Motto: „Acum nu adaptarea la realitate sau corespondența cu ea, ci intersubiectivitatea obiectivează, e obiectiv adevărat dacă mai mulți cred că e adevărat”
Mai este înțelepciune în lumea cucerită de comunicare? Așa se numește ultimul capitol din această carte, și din această perspectivă este scrisă: a unei înțelepciuni interogative (tradiționale, filozofice i-aș spune, dacă nu ar trebui prea multe lămuriri adiacente) care se oprește (s-ar putea să fie un verb esențial pentru viitor) interogativ în fața provocării ridicate de Inteligența Artificială omului, condiției (post?)umane. Filozoful Aurel Codoban, specializat în teoria comunicării și hermeneutică, ne oferă, din această perspectivă, o tulburătoare analiză filozofică, semiotică și chiar etică a momentului de răscruce din evoluția lui hommo sapiens la care asistăm, o mutație epistemică și până la urmă ontologică spre ceva ce abia bănuim („cu spaimă și cutremur”), ceva ce a început odată cu Netera și instaurarea Netocrației și s-a accentuat, ca viteză și implicații, cu invazia IA. Premisa acestei analize care te înfioară prin luciditate (fără să fie catastrofistă) este foarte simplă ca enunț: suntem martorii și subiecții trecerii de la epoca cunoașterii la epoca informației. Eseurile din carte analizează fațetele și consecințele (de exemplu în planul învățământului, al politicii sau al puterii presei) acestei mutații. Omul își construiește un nou gen de minte. Mutația amintită este exprimată prin parafrazarea cunoscutei formule a lui Walter Benjamin: opera de artă în epoca reproducerii ei mecanice (sau tehnice, în altă traducere). În epoca internetului, făcând un salt incredibil din epoca tiparului, informația se reproduce atât de rapid și într-o asemenea formă, încât pur și simplu devine cam singura valoare, toate celelalte dispar, sunt devorate. Temele care ne obsedează de câteva decenii deja: a post-umanului sau post-adevărului derivă din această inversare/ruptură semnificativă între informație și conținut, demonstrează profesorul Codoban.
Nu întâmplător cartea se deschide și se închide cu o meditație despre tăcere: „Poți tăcea în vacarmul comunicațional care întâmpină lumea ce va să vină? […] O vreme problema mea a fost cum să taci într-o lume cucerită de comunicare.” Respectiv „Până și tăcerea trebuie să fie comunicare”, „comunică mai mult cu tine însuți” (aici intervine, cred, funcția să-i spunem taumaturgică a filosofiei sau a neuro-științelor, în a combate, – similia similibus curantur – excesul poluant de comunicare printr-una mult mai esențializată și de algebric sens contrar: comunicarea cu sine însuși). „Cultura de erudiție este o cultură tăcută, tăcerea ei este cea din bibliotecile noastre. Cunoașterea este legată de învățare, grație semnelor digitale”. Acum, eseul de față îți dă prin precizia chirurgicală a analizei fiorii reci cu care asiști, dacă ai putere, într-o sală de disecții la facultatea de medicină. Am realizat, citind-o, că, de fapt, instinctiva noastră reacție de apărare este să închidem ochii, să ne facem că nu vedem fenomene ca apusul lecturii tradiționale, dispariția cărții, a unui întreg sistem simbolic, de valori, în care umanitatea a trăit de la originile ei istorice, schimbarea structurii creierului și a sistemului de valori. Cartea ne provoacă să deschidem ochii. Răsturnarea pe care o trăim este, ni se demonstrează, consecința inversării polarității imagine (analogicul) – text (digitalul) în netosferă. Șocul cititorului vine din aceea că toți am fost educați în ideea subînțeleasă (tot mai accentuată de la începuturile modernității încoace, indiferent unde le-am fixa) că progresul umanității este un progres (infinit?) al cunoașterii. Tuturor asta ni se pare o evidență precum aceea că nu poți trăi fără aer și apă. Și dacă nu e așa? În fond, avem de-a face cu o carte de filozofie a culturii care încearcă să descifreze mutația acestui concept de cunoaștere/cultură din prezent spre viitor. Autorul ne propune următoarea etapizare istorică a filozofiei: