Ne amintim de poetul Gheorghe Pituț (1940 – 1991), mulți ani redactor la Viața Românească. Student la Cluj, în anii ’60 ai secolului trecut, a debutat cu poezii în revista Tribuna, în 1963. Transferat la Universitatea din București, frecventează cenaclurile „Nicolae Labiș” și „Junimea”. Debutează în 1966, cu volumul Poarta cetății. Redactor din 1967 la Gazeta literară, devenită în anul următor România literară, primește o bursă în Germania, unde studiază germanistica și filozofia între anii 1970 și 1972. Întors în România, Gheorghe Pituț este angajat, în 1974, redactor la Viața Românească, unde rămâne până la sfârșitul vieții. Pentru volumul Stelele fixe a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în anul 1977. Iată și câteva dintre titlurile cărților sale antume, preluată din nota bio-bibliografică din volumul antologic și omagial Esența timpului, apărut de curând la Editura Academiei: Cine mă apără, 1968; Ochiul neantului, 1969; Sunetul originar, 1969; Fum, 1971; Noaptea luminată, 1982; Aventurile marelui motan Maciste (roman alegoric), 1983. Anul acesta fostul nostru coleg ar fi împlinit 85 de ani, dacă nu s-ar fi grăbit să ne părăsească. Publicăm, în amintirea sa, un text inedit despre un eveniment din experiența sa de student în Germania anilor ’70.
COLOCVIU DESPRE INEFABIL
În clipa în care am primit invitația de a participa la colocviul internațional a cărui temă în acel an era Despre inefabil am sărit în sus de bucurie. În ultima lună devenisem aproape melancolic, deși, după cum sper că am reușit să mă observ de-a lungul anilor, aveam un temperament sanguin. Melancolia îmi venea de la despărțirea de mai bine de șase luni de ai mei, de la afacerea proastă în privința serviciului pe care-l pierdusem din cauza lașității oarecum generale a amicilor mei, și poate și din cauza nepăsării mele față de modesta îndatorire de a le fi scris celor situați mai sus în ierarhia instituției la care lucrasem. N-am luat în serios, și-mi pare rău, îndemnul unui bătrân relaționist: „Celor mai mari decât tine trebuie să le scrii, chiar dacă n-ai face decât să relatezi despre starea vremii“.
Eram bucuros că voi părăsi pentru o săptămână cel puțin căminul internațional studențesc de la Walchensee, mai ales că în ultimele zile colegii studenți nu mi se mai adresau nici prietenește, nici de complezență, nicicum. Foarte stingherit de atitudinea lor, am cerut directorului permisiunea de a pleca mai devreme cu o zi față de data pe care i-o anunțasem anterior.
– Dumneavoastră ați promovat bine la sfârșitul fiecărei luni, a spus Herr Tröschel. Aveți chiar nevoie de altceva. Probabil veți întâlni și concetățeni de-ai dumneavoastră și asta v-ar putea liniști în bună măsură. Vă doresc drum bun!
– Mulțumesc, am spus, rămâneți cu bine.
– Să vă întoarceți cu bine, mi-a urat el, îndepărtându-se prin zăpada care-i venea până la piept. Mergea târându-și un picior și se apleca pe partea piciorului sănătos. La un moment dat s-a oprit, am avut impresia, și peste câteva clipe siguranța, că vrea să mai spună ceva, pentru că și-a întors capul brusc spre mine, dar poate ghicind că și eu așteptam acest lucru, s-a răzgândit, a început să-și șteargă ochelarii și a pornit încet mai departe.
Studentul din Biafra, ori a pălăvrăgit cu ceilalți colegi, ori s-a dus chiar la director să-i spună. Două zile după ce primisem vestea destituirii mele din serviciu, nu-mi mai puteam concentra atenția asupra nici unui lucru. Profesorii sesizează lipsa de atenție atât la cei mari cât și la cei mici deși fizionomia copilului, cu toată frăgezimea vârstei lui, pare mai tulbure tocmai din cauza lipsei de mască și unilateralei sale cruzimi. Trucul exersat automat, învățat încă din copilărie, acela de a privi drept spre fruntea profesorului și prin ea mult mai departe, nu-mi folosea la nimic. Doamna Gruber mă bombarda cu întrebări, studentul din Biafra îmi dădea coate, nu mai știam conjuga nici verbele auxiliare.
