atelier/poezie
ei ei ce zici Bebs
asta am ajuns – un străin
în ochii ei în visele lor
și nu știu dacă femeia asta de fum și lumină amară
de țărână și vis
a fost vreodată a mea sau totdeauna a pustiului
privesc în oglinzi –
numai ochi năpădiți de tristețe
„nu vei prinde rădăcini nicăieri –
îmi zice mamița-cea-plină-nuri-și-filme-sud-americane
deja
cu gura plină de ciucalată de la matache măcelarul –
nici în tine nici în tine”
„nici tu nici tu – îi zic –
nici tufa de micsandră stropită cu benzină acum
nici luna care varsă în șanțurile plictisului poemele veacului XX
semnele de punctuație
tăcerile grele dintre rânduri
la nausée
nici cântăreața cheală care își scrie memoriile sălcii în
șanțurile psihedelice ale răului
nici motanul Murr
deja sătul de el însuși și scârbit de mintea lui Hoffman
/nu/
voi prinde rădăcini în sufletul femeii
în care am intrat cu bocancii pe lună plină
odată cu
ninsoarea acrișoară de flori de prun
/ca să mă țină minte/
noapte și frig în patul ei
vânt rece
și
zăpezi albăstrii pe buzele ei
eu sunt versiunea modernă a lui Orfeu cel negru
mâncat de singurătate
și
de păduchi
ambetat de coca-cola de
cocaină cu asparagus
de datorii și spaime
și cuvinte trase pe roată
cuvinte cu aripile zdrobite os cu os
eu sunt versiunea modernă
a copilăriei / fără copilărie/
aruncate în debara printre lucruri care nu mai folosesc la nimic
printre morți uscați și păpuși din care răutatea nu s-a istovit
eu sunt
lama ghilotinei căzută în noaptea asta pe gâtul unei întrebări
a lui Rilke
ei ei ce zici Bebs
moartea mea
nu va schimba nici măcar drumul unei frunze către ape
nici măcar o virgulă în textul care mă scrie
nici aici nici acolo
ei ei ce zici Bebs
mă ajuți să trec strada
mă ajuți să înfrunt frigul din viitor
infernul zilei de mâine
spune-mi mă ajuți
te rog
nu mă mai privi așa
eu am să iau din suburbii
tramvaiul lui Cristian Popescu
încărcat cu popești cu georgești – trei lei legătura –
cu cuci și guguștiuci împănați cu merde afrodiziac și turț
și tricolor
cu vântul sărat de noapte
și am să călătoresc spre tine înfășurat în bandajele
poeziei
lăsate să moară pe malurile Vavilonului
pe cheiul Senei & Dâmboviței & Căcainei
și cine ești tu care sufli măscări în trâmbița New Age-ului
dar am să vin cu pădurile reci de pini
negre
de atâta singurătate
am să vin cu iernile lungi în care deja m-am pierdut
cu Julie
într-un joc de-a n-aude n-a vede
dar am să vin cu tristețea mea gris-piper
cu șfacul pregătit pentru prima emoție din iarna asta
cu securea
pentru
gâtul de lebădă lung cât o zi de post al speen-ului
am să călătoresc
spre tine
cu trăsura în care și-a urcat antărț Urmuz intestinele minții
și câmpiile asire și întunecata mare
ah ah poezia
abandonată între scaieți și urechi de cârpă și favoriți betonați
de veacul trădărilor
te rog nu mă mai privi așa
o să-ți spun
„Julie
sunt eu
am venit cu moartea și impozitele
în trăsura lui Urmuz după ceasul cu cuc al lui Apunache
furat de la magistratul cu cap dublu pătrat
în gerul azotic”
„dar eu nu sunt Julie” ai să spui
„nici eu nu mai sunt eu” am să-ți spun
în gerul azotic
dar Urmuz îl fugărește prin oraș pe Cristian Popescu și mătușile lui
iar Iovian
călare pe motanul lui BulgaKov dă bice tramvaiului
dă bice
spre niciunde
„dar eu sunt singurul lucru adevărat din viața asta de păcat” zice
da da
pui – puișor canar –
nu te hrănesc cu zahar
ci cu pilitură de fier
cu zgură desprinsă
de pe poezia romanțioasă
de pe poezia cariată de atâtea dulciuri
„sigur că îți vei trage un glonte în gură
ca să scapi
de amarul unei vieți fără zei
să scapi
de tine însuți de durerea cu colți de argint”
nu sunt Buddha din vârful muntelui
sunt drumul către el