prima tematizare asupra a ceea ce este, în filozofia originară greacă; a doua tematizare asupra cunoașterii, în epoca modernă, și a treia tematizare, actuală, asupra comunicării. Sigur, „instrumentul” acestei autocrații a comunicării este mass-media și, în prezent, forma sa supremă, inteligența artificială. Asupra căreia ni se oferă perspective semiotice și de teoria comunicării. IA este ceea ce autorul numește „o mass-media de extensie”, „care are drept conținut al său o mass media disparată și dispersată: internetul”, făcând disjuncția dintre proteze și extensii. „Uman este să protezezi – adică să susții omul în neajunsurile lui. Postuman este să recurgi la extensii, adică să intensifici puterile umane. E adevărat însă că, în calitate de tehnologii, seria istorică a mediilor, tehnologii ale comunicării, se plasează într-un interval ambiguu, între proteză și extensie”. Esențiala etapă a culturii, scrisul, este depășită: „Scrisul ca protezare este cel pe care îl pune Platon în discuție: el ne ajută să ținem minte, dar ne înlocuiește memoria noastră vie. El este ca și proteza pentru omul care nu are un picior: ajută dar și limitează, este medicament și otravă, soluție și handicap”. Inteligența artificială este o extensie numai a comunicării, „un Golem al comunicării”. „IA este un fel de erudiție aplicată mecanismelor semiotice”. Folosește o comunicare de masă care duce la o „cunoaștere de masă”, deosebită de cea de erudiție, obținută prin procesul anevoios al învățării. Media difuzează preponderent imagini, cartea, texte. Fiecare dintre ele se procesează diferit. De aici diferența (și, deocamdată, insuficiența) „creierului” tehnologic: modul de procesare a formei; nu știm încă foarte bine cum procesează creierul nostru forma, dar creierul informatic este departe de performanțe în acest sens. Apelând la conceptul de aură al lui Walter Benjamin, autorul face observația capitală că faimosul test Turing este, în fond, un fel de încercare de a sesiza această aură a textului rezultat din experiență și trăire. Diferența ontologică față de unul construit de creierul artificial. „Exprimarea trăirii, conștientizarea ei ca experiență și reproducerea ei sunt toate legate de comunicare, sunt comunicare”. Limba este un fel de intermediar între aură și sunete, iar semnul nu este „nici simplu semnificat, nici simplu semnificant”.
Compozițional cartea înaintează în cercuri concentrice, am imaginea unui trunchi de con cu baza mică în jos: pe măsură ce urci la etajul superior, vezi cercurile pe care le-ai străbătut deja, temele se reiau din perspective diferite. De exemplu, pornind de la observația subtilă că „nu inteligența umană este artificializată, ci comunicarea umană”, semiotica relațiilor umane se schimbă profund. Aș observa că noua lume virtuală, a rețelelor de socializare, reușește să facă simultan două lucruri opuse: transformă spațiul social într-un continuum indistinct, fără relief, fără spații goale (tăceri), fără identități, de tip „spune ceva, indiferent ce, altfel nu exiști!”, și, simultan, atomizează complet socialul, transformându-ne în mici monade complet izolate într-un imens hău. Cum vom birui acest oximoron existențial, rămâne de văzut, remarcabil este că tonul analizei rămâne mereu egal, fără parțialitatea și patetismul cu care se discută îndeobște aceste chestiuni. Ne este foarte greu să acceptăm, de exemplu, noile definiții ale adevărului. Corespunzător celor trei tematizări ale cunoașterii pe care le enumeram sunt trei definiții ale adevărului. a. adevărul corespondență, tradiționalul lucru = semn; b. adevărul este ceea ce cunoaștem, dacă axioma este corectă și raționamentul pornit din ea corect, rezultatul este adevărul; c. „comunicarea se dovedește mai hotărâtoare decât cunoașterea și, implicit, decât existența”, adevărul este ceea ce se comunică. Se vede din citatele date că mai din fiecare idee se deschide un subiect de meditație din care s-ar putea dezvolta o altă lucrare. Folosind conceptele în sensul lui Watzlawick, autorul