Reeditarea romanului Povestirile lui Cesar Leofu (ed. a doua, revăzută și adăugită, București, Ed. Cartea Românească, 2024, 228 p.) de Gabriel Chifu readuce în atenție un roman din prima etapă de creație a prozatorului de lung parcurs în care s-a transformat, destul de devreme, poetul de la revista Ramuri de odinioară. Chiar de nu ar fi fost reluat și completat de autor, la un număr semnificativ de ani de la prima apariție, cartea ar fi meritat oricum o discuție nouă, având în vedere că, odată cu fiecare nou roman scris de autor, contextul creației epice a acestuia s-a îmbogățit și s-a diversificat, afirmându-și, totodată, liniile de forță. Trăsăturile caracteristice ale universului său prozastic au fost deja trecute în revistă – de la interesul pentru realitatea contemporană (dar și pentru spațiul metafizic) la multistratificarea societală și predilecția pentru evocarea anilor dictaturii roșii la un tip de personaj masculin care nu trece neluat în seamă de siluetele feminine care îl anturează, ba chiar dimpotrivă – și acestora li se pot adăuga și altele: preferința pentru mediile citadine, tipologia eroului cu formație și sensibilitate intelectuală (nu muncitor, nu țăran), deschidere spre simbolism și parabolic, amplasarea într-o spațialitate a sudului românesc, chiar dacă nu lipsesc nici legăturile cu Balkania sau Mediterana, ba chiar și cu spații mult mai ample… Toate acestea, cărora li se pot adăuga, cu siguranță, și alte trăsături, particularizează un univers epic tot mai bine conturat, autonom și inconfundabil, care nu este nici al Munteniei lui Marin Preda ori a lui Ștefan Bănulescu, nici al Dunării bănățeano-oltenești din proza lui Petru Dumitriu, nici cel brăilean-fluvial din paginile lui Panait Istrati ori Fănuș Neagu.
Înainte de alte considerente, este de spus însă că glosele de până acum cu privire la Povestirile lui Cesar Leofu nu s-au oprit asupra onomasticii protagonistului. Cesar, nume de imperator, ba chiar al imperatorului prin definiție, și Leofu – nume paradoxal, straniu pentru universul românesc, aducând mai degrabă cu o poreclă, dar lăsându-se descompus în Leo, semn zodiacal de mare forță, și „ofu”, de la of, oftat sau necaz (el însuși, la pagina 151, pretinde că ar fi o adaptare după „le fou”, nebunul/ țăcănitul – dar cum să iei în serios un „trombonist” de vocație?!)… Împreună, aceste elemente conturează cu pregnanță un destin care este al naratorului născut și nu făcut, al povestitorului de vocație, alter ego auctorial, desigur, dar și ipostază românească și contemporană a ficționarului etern de serviciu, pentru care modelul paradigmatic occidental modern rămâne baronul von Münchhausen, iar cel central-european – bravul soldat Svejk.
Cu aceste date la îndemână, care fac din Cesar Leofu un alt tip de învățător Fărâmă – cel din eliadesca Pe strada Mântuleasa –, incursiunea în romanul prozatorului Gabriel Chifu poate începe, cititorul fiind înarmat, atâta cât este cu putință, cu instrumentarul deslușirii faptelor ce i se aduc la cunoștință. Chifu are prudența de a nu compune superficial, dând totul mură în gură consumatorului de cimilituri ficționale. El face din protagonistul său un bărbat „sub papucul” nevestei, inubliabila, pentru că evocată de o singură dominantă, instinctul șefiei („bossy”), nicidecum un patriarhalist sub talpa căruia biata femeie geme. La prima vedere aceasta pare să arunce o lumină sarcastică asupra „cezarului” care se dovedește a fi în raport cu consoarta tocmai pe dos decât părea să anunțe prenumele lui. Dar numai la prima vedere. În fapt, el chiar este „stăpân peste pajiști”, dominatorul imperial, absolut, al câmpului propriu de fantasme, așa cum numai ficționarii de vocație știu și pot fi, căci lumile lor născocite sau modificate după instinct și prin bunul lor plac, după necesități ori ca exercițiu de libertate au forța de a submina realitatea așa-zicând obiectivă. Citind poveștile verosimile ale ambiguului Cesar Leofu ajungi să te întrebi cum ar arăta el cu adevărat, în proximitatea palpabilă, tangibilă… Ceea ce se poate ști, pe baza cărții, este doar ce anume proiectează el însuși asupra sa și asupra lumii adevărate. Dar toate acestea sunt, foarte probabil, reliefuri amprentate puternic de personalitatea lui, cea care distribuie accente și transformă probabilul în improbabil și invizibilul în vizibil.