nu te pot scăpa de tine însuți de râia singurătății
nu
trolere pe pustia neagră
nu spun nimic – au tot spus o viață și nu i-a auzit nimeni
nimeni nu le-a răspuns la „bună dimineața” la „ce mai faci”
la strigătul de disperare
înainte de-a înghiți
pilulele de diazepam cu vodka
pilulele cu frig și întuneric și frică
de parcă nici n-ar fi fost
acum
trag după ei trolere mici peste câmpuri de fiere și dealuri cu
ghimpi
trolere cu încuietori sofisticate
cenușii în dungi negre cu gri galben-citron cu roșu englez
unde se duc cine îi cheamă în ce paradis de doi bani se vor
prăbuși
nimeni nu se întreabă
nimeni nu-i întreabă
trag după ei
pe străduțe uitate de oameni și de Dumnezeu
pe trotuare desfundate de ploi
și de griji
de meteoriți și bețivi
printre castani îndoiți de șale cerniți de mâhnire și musculițe de
bere
trolere în dungi rupte în pătrățele
trag după ei povești învelite în staniol glazurate cu îndulcitori
scrise
pe propria lor piele
cu un bisturiu deja știrb
de o mână care nu se vede care nu iartă
trag după ei propriile trupuri care nu mai lasă umbră
visuri în ruină
care nu mai lasă amprente nici pe frunza de agavă din sufragerie
nici pe fruntea care dă să înghețe
nimeni n-a știut și nu va ști de unde vin
încotro se duc
cine îi așteaptă
să treacă întunecate
apele
trag după ei anii cruzimii
zilele beției de a face rău
lacătele tăcerii
și sunt strigăte
la care nimeni nu răspunde pe care nimeni nu le primește
și ele se izbesc de ziduri
și sfârșesc într-o ploaie de cuvinte-schije dintr-o limbă fără
vorbitori
trag după ei
durerea tocită de doi bani și-un nimic
și luna obosită rău
din băltoaca din scuar și din cartea cu poezii-surogat
și ei
oamenii viitorului deja defunct
fără trecut
cărora li s-au scos cu forcepsul visele
ca să nu mai rătăcească prin visele altora
fără viză de ședere în paradis
fără chitanțe că și-au plătit cu vârf și îndesat viața fără sare și
piper
viața fără viață
și ei trec
printre scanere –
și eu și tu și voi și ei suntem scanere prinse în podea cu piroane –
ca să li se vadă cerul cenușiu și frica de un verde-coclit
și peisajele paradisului
împăturite cu grijă și puse în trolere – pentru zile mai negre –
drept punți
peste ape
și punți
peste singurătăți nesfârșite
și ei scutură aricii albaștri din suflete
din mințile cu sinapsele arse
din inimile inundate de un timp rău
de dimineți ratate
de tristeți fără nume
dar e și ea acolo
cu trolerul ei cât toate zilele în care încap
totul și nimic –
și tremurul unei frunze de arțar
și roșeața unui obraz de fată când își vede iubitul –
da
e și ea acolo
știrba știrbelor
nesătula naibii din stația terminus
nomen odiosum draga de ea netrebnica zăludă
izbăvitoarea
pentru cei deja sfârșiți care nu mai văd
decât lacăte și zid și ziiid și ziiiiiiid
și ea caută cărți de identitate
amprente ale bucuriei sau suferinței
fotografii stas de acum zeci de ani
din care ei se smuncesc într-o fascinație rea
gata gata să se arunce în hăuri
oameni fără identitate
fără istorii personale
fără povești
carcase prin care fluieră vântul a pagubă și lumina dă-n negru
și ea și ei caută câte un voucher
un bilet de voie pentru a visa la crâșma din colț
la ridicarea cu hârzobul la cer cu tot cu trolere
și ea caută
câte un glonț cu ecstasy care să-i ducă
undeva
în afara acestei lumi
și nu găsește
și nu găsește
nici pentru ea nici pentru ei
și vor rămâne pentru totdeauna
între lumi
romantic song cu frână de mână
Introducere
în infrarealul halucinant
din miercurea cenușii care cade întotdeauna luni
I
miercuri am întâlnit un bărbat unic prin delicatețe
eram la Peco și verificam presiunea roților
a oprit o mașină la alimentat a coborât șoferul și aud
„Trage, fă, și tu frâna de mână!”