extinde termenii digital și analogic la nivel de adevărați operatori culturali care ne ajută să înțelegem schimbarea la față, epistemică și culturală, a lumii noastre: „mai toate marile culturi au excelat prin trecerea de la analogic la digital, adică prin stabilirea unor denumiri comune și a unor clasificări generale, precum și a unor reguli comune pentru multiple aspecte și fenomene asemănătoare. Pe când, invers, mecanismele și mașinile civilizației au fost inventate până acum prin prelungirea, oarecum analogică, a mecanismelor anatomo-fiziologice ale corpului uman. Aceasta a fost valabil nu numai pentru macara sau excavator, ci și pentru telefon, radio, televizor, care toate copiază, într-un fel sau altul, funcționarea organelor de simț umane. Dar, acum toate aceste mijloace tehnice ale comunicării tind să devină din analogice digitale, în timp ce, printr-o mișcare inversă, comunicarea devine, în conținutul ei, din digitală tot mai analogică. De parcă umanitatea, în momentul când abstractizarea devine din logică tot mai mult matematică, lasă efortul de abstractizare în seama computerelor și se reîntoarce cu o ușoară bucurie la nivelul unei expresivități analogice”. Cum vom vindeca o asemenea fundamentală schizoidie social-mentală? Două consecințe dintre cele analizate amintesc doar aici: învățământul și politica (puterea). În toată lumea problema școlii, a adaptării ei la „noile realități” (care?) este acută. În analiza profesorului Codoban, problema școlii este că ea se situează, inevitabil, în vechea paradigmă, cea a culturii de erudiție. Bazată pe verbul a învăța. Inactual și din ce în ce mai inutil, de vreme ce acest tip de cultură este deja depășit. „…experiența, învățătura și erudiția sunt medii de comunicare care la fiecare nivel pot deveni una conținutul alteia: mai întâi trăirea e conținutul experienței, experiența devine conținut pentru învățare iar învățarea devine conținut pentru erudiție. Erudiție înseamnă învățarea învățăturii. […] Erudiția este occidentală și renascentistă”. Legat de asta: „Tradiția înseamnă o testare colectivă, de către comunitate, și în timp îndelungat, uneori istoric, a ceea ce experimentul poate testa în limitele unei colectivități științifice restrânse și într-un timp rezonabil, cel mult într-un interval de timp generațional”. „Învățământul vine să adauge conținut la calitatea de enunț a cărții, pentru a suplini carențele ei de mass-media”. Da, cartea este elitistă, digitală întrucât presupune învățarea, deci nu corespunde instantaneității și răspândirii în masă a informației prin ecrane. Am trecut astfel, pe nesimțite, de la „o cultură tăcută a cunoașterii la una locvace a comunicării”. Straniu, și alt subiect de meditație, pare că ne întoarcem la un alt nou Ev Mediu, (fără conotații religioase, deși…) al anonimității și al credinței fanatice în misterioase forțe magice (cine înțelege de-adevărat cum funcționează device-urile noastre și, la un alt nivel, internetul și apoi IA?). „…învățământul centrat pe enunț joacă rolul de susținător al cărții tipărite la nivelul enunțării, limitând receptarea greșită a mesajului. Dar el se bazează pe enunț, pe logosul acestuia, și modul lui de lucru este persuasiunea. O echivalență multiplă se dezvoltă astfel între învățământ și persuasiune – predarea se aseamănă în învățământul modern persuasiunii – și între cultură și logică. Bazându-se pe învățare, cultura cunoașterii accentuează logosul enunțului, cu toate consecințele sale, și consideră comunicarea doar o modalitate de expresie”. Prin IA intrăm într-o altă eră a anonimatului și a folosirii cunoașterii ca o proprietate comună. „În acest sens, putem spune că în postmodernitate adevărata producere este consumul produsului! Noua cunoaștere este să comunici, noua muncă este să consumi. Dar consumismul consumă timpul și viața clientului, la fel cum o face munca în productivism”. Ciudata „meserie” de influencer sau producător de conținut (!?) se află perfect descrisă în acest fraze. Ca o consecință „noile