sine și de lume. Totul e să ajungi să ai bani, iar banii se pot lesne obține ori furându-i, ori devenind influencer (bleah!), precum idolii de azi, pe care tot societatea neantului îi propune. O lume a visării, a facilului, unde nu e necesar decât să te anesteziezi de realitate, visând ceea ce dorești să obții și neobținând niciodată până la capăt altceva decât însingurare și inevitabila suferință provenită din iluzie. Căci visul nu poate dura, niciodată, toată viața, iar dificultățile vor da peste tine, inevitabil, la un moment dat. Dar ai la dispoziție „substanțele recreative”, drogurile, pe care marii bolnavi ai acestei lumi, marii paranoici și psihotici le-au pus pe lume la liber, legalizându-le potențialul distructiv, livrat sub denumirea de „recreațional”. Altfel spus: ca să poți face față patologiei lumii de azi, ai nevoie să uiți de ea, cu prețul vieții tale. Căci „recreaționalul” îți va lua ani din viață. Și care – ce să vezi – e singura care ți-a fost dată.
Și dacă generația de azi e una narcisistă, centrată pe „nevoile” inventate de societatea însăși, este pentru că noi, părinții copiilor narcisici, nu ne-am făcut suficient timp pentru ei, cei care aveau nevoie de prezența noastră „trup și suflet”, în primii doi – cinci ani de viață. I-am aruncat în creșe și grădinițe, i-am dat părinților noștri să ni-i crească, pentru că noi eram ocupați cu job-ul pe care tot societatea l-a calibrat în intervalul orar 9.00–19.00, așa încât să nu mai avem timp de ei, de copiii noștri. Eram ocupați cu a-i procura odraslei mijloacele unui trai mai bun, în timp ce tocmai îl abandonam sistemului ucigaș.
Nu intenționez să acuz pe nimeni, cu toții suntem părinți, cu toții facem parte din prezentul pe care nu noi l-am ales, cu toții ne lăsăm amăgiți de timpurile în care ne-a fost dat să ne naștem. Dar cu toții suntem „vinovați fără vină” de faptul că „generația narcisică”, cea a copiilor noștri, pășește, zi de zi, pe drumul către neantul vieții, cel care le asigură, încă de mici, dezastrul iminent al viitorului lor. Pentru că nu mai avem timp de ei, cu toate că le dorim tot ce e mai bun pe lume. Pentru că nu realizăm că singurul mod în care pot crește sănătos este acela de a le fi în preajmă, în primii ani de viață. Pentru că înlocuim prezența noastră prin cadourile pe care le facem. Pentru că credem, sperăm, că ne putem înlocui în economia vieții lor, prin obiecte. Doar că obiectele – telefoanele mobile, tabletele, adidașii de brand, bani „de buzunar” ș.a.m.d.– nu vor reuși să ne înlocuiască niciodată. Device-urile și „țoalele” nu pot ține locul sufletului și minții, care doar ele pot face din copilul nostru un om, așa cum visăm să devină.
Și totul pleacă de undeva, de unde e înspăimântător de devreme: de la a ne juca, pur și simplu, cu copilul nostru. Vai de părintele care nu știe să se joace! Și vai de copilul căruia nu i s-a dat acces la joacă, căci copil va rămâne, ca adult: cel pentru care viața e un nesfârșit tărâm al visului, în care el e Superman (sau Elsa, după caz).