a auzit și tata
când m-am uitat la băiatul care verifica roțile, râdea și el, săracul,
ghemuit lângă roată.
eu am izbucnit în gura mare să râd și să comentez
mi-am dat seama ce delicat e acasă cu nevasta –
„Trage, fă, și tu frâna de mână!”
(și mintea a început să fabrice o mică poveste cu „n” variante
pentru garsoniere de 25 m pătrați)
„Trage, fă, și tu frâna de mână!”
măcar o dată pe noapte
să coboare și la ei paradisul
cu îngerei de ciucalată
și hârtie creponată
și să presare flori de iasomie
peste trupurile încinse la 220 de volți
să vină și o ploicică de vară
care bate darabana sacadat
în ferestrele vraiște
în sufletele mărite cu diazepam
cât romantism!
câtă poezie cauciucată și cu frână de mână la purtător
cumpărată la pungă de juma’ de kil
odată cu sfioșii cartofi macdonaldini
cu surâsuri aseptice trase în țiplă
cu parfumuri franțuzești îmbuteliate în sticluțe cu gâze confiate
tip enigmă de nerezolvat
II
… și ea
mica vicioasă poezia
pierdută în norișorii de hașiș și în realitatea virtuală
cu trei dinți din față lipsă
printre afișe cu Hym și Violon d’Ingres
carduri expirate chiștoace câini vagabonzi urale și scrâșnete
trage cu sughițuri
dintr-o pungă de plastic
american dreams cu cifră octanică mare
și se agață de propria ei spaimă cu cârligele de rufe din copilărie
face exerciții de scufundare en abîme
descheiată șmecherește la toți nasturii
cu inima ei în moarte clinică un doi trei și
un doi trei și
III
… și ea
mica vicioasă poezia
încearcă să prindă
între foițele translucide ale minții
în pioneze și sărutări
imaginile care se sting pe-ncetul pe retină
pe cerul de var de sub osul frunții
cu pădurile care nu mai sunt
cu prigoriile de rouă și fier
coborând din soare fără cântece
în dimineața de mai
… și ea
mica vicioasă poezia
întețește
roșeața unui obraz de fată în lanul de grâu încă verde smarald
luată pe sus de vântul dimineții clocotind de testosteron
-ce or fi căutând în dimineața asta de mai prin lanul de grâu-
dincolo de calea ferată
dar nu poate împiedica râul verde smarald care coboară
din soare
plin de prigorii de fier
să intre în amorțire să-și facă
în nisipul fierbinte înainte de moarte
culcuș
în miros de cafea din Copacabana
… și ea
mica vicioasă poezia
strânge tare în brațe
vântul verde smarald care agonizează
printre draperii și pe mese
și povestea asta e
mai reală ca lumea
mai bogată în disperare și viață