generații nu mai au nevoie să treacă dincolo de suprafața semnificantă a ecranului, dincolo de efectele funcționării”. Și „…s-ar putea ca odată cu post-modernismul să ieșim din cultură, tot astfel cum am ieșit din religie”. Căci „cultura trece în civilizație, iar civilizația preia rolul culturii”. „Săgeata evoluției” are o traiectorie ciudată, mult mai complexă decât sensul unic, ascensional, pe care îl descrie pozitivismul mecanicist: „Sensul nihilismului actual se poate explica și prin relația dintre civilizație și cultură: începând cu lumea omului arhaic, cultura a umplut golurile pe care le lăsa civilizația, prin semnificare, cu ajutorul simbolurilor și miturilor, și a substituit tehnicilor și tehnologiilor absente ritualurile. Dar odată ce civilizația poate rezolva numeroase astfel de goluri prin oferte materiale efective, ea poate susține viața și în absența sensurilor culturale învățate. Omul a depășit pentru prima dată în istorie penuria trăind într-o societatea a consumului în care există un exces de bunuri, pe când în societățile sărace avea loc un exces de semne”. Nu mă pot abține să nu mă întreb dacă cineva dintre decidenții asupra școlii românești – idolatrii necondiționați, necritici, și „entuziaști” ai „informatizării învățământului”, vor citi această carte, înțelegând ceea ce e de înțeles din ea.
Astfel am făcut trecerea la chestiunea puterii. Pentru că industrializarea comunicării și externalizarea gândirii, „erudiția cu memorie externă” – necontrolată critic – sunt esențialmente non-democratice (în ciuda aparențelor). „În spatele rețelei orizontale, puterea economică reface structura piramidală. Dispariția persoanei și a publicului alcătuit din persoane, legat de mediul cărții tipărite și de învățământ, implică nu numai dispariția argumentării și persuasiunii, dar și a deciziilor individuale responsabile și particularizante […] Odată cu presa și mai ales cu televiziunea, comunicarea de masă și elitele televiziunii devin singura forță a cărei dictatură nu o mai contestă nimeni și față de care marele păcat este să rămâi izolat, să ascunzi ceva/să nu depui mărturia cerută, adică să nu participi la comunicarea generalizată”. Internetul alterează tocmai perceperea alterității, desființând-o practic: efectul nivelator, de bulă, al prizonieratului în Rețea anonimizează și duce la amurgul democrațiilor clasice, la care asistăm în direct de câțiva ani, distorsionând în multe feluri (unele greu de identificat „din public”) procesul electoral obișnuit. Și o formulă care rezumă perfect impasul politic: „în condițiile democrației actuale, comunicarea este opium pentru popor”.
Recapitulez rapid alte teme: sfârșitul marilor narațiuni (narativitatea ca un mod fundamental al interpretării), jocul („de aceea IA știe digital, dar numai omul înțelege analogic”), raportul imagine – cuvânt, relație și conținut („unde este cunoașterea pe care am pierdut-o în comunicare?”). Înecați într-un ocean de comunicare (cu ape poluate) ne „despovărăm” de sens, de cunoaștere: „practica postmodernă a comunicării poate elimina cunoașterea în calitate de conținut devenind, în numele relaționării, în bine sau în rău, propriul conținut”. Pun, în final, o întrebare de uz comun. Fiind despre viitor, este o carte optimistă sau pesimistă? Ni se sugerează că IA este, totuși, numai inteligență și că omul are/avea, în plus și înțelepciune. Care îl transformă în marea, adevărata singularitate. „Din perspectiva existentului care este omul, IA, Big Bang și Dumnezeu sunt singularități în afara categoriilor spațiului și timpului care pot fi înțelese mai adecvat în termenii teologiei negative. Dar această perspectivă este reversibilă și ne putem întreba dacă nu cumva dinspre o viitoare IA – sau dinspre divinitate – (sic! n.m.) omul va fi fiind și el o singularitate, ceva pe care o viitoare absolută IA, chiar dacă o poate cunoaște, nu o poate înțelege!”.
Aurel Codoban, Comunicarea în epoca reproducerii ei artificiale,
Editura Ideea Design & Print, 2025, Colecția Refracții