Din primele zile mi-a fost simpatic băiatul de culoare Oliver Bim Bavi. Poveștile lui despre măcelul din Biafra erau cutremurătoare. Am asociat însă culorii pielii lui pornirea instinctivă de a lovi cu plăcere orice alb. Mi s-a părut în seara aceea că uitasem orice cunoștințe de limbi străine și chiar limba maternă. Ce-mi mai aminteam din propria limbă erau numai expresii rimate, fraze muzicale, cântece. Astfel m-am văzut acasă, într-o sală de ședințe luând cuvântul, dar tot ce spuneam era cântat și a stârnit o astfel de ilaritate încât am alergat afară din cameră, am rupt o creangă de brad pe care am curățat-o de ramurile mărunte, după care am bătut la ușa alăturată a lui Oliver, care a venit imediat în camera mea.
– Te rog, i-am spus – dându-mi jos haina, cămașa, maioul – te rog ia bățul ăsta și dă-mi câteva pe spate. Nu dormisem de două nopți, dar nu eram nici treaz. L-am văzut luând bățul de capătul subțire, ochii lui albi și mari au crescut ca niște cearceafuri din care veneau păsări negre spre mine, a ridicat mâna care-i era atât de neagră încât s-a făcut întuneric în cameră și l-am auzit ieșind într-un hohot de râs. Deși spărsese becul, refuzase să mă lovească și a doua zi îi povestise totul directorului. De aceea îmi spusese Herr Tröschel: „asta v-ar putea liniști în bună măsură“. Acum sunt sigur că s-a gândit la cele întâmplate cu două zile înainte de plecarea mea.
M-am urcat în tren seara la Kochelsee. N-am schimbat trenul decât o singură dată. Ningea. Nu puteam ațipi deși era a treia noapte de nesomn. Lucrasem vreo patru după-amieze la o scurtă conferință despre inefabil, tema colocviului așteptat. Printre notițele mele mai vechi am descoperit câteva însemnări. Toate începeau și sfârșeau cu gândul morții. Despre inefabil notasem: intraductibil. O altă notă spunea: faptul de a muri, moartea este inefabilă. Am refuzat însă folosirea cuvântului moarte în așa zisul meu eseu. Voind însă o apropiere, o cât de vagă concretizare a noțiunii, a conceptului de inefabil, mi s-a părut fericită ideea asemănării acesteia cu marile zăpezi ce se prăbușesc la începutul iernii peste lume și ne fac să le simțim până la durere frigul și strălucirea, iar primăvara să descoperim pământul întunecat și munții negri de nostalgia îndepărtării imaculatei materii. Zăpada, având în vedere forța ei uneori copleșitoare asupra simțurilor noastre, o comparasem cu o lectură, cu forța copleșitoare a acesteia asupra intelectului și sentimentelor noastre. Din forța cu care ți se impune ca realitate atât zăpada (iarna), cât și lectura, sentimentele cu care o receptezi, rezultă inefabilul. De la aceasta până la a spune că artistul, creatorul e o simplă natură n-a mai fost nici o piedică. Părându-mi-se totuși exagerată această simplificare mai aduceam vorba despre un străin care apare într-o bună zi în mijlocul unei comunități de oameni, reușind să impresioneze prin faptele sale de curaj, spirituale și materiale, dispărând apoi ca un meteor care a strălucit intens o clipă. Acum îmi dau seama că introducerea exemplului cu străinul în paginile scurtei mele dizertații îmi satisfăcea ambiția de a apropia conceptul atât de intraductibil al inefabilului de faptul social ca hrană a fenomenului de cultură. În sfârșit îmi încheiam anemicul eseu cu o frază care se îndepărta de la comparațiile mai mult sau mai puțin revelatorii de mai sus: inefabilul este omul, străinul, amintirea tulbure a trecerii lui printre noi. Toată noaptea m-am frământat în tren ca nu cumva să se înțeleagă, la modul ironic, că însăși prezența mea la colocviu ar fi inefabilă. Teamă, care deși metafizică, se va vedea că nu a fost neîntemeiată. Până la ivirea zorilor am și hotărât că astfel de considerații despre tema proiectată nu merită să fie debitate într-un cerc ce întrunea profesori străini și români, personalități marcante în estetică modernă și studenți străluciți veniți de la vreo trei universități. Va trebui, totuși, să iau măcar cuvântul.