…Am nimerit astfel, prin voia scriitorului, s-ar zice – nu fără temei –, pe tărâmurile modelate de umbra Șeherezadei. La urma urmei, cele o mie și una de nopți arabe nu i-au salvat viața pentru că materia lor s-a dovedit autentică pe teren, prin controalele exigente ale oamenilor șahului, ci fiindcă au fascinat într-atâta încât, elucubrante sau ba, i-au captat atenția paranoicului soț atotputernic, i-au întreținut curiozitatea și, în cele din urmă, i-au salvat povestitoarei viața. Ficțiunea salvatoare de viață, dând sens existenței, oferindu-i combustie și anvergură, este substratul povestirilor lui Cesar Leofu și, după toate aparențele, ei îi închină Gabriel Chifu acest volum, adevărată artă poetică și angajament personal executat cu finețea necesară, printr-o bună stăpânire a mijloacelor prozatorului.
Nu cred că în Povestirile lui Cesar Leofu trebuie văzut pariul cuiva care pune în cumpănă adevărul versus ficțiunea artistică. Într-o linie de creație care, conform propriei înzestrări și viziuni, a fost și a povestitorului Mircea Eliade cândva, ceea ce avem aici este una dintre magicele împărății ale ficțiunii, o afirmare neostentativă, dar persuasivă, cu argumente convingătoare, a puterii de nezdruncinat a artei cuvântului. Acest cuvânt, venind dinspre un personaj deloc excepțional, din vecinătatea cotidiană, se dovedește, și de astă dată, o cheie de aur către ieșirea din trivialitatea și brutalitatea concretului lipsit de perspectivă și de dublet transcendent, adică din lumea comunismului românesc tern, lipsit de speranță, dar plin de temeri, de angoase, de suspiciune și, nu în ultimul rând, de delațiuni, justificate sau ba (Cesar Leofu nu pare să fi fost, nici el, ferit de toate acestea).
Aici se dovedește măiestria lui Gabriel Chifu. El nu confecționează o celulă izolată, o cușculiță protectivă și aurită într-o lume imundă. Cesar Leofu nu locuiește, ca Des Esseints, să zicem, al lui Huysmans, eroul romanului În răspăr, ori ca Nemo, căpitanul din submarinul paradisiac al lui Jules Verne, într-o capsulă protectivă, ci rămâne, în toate ale sale – ori în aproape toate – un om al universului ceaușist, al ternului, insipidului și lipsitului de speranță triumf din societatea „multilateral dezvoltată”. Ceea ce a reușit Gabriel Chifu cu surprinzătoare aplicație este să dea, în acest roman, chipul unui altul de-al nostru; al unuia dintre noi, altminteri… Plasându-l în trista epocă a socialismului real, în provincia românească, scriitorul a înzestrat literele noastre actuale cu o creație de excepție care răscumpără cititorul de imaginea dezolantă asupra unei perioade de o veritabilă complexitate, pe care o serie de alte condeie și chiar și o suită de pelicule artistice au cutreierat-o neobosit doar pentru a-i evoca și reproduce chipul sordid, cenușiu și lipsit de speranță…
Gabriel Chifu, Povestirile lui Cesar Leofu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Cartea Românească, 2024