Eram obișnuit să-l văd la fiecare ediție a târgurilor de carte de la București. Făceam schimb de opinii (uneori, și de cărți), transmiteam salutări prietenilor de la Brașov, respectiv, celor de la Chișinău sau Bălți. Poetul s-a ales cu „opere complete” mult prea devreme. Trecerea în neființă la o vârstă când toate păreau că doar încep e un fapt care marchează un parcurs artistic altfel decât însumarea și trierea, pentru varii contexte, a scrierilor. Iar în cazul lui Andrei Bodiu, un poet extraordinar de modest și de exigent, aceste „opere complete” sunt de dimensiuni digerabile în integralitatea lor. Ion Bogdan Lefter le însuma explicativ și sec, dar exact: „Veritabili concurenți în materie de concizie nu se prea arată. Valabil și la cuprinderea dintr-o privire a poemelor dintotdeauna ale lui Bodiu: a scos până acum patru volume, de fapt plachete subțiri, de câteva zeci de scurte poeme, încât totalul abia ar aduna semne tipografice cât pentru o singură carte a unui autor mai locvace. Pentru evidența bibliografică: și-a recuperat notațiile de adolescență, studenție și primă tinerețe în grupajul 301 din culegerea de grup Pauză de respirație (1991), în cursa de 24 de ore (1994) și în Poezii patriotice (1995), strângând apoi în Studii pe viață și pe moarte (2000) și în Oameni obosiți (2008) versurile care s-au mai adunat, rare, de-a lungul câtorva ani, dacă nu aproape la un deceniu. Marele secret și miracolul acestei producții sărace e capacitatea autorului, respectiv a textului de a sclipi scurt, de obicei la final, emițând mesaje uimitor de profunde despre lume și viață, inclusiv despre poezia însăși.”
Spre deosebire de mulți dintre congenerii săi, care insistă fără drept de apel pe ideea de „nouăzecism” diferit de paradigma optzecistă (vezi, mai ales, manifestul fracturist, etalat ca „declarație de divorț” în raport cu generația anterioară), Andrei Bodiu se simțea perfect în paradigma înaintașilor imediați: „Au ieșit, oare, realismul și biografia, pe care optzeciștii le-au așezat în centrul poeticilor lor, din uz? Au fost ele înlocuite de altceva? Eu cred ca nu. Anii ’90 au adus și o accentuare fără precedent a vulgarității. De multe ori, violența erotică n-a făcut decât să suplinească lipsa crasă de talent. Am citit, astfel, niște «produse» literare de cea mai jegoasă extracție, vândute ca forme ale libertății și dezinhibării. Lipsa de măsură i-a caracterizat întotdeauna pe veleitari. Din punct de vedere istoric, suntem, încă, tot sub «zodia» optzecismului pe care eu îl percep acum mai mult tipologic decât cronologic”.
Recitind poemele din volumul de debut (colectiv) este interesant să urmărești devenirea unui poet, precum creșterea unei plante rare (ș-apoi să nu uităm în ce grădină comună ieșea la lumină, alături de Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea). Mai întâi, poetul anunță autodescoperirea, plantarea în univers, momentul „ce mirare că sunt!”: „A tresărit trupul./ Deasupra e cerul. E soarele./ Sub el sînt eu. Eu.// Cu un fir de iarbă crescut între dinţi./ Cu doi ţepi tineri crescuţi în barbă”. Al doilea poem e (ca) acordarea vocii, căutarea propriului registru: „Aici stau eu. În căminul/ 16 sigur e greu e chinuitor să/ creşti un copil şi soră-mea/ are unul mama ne-a crescut pe toţi patru şi/ iată-mă întins în pat la 21 de ani sau/ stând la masă cu o carte în mână. Aici/ şi acum. în camera 319/ printre pânze subţiri albe sau roşii/ şi cât de puternică e acum lumina ea atinge/ covorul plin de păr şi de/ fire de praf.// De aici înţeleg lucrurile;/ pasajul pavajul oamenii/ copacii banca ridurile/ precise”. Mă opresc puțin aici, deoarece e un moment definitoriu. Sigur că poezia cu titlul matematic „319” intră în relație directă cu poemele lui Alexandru Mușina, pe de o parte, și ale lui Ioan Es. Pop, pe de alta. Dar structural aici mai e ceva de adăugat. Poetul își găsește tonalitatea potrivită și, fără a pretinde la o revoluție estetică, Andrei Bodiu va valorifica din plin – și, important, metodic și insistent – această pantă înțelenită a poeziei: prozaismul cotidianului. Nu pentru a șoca, ci pentru a-l explora în amănunte, pentru a civiliza poetic spațiul împărăgenit natural. Al. Cistelecan va descoperi în acest început poetic și dramatismul existențial cotidian, dacă îl putem numi așa: „Placate pe cotidian, poemul descoperă în structurile ordinarului o mitologie precară alienantă și anxioasă. Scriitura se ține strâns de relieful existențial imediat, zvâcnind rareori spre imaginativ și tăind orice orizont de idealitate. Dar această fidelitate față de real devine o viziune a infernului.”