Posibilitatea de a ajunge la obârșiile Dunării, în Munții Pădurea Neagră, m-a încântat încă de la primirea invitației. În plic primisem, pentru orice eventualitate, o hartă foarte schematică pentru orientare. În Freiburg cunoșteam numărul de telefon al unui singur profesor, Profesorul Paul Miron. Fiind orele 6 dimineața la sosirea trenului am evitat să deranjez un om pe care-l văzusem o singură dată. M-am îndreptat spre restaurantul gării să iau o cafea. Era închis. Ieșind spre oraș am constatat cu plăcere că zăpada nu depășea un strat de câțiva centimetri, clima era dulce și febra ușoară datorată oboselii îndelungate poate că m-a făcut să văd chiar flori în câteva grădini pe lângă care trecusem. Aș fi băut cu nesaț o cafea, dar nici un local nu deschisese la ora aceea. Când m-am întors din nou spre gară am întrebat o femeie, care nu părea să se grăbească nici într-o parte, de unde pot la autobuzul spre Schauinsland. Mi-a explicat și mi-a arătat chiar autobuzul ce se afla la mai puțin de o sută de metri așteptând în stație. Între timp se făcuseră orele șapte. Am intrat din nou în gară pentru a lua o cafea dar Oberul m-a făcut să renunț explicându-mi că abia peste o jumătate de oră se va încălzi filtrul pe care îl avea la bar.
Am putut lua autobuzul abia la orele opt. După ieșirea din oraș puteam ghici încotro se îndreaptă autobuzul. Ningea și la un moment dat nu se mai zărea la distanță mai mare de două sute de metri. Atunci am observat că în autobuz, în afară de mine și de șofer, nu mai era decât o femeie. Ningea tot mai puternic și autobuzul înainta greu. Peste câteva minute s-a împotmolit, nu mai putea înainta. În timp ce-l întrebam pe șofer cum pot să ajung la Schauinsland, femeia a coborât iar șoferul mi-a arătat direcția și mi-a spus că deși plătisem drumul până la cabană, îi pare rău, dar nu poate merge mai departe. La vreo două sute de metri de autobuzul împotmolit, am dat peste un Gasthof unde era proprietăreasă chiar femeia care coborâse ultima din autobuz. Mi-a servit două brötschen cu unt, câteva felii de salam și leberwurst; am refuzat, dorind să beau un singur ceai. Ușa de la intrare s-a deschis de vreo două ori singură. Jur împrejur nu se mai vedea nici o casă, vântul aducea valuri de zăpadă în geamuri. Ceaiul m-a încălzit pe neașteptate și, fiindu-mi teamă de moleșeala care m-ar cuprinde stând, m-am ridicat brusc, am lăsat câteva mărci lângă farfurioară și am întrebat încotro ar veni cabana. Gazda a insistat mult să rămân, dar văzând că sunt hotărât să plec oricum, n-a ezitat să-mi spună că e foarte periculos, apoi mi-a urat noroc arătându-mi încotro să mă îndrept.
La mai puțin de cinci minute de urcuș Gasthoful pierise parcă pentru totdeauna. Aveam o servietă și o pungă de plastic cu un cadou pentru un prieten, paltonu-mi era foarte uzat și mănușile destul de roase. Ghetele, deși îmblănite, curând s-au umplut de zăpadă, care a început să înghețe. Vântul era atât de puternic încât răscolea nu numai zăpada, dar aveam impresia că și pământul, încât nu vedeam nici încotro mă îndrept, nici unde calc. M-am gândit că ar trebui să renunț și să mă întorc la Gasthof. Dar acum eram pe un platou, de nu știu cât timp nu mai urcam și mi-ar fi fost imposibil să ghicesc în care parte trebuia să o apuc. M-am întors cu spatele în direcția vântului și am privit în sus pentru a vedea soarele sau un alt semn după care să-mi dau seama dacă există vreo șansă pentru ameliorarea vremii. Mi-a trebuit mult până să mă dezmeticesc, îmi intrase zăpadă în ochi, iar în fracțiunea de timp cât am putut privi spre cer, am fost convins că nu mai există diferență între sus și jos și că, probabil, nici nu călcam pe pământ, ci direct pe cer și tot ce mai exista era doar vântul în trâmbe înalte, asurzitoare și totuși inefabile. Simțeam că-mi scârțâie oasele, deși aveam grijă să primesc vântul din față, așa cum soldații curajoși întâmpină inamicul. Am început să fac sărituri pe loc și să mă învârt când într-o parte, când în alta, pentru că nu-mi mai simțeam picioarele. Plictisit de aceleași mișcări am pornit la întâmplare până când mi-am lovit puternic fluierul piciorului de un obiect tare. Era bara unei mașini răsturnate. Stătea într-o rână iar dedesubtul caroseriei am auzit voci și am adulmecat fum de țigară. Erau trei oameni care vorbeau englezește; le-am spus bună-ziua, unul din ei mi-a răspuns în germană.