Poiem, următorul text rupt din volumul de debut și inclus în antologie, anunță tehnologia (prin titlu) și etica (prin mesaj) ale creatorului: „«Unde e curajul tău de poet?»/ m-a întrebat Bogdan. Am repetat/ de o mie de ori că mi-a fost// frică am prins curaj./ […]/ Până seara târziu îţi cauţi/ duşmanul. El devine reflectarea/ imaginii în râu. El devine umbra/ pe care ai pus cortul ciorapul tău/ descusut.// El e înăuntru tot astfel precum/ Eu sunt afară” (numai eu am sesizat aici – și nu doar aici – o gramatică poetică stănesciană? – mvc). Complementar „prozei cotidianului” sunt referințele culturale („realitatea” se raportează, oricum, la ele), care fac parte din acest cotidian prozaic, precum o plantă de cultură răsărind hazardat în flora spontană: „Mă gândeam la blonda care a trecut prin faţa ferestrei/ ar putea semăna cu Jessica Lange/ aşa cum am văzut-o eu într-o poză foarte proastă/ aşa cum mi-am închipuit-o mai bine spus/ dar nu lipită cu sânii de geamul troleului/ într-o după-amiază ploioasă în care totuşi/ părul ei blond s-ar suprapune perfect/ pe decorul întunecat «nu-i aşa?» l-am întrebat/ pe prietenul meu./ Era supărat. N-a spus nimic./ A dat doar din umeri”. În aceste realități autentice (și autenticiste) răzbat, trădător, însemne ale poeziei tradiționale, metaforele: „Printr-o zonă sinistrată/ trecea un autobuz. O gaură neagră/ în noaptea albă”. („lipsa metaforelor” a fost motivul respingerii manuscrisului volumului de debut la una dintre edituri, își amintea A.B.).
Volumul Cursa de 24 de ore anunță, de la primul poem, nu doar un poet format, ci și o voce proprie, inconfundabilă: „«Atunci ce ai?» m-a întrebat el./ M-am scobit prin buzunare. Am scos un ghem de sfoară/ un briceag/ două unghii tăiate/ bani mărunţi./ «Nu-ţi trebuie?» am întrebat. Ţi-ai/ putea tăia coşurile cu briceagul ţi-ai/ putea lega faţa cu sfoară. Ţi-ai putea cumpăra un ziar./ S-a strâmbat. A scos limba./ Avea o limbă kilometrică./ S-a ghemuit. S-a lipit de iarba/ în linoleu. S-a zgâriat./ «Nu vrei să mănânci ceva?»/ «Nu.» A adormit.// Sunt semne otrăvitoare pe faţa mea./ O sticlă spartă pe un câmp de maci./ Aerul neatins” (Noul poem). Al. Cistelecan, într-o continuare a caracterizării pe care i-o făcea poetului după volumul colectiv, aici accentuează lipsa frustrării și a crispării, alături de o consemnare rece și protocolară a realității empirice: „Noul poem e și el o viziune a realului curgând pe făgașe optzeciste și orchestrată într-o stilistică imediată, zguduită de rupturi, a deceptivității. Diferențierile însă de la execuția partiturii și ele sunt mai mult decât funcționale – profunde. Bodiu începe direct de pe pragul în care realitatea s-a desprins de orice incidență cu iluzia și idealitatea. De pe pragul în care poezia însăși și-a pierdut orice sens misionar, fie el eufemistic sau transfigurator, devenind un simplu proces-verbal. Viziunea lui nu induce cinism în spectacolul cotidian; ea doar îl consemnează”.
Poemul care a dat titlul cărții e un fel de desen al lumii efectuat pe o hârtie transparentă lipită de sticla geamului prin care o privești: îi repeți contururile, nu te gândești să pui accente, să schimbi perspectivele, e realitatea așa cum este ea, nu cum o vrei tu, iar în rezultat te alegi cu un desen care te impresionează, deși tu n-ai făcut nimic decât să-i trasezi contururile și să-ți notezi senzațiile: „Mă grăbeam să închid/ lumina/ să alunec în patul îngust/ sufeream de dureri de stomac/ recunosc cu gura coclită/ am stins ultima țigară pe un geam/ atâtea semne/ mi-am spus atâtea semne prea multe locuri din care ieși/ înspăimântat depășești fiecare colț/ în viteză privești înapoi printre/ stâlpi: iubirea mașina câinele/ sapă gura mestecând în neștire”.
Studii pe viață și pe moarte trebuie citită cu seriozitatea pe care o dictează titlul. Prozaismul cotidian atinge cote dramatice, existențiale, iar stările devin poetice prin simpla constatare, prin rostire, prin literarizare, nu prin literaritate. Unele stări de acest gen dramatic-existențial sunt sugerate de context (aici toate detaliile contează): „Ea zice și cască./ Eu tac și casc./ Iarba e fragedă și-n spatele/ ei cimitirul”. Sau de textul care fixează sec, cinematografic, tabloul, până se rupe, brusc, pelicula : „Stăm în gară și/ ne uităm la ceas./ Vasile zice că se sinucide/ săptămâna asta./ Mai e o jumătate de oră.// Îmi amintesc cum Harry-și/ Întindea o folie de plastic peste cearșaf/ Înainte să-și taie venele să nu murdărească cearșaful/ De sânge pe întuneric/ Ajung acasă îi spun lui Vasile/ Trenul ăsta face cinci ore el/ Îmi întinde o pungă de plastic/ Cu un cadou pentru fiică-sa” (11 și 32 de minute).
Dar dincolo de uniformizarea democratică a discursului (aici nu doar toate cuvintele sunt egale, ci și toate istoriile au aceleași drepturi, oricât de diferite sunt dramatismele lor), există texte în care încap epoci, care cuprind epoca și devin imagini exponențiale. Epocale, da. Precum acesta: „«Am rămas puțini majoritatea/ se cară» a zis Serpente și a/ sorbit lung dintr-o bere// «ar fi cazul s-o tăiem și noi» a/ zis Boieru’ și a lovit cu halba tăblia/ mesei.// Începuse să plouă pe terasă cădeau/ frunzele ca-n mijlocul toamnei// «am început să urăsc și/ praful de pe frunze» a zis Jean/ plini de draci ne-am ridicat de la masă.// «Ploaia asta poa’ să țin-o/ săptămînă» a zis Serpente./ Dacă ține-o săptămână/ mă car” (Ultimii pionieri ai estului). În acest context autonivelator, figurile prietenilor, devenite personaje literare, se profilează ca efigii eterne sculptate în tehnica basoreliefului.
Contrar unor impresii care vin din experiențe de lectură doar aparent similare, un titlu precum Studii pe viață și pe moarte nu exprimă forțarea unei drame, ci, dimpotrivă, încercarea de a supraviețui, cu orice preț. Aici e diferența dintre un amator și un profesionist în ale scrisului: primul își etalează dorința de a muri. Eroul liric al lui Andrei Bodiu vrea să supraviețuiască, nu să moară. O afirmă, argumentat și convingător, Cornel Ungureanu: „Mi-a făcut impresia, în mai multe din cărțile sale, că Andrei Bodiu scrie mereu despre supraviețuire. Studii pe viață și pe moarte e o carte de poezie extraordinară prin felul în care autorul transcrie un program poetic. O «supraviețuire». […]Poezia adevărată rămâne, între «a trăi (frumos)» și «a muri (tânăr)», o artă a desăvârșirii.” Unicitatea – pentru că e posibilă și în acest context al „poeziei cotidianului!” – o remarcă Ion Bogdan Lefter: „Ca poet, el este – se știe – un «realist», un «cotidienist», probabil cel mai radical din literatura română: scrie versuri de notație atât de seacă, de «albă», încât ai zice că frazare mai lipsită de relief, mai «despodobită» (în sensul formaliștilor ruși) nu se poate”.
Prefața Simonei Popescu îmbină eseul cu studiul analitic, furnizând atât o apreciere critică (colegială, da), cât și o privire caldă din interiorul generației, inclusiv cu pigmenții amintirilor, complementare exegezei și poeziei autorului: „Andrei Bodiu reușește să creeze o lume a lui și un personaj, cu constatările și fulgurantele lui viziuni emoționante, copleșitoare, cu o psihologie complexă, cu un psihism complex. Și găsește un fel de a vorbi în poezie despre toate lucrurile astea. Despre «bizara aventură de a fi om», cum ar spune M. Blecher, scrie el, despre firul nevăzut care (îl) leagă/dezleagă de tot și toate, despre «ca și cum m-aș scrie/ încet și sigur/ pînă la moarte».
În autograful pe care mi-l acorda în 1994, poetul, la vârsta optimistă a trecerii de la debutul editorial colectiv la cel individual, scria că speră să-mi placă această „cursă” cu „obstacole”, menționând că cealaltă carte „stă să vină”… A și venit, în anul imediat următor, au mai venit și celelalte, puține, totuși. Iar poetul s-a mutat dincolo, grăbindu-se să populeze și cealaltă lume. Acum citesc ca pe o premoniție versurile din ultimul poem al volumului de debut: „Și tu mă întrebi unde stau./ Înăuntru. Afară”.
Andrei Bodiu, Opera poetică, ediție îngrijită și prefață de Simona Popescu. Editura Rocart, 2024