– Știți cumva în ce direcție se află cabana Universității, am întrebat.
– Nu cunoaștem, suntem turiști. O vreme n-a spus nimeni nimic. Rămâneți cu noi, e periculos să mergeți mai departe. M-am aplecat spre cel care vorbise și cu mare greutate am reușit să-mi scot o țigară și s-o aprind.
– Acum trei zile a mai fost o furtună la Schauinsland, mi-a spus vorbitorul în germană; au înghețat nu departe de aici trei americani.
În scurtul răgaz cât am fumat alături de ei cred c-am ațipit și m-am trezit în mai multe rânduri, de aceea credeam, nu că am auzit-o de la ei, dar că tocmai eu le-aș fi spus povestea cu americanii înghețați. M-am ridicat destul de anevoie de sub caroserie și am început să mă îndepărtez de cei trei fără a le spune bun rămas, din superstiția de a nu-mi ura ei mie noroc pe o asemenea furtună. Poate că nici n-au sesizat plecarea mea, vântul era asurzitor.
În sfârșit, iată o casă și încă una și apoi alta, ar trebui să mă întorc să-i chem și pe oamenii de sub mașină, nu cred să fie departe de acest loc, mi-am zis, dar tocmai când ridicasem puțin căciula de blană de pe ochi spre a vedea încotro mă îndrept, casele au început s-o ia la fugă, mai întâi rotindu-se, după aceea s-au ridicat ca niște rachete spre cer. Nu erau case, ba da, dar le-a luat vântul. Punga de plastic, în care se găsea un vestmânt scump de mătase chinezească, un vestmânt preoțesc pe care voiam să-l duc unui prieten, mi-a scăpat din mână și s-a oprit cam la cinci metri pe un banc de zăpadă. Deși nu se vedea aproape nimic, am reperat-o datorită literelor mari, roșii, care semănau pe albul acela mișcător cu petele de sânge al unui animal sacrificat. Fulgii care se rostogoleau cu viteza unor alice au acoperit-o repede, apoi mi s-a părut că o văd din nou și m-am avântat cu disperare să recuperez obiectul pe care doream neapărat să-l duc prietenului meu. Cu tot avântul pe care mi-l luasem, n-am reușit să fac mai mult de trei metri și deodată m-am scufundat în zăpadă până la subsuori. La suprafață făina aceea de gheață era moale, dar dedesubt, oricât am încercat să-mi smulg picioarele, am rămas țintuit mai departe. Până în clipa aceea și zăpada și vântul și furtuna, oricât ar fi fost de atroce, n-aș fi crezut o clipă să le cad victimă. Știam din întâmplări proprii și din ale altora că în astfel de situații cel mai nesăbuit lucru e să te lași furat de somn. Teama de a fi înecat în zăpadă m-a ținut treaz mult timp, dar neputând face nici o mișcare și văzând cu stupoare că nu mai aveam deasupra zăpezii decât mâinile și capul am încercat să mă eliberez de stratul mai proaspăt de la suprafață. Servieta o țineam de mâner cu dinții; măturam zăpada cu palmele rotindu-mi bustul când într-o parte, când în alta, astfel am observat că în spatele meu era o pantă destul de abruptă al cărei sfârșit nu se vedea; semăna întrucâtva cu o burtă de gravidă care nu-și poate zări picioarele. În fața mea orizontul era la doi metri. După atâtea mișcări mi s-a părut că alunecasem spre vale cu cel puțin câteva picioare. De teama de a nu fi eu însumi nucleul unei avalanșe, am renunțat să-mi agit mâinile în continuare. Ațipeam în reprize de câte două, trei secunde și mă vedeam copil de șapte sau opt ani cu un cuțit la cizmă, singur seara, iarna, într-o pădure compactă, plecând la înmormântarea bunicii mele într-un sat la opt kilometri distanță; fugisem fără știrea surorii mele mijlocii de acasă iar cuțitul îndesat între picior și cizmă eram sigur că-mi va folosi în cazul în care voi fi atacat de lupi, tot astfel cum îi folosise unui flăcău briceagul pe care l-a băgat cu pumn cu tot în gâtlejul unui lup și mișcându-l în dreapta și în stânga a căzut deodată cu sălbăticiunea la pământ, pentru că dinții întorși ai fiarei nu i-a mai putut descleșta de pe mâna lui dreaptă și reușind să-l atârne pe umăr s-a dus aproape o noapte întreagă până la Ocolul Silvic să-i dea premiul de trei sute de lei și când a ajuns acolo a leșinat.
Voința de a trăi și instinctul de conservare mă părăsiseră demult și somnul invincibil, nici nu-mi mai păsa dacă era sau nu veșnic, m-a cuprins. Dar cu o ultimă scânteie a voinței am reușit să deschid ochii și ca dovadă că energia în fața morții este de o natură pură, diferită de cea a mușchilor, pleoapele mi-au rămas deschise, cu toate că întreaga-mi ființă se abandonase și aveam senzația să sunt mort demult, pentru că mai întâi am văzut două babe scobind zăpada, apoi capul unui lup cu limba scoasă și dinții puternici; era de o mărime obișnuită dar pe măsură ce se apropia de mine, fiara lua proporțiile unui cal uriaș, apoi mi-a apărut cât un munte și când i-am simțit răsuflarea foarte aproape mi s-a făcut brusc atât de foame încât nu știu prin ce secret resort am reușit să deschid servieta și să scot un sandwich înghețat, dar în starea de total abandon și dormind cu ochii deschiși, mâna mea având inteligența cărnii s-a îndreptat spre gura lupului – acelui munte de carne –
și-am înghițit cu acea gură ultimul dumicat al vieții.
*
Când mi-am revenit, câinele lup mă lingea pe mâini, îmi prindea când o gheată când alta, târându-mi picioarele dintr-o parte în alta și fiind culcat pe zăpadă nu cred să fi schițat nici cea mai mică strâmbătură când am simțit că-mi linge obrajii. Începuse să se întunece, mergeam în urma câinelui ca pe schiuri, pentru că nu-mi puteam îndoi genunchii, până când am ajuns la o cabană, unde câinele cred că-și avea stăpânul. Am intrat într-o sală mare de ai cărei pereți erau rezemate vreo sută de perechi de schiuri, în mijlocul sălii se dansa îndrăcit, muzica era atât de antrenantă încât am început să dansez și eu, dar fără a fi văzut de ceilalți, mai întâi cu fetele șatene, apoi cu cele blonde și pe urmă cu cele brunete, până când am ajuns în fundul sălii unde era barul, am cerut ceva tare și în drum spre ieșire am dansat iar cu toate fetele, tot nevăzut de ceilalți. Până la cabana Universității n-am mai avut decât un kilometru.
Colocviul despre inefabil începuse. Conferențiarul tocmai spunea că dacă inefabilul e aproape intraductibil, nu-i mai puțin adevărat că pot fi găsite nenumărate exemple prin care ne putem forma o imagine cât mai concretă despre această noțiune fulgurantă. Intrarea mea în sală a deranjat în bună măsură lucrările și pe cei prezenți, pentru că mai mulți cunoscuți au început de îndată să mă întrebe cum am călătorit, dacă-mi place pe Schauinsland și dacă voi contribui cu ceva la desfășurarea lucrărilor. Fumul insuportabil și căldura sălii am simțit că mă vor leșina pe loc. Moartea e inefabilă am spus, deși nu e vorba despre asta.
– Adică inefabilul e moarte? m-a întrebat conferențiarul.
– Da, moartea e inefabilă, am repetat eu, nerăspunzând la întrebarea lui și crezând că va aprecia cineva această descoperire.