ROMÂNIA LITERARĂ 24-25 / 2025
Din 6 iunie. Răzvan Voncu, la Cronica literară: Anii 1980 în literatura noastră au fost marcați, în principal, de trei fenomene: 1) dispariția marilor scriitori și a personalităților care făceau legătura cu epoca interbelică, 2) ofensiva protocronistă, susținută subteran de instituțiile regimului, și 3) bătălia criticii estetice – din jurul revistei România literară și a altor publicații – de apărare a literaturii autentice, inclusiv prin susținerea generației optzeci. Literatura se afla din nou în defensivă, după numai două decenii de relativă liberalizare, iar Marian Papahagi făcea parte, evident, din grupul restrâns al celor care apărau literatura adevărată. Ceea ce înseamnă și că nu se bucura de bunăvoința regimului: ca și în cazul celorlalți componenți ai „grupării estetice“, ceea ce scria era citit cu lupa de către cenzură. Articularea unei atitudini de independență critică și intelectuală presupunea deopotrivă curaj și abilitatea de a ocoli obstacolele ideologice. La Ancheta „Cum se raportează literatura română contemporană la politicul actual? Cât de angajată poate fi o operă literară astăzi?” (realizată de Cristian Pătrășconiu): 1) Alexandru Călinescu: Astăzi, romancierul nu mai trebuie să suplinească, așa cum o făcea în vremea cenzurii, rolul sociologului, al istoricului, al ziaristului. Acum politicul e „la vedere“, ba chiar adeseori în exces. Nimeni nu-l obligă pe scriitor să se implice în politică sau să acorde politicului un loc major în textele sale; atunci când o face, însă, e foarte posibil ca poziția sa să fie una partizană. Am scris undeva că acest cuvânt, „angajat“, îmi este îngrozitor de antipatic. Scriitor „angajat“ însemna (înseamnă încă) scriitor cu convingeri sau cu simpatii de stânga… Artiștii, scriitorii, intelectualii angajați erau de stânga, cei de dreapta, apropiați de pildă de fascism, nu erau angajați, erau „colaboraționiști“… Odinioară alibi pentru motivarea complicității cu stânga comunistă, cuvântul a intrat în vocabularul corectitudinii politice. Folosit în chip abuziv, el riscă să se devalorizeze. Iar o operă angajată poate fi, pur și simplu, ilustrarea plată a unei teze, transformându-se în propagandă, ieșind astfel din sfera literaturii. Și deservind o cauză care, în principiu, era generoasă. 2) Vasile Dan: În poezie, dacă poezie scrii, nu cred că poți fi angajat politic, oricât de îndreptățit te-ai încrede în valorile ei. Mai mult: cred într-o incompatibilitate de esență, nu știu în alte genuri literare, dar cel puțin între poezie și „politic“. Cred că poezia este o stare de libertate a limbii. 3) Mircea Mihăieș: Poate nu văd eu bine, dar dezangajarea mi se pare totală. Trăim într-o epocă a ceea ce aș defini drept noul revizionism. Scriitorul român face orice, numai să nu se atingă de zona politicului. Preferă să fie pornograf și egograf, nombrilist și evazionist, dar nu interesat de starea politico-socială a țării. 4) Marta Petreu: Literatura angajată sau cu tendință poate fi oricât de explicit angajată, cu condiția să fie literatură, adică să aibă ceea ce se numește valoare estetică. Precizez totodată că nimeni nu are îndreptățirea să pretindă literaturii, respectiv literaților, să scrie literatură angajată politic; și cu atât mai mult nimeni nu are dreptul să pretindă literaturii respectiv literaților să se implice/ „angajeze“ pentru ceva anume. Literatura este un domeniu autonom, nimeni de dinafara ei nu are îndreptățirea să-i fixeze direcții și scopuri ori să-i dea sarcini. Numai autorul însuși își fixează ținta spre care, scriind, merge. 5) Vasile Spiridon: Ideile politice în stare pură nu se pot constitui într-un criteriu de valorizare estetică, deoarece, în asemenea situație, conținutul ideologic afectează în mod direct calitatea literară a unei scrieri… De multe ori suntem tentați să credem că eșecul literaturii ocazionale se datorează mai ales evenimentelor abordate, temelor alese, considerate prea puțin literare în sine. De aceea, un text literar devine suspect atât timp cât pare a fi comandat de o conștiință politică sau de angajarea cetățenească a autorului. 6) Răzvan Voncu: Validarea critică, singura care contează cu adevărat în literatură, caută o anumită valoare estetică, iar aceasta nu este determinată de direcția și de gradul de implicare politică… Literatura română actuală pare atinsă de autism social și politic, în concluzie, iar acesta contribuie la marginalizarea ei accentuată. Deși mult mai gravă este, în opinia mea, tot mai accentuata irelevanță a literaturii ca literatură. 7) Varujan Vosganian: Dacă cel care scrie despre actualitatea politică o face dintr-o poziție angajată, ratarea e sigură… Un scriitor angajat va dori să-și ducă scrierea către o anumită concluzie. Concluziile omoară arta. Iar corectitudinea politică, o sumă de fascii de concluzii, este un adevărat ucigaș în serie în domeniul literaturii. Angajarea politică, transpusă în scris, duce la tezism, nu la literatură și transformă paginile în pamflet, în declarație politică, în propagandă… și mai ridicol. Tentația de a pune eticul, așa cum îl înțelege scriitorul angajat, mai presus de estetic compromite actul artistic. În sumar (selectiv): Gabriel Chifu, M. Zamfir, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Adi Cristi, Gh. Grigurcu, Paul Aretzu, Andrea H. Hedeș, I. Holban, Angelo Mitchievici, Horia Gârbea, Savu Popa, Adrian Popescu, Ioana Tătărușanu, Ștefan Damian, Coman Lupu, Adrian Lesenciuc, Marina Constantinescu.
În numărul anterior al ROMÂNIEI LITERARE (din 30 mai 2025), Gabriel Chifu, „Alegerile acestui popor”: Recentele alegeri nu au fost doar un vot pentru funcția supremă în stat. Ele au fost și un tester care a măsurat starea acestui popor, cât de jos am ajuns. Au fost și o balanță dureros de precisă în care, pe un taler, s-au aflat aceia dintre noi care înțeleg/ care au discernământ/ care au o percepție corectă a realităților românești și europene, iar pe celălalt taler s-a aflat mulțimea celor care nu înțeleg/ care nu au discernământ/ care privesc ceva și văd cu totul altceva decât este. Am putut verifica astfel dacă numărul acestora din urmă îl depășește pe al celor care sunt călăuziți de rațiune și de normalitate… România era, este ruptă în două. Și, da, constatăm că e stupefiant de mare numărul celor care nu înțeleg. Totdeauna a existat o categorie a populației care poate fi așezată sub stindardul extremismului, al unei îngustimi a minții. Însă, mărturisesc, n-am bănuit că procentul a crescut așa de mult, pe nesimțite, până la a fi cât pe-aci să devină majoritar… Pricină a dezastrului în desfășurare: clasa politică lamentabilă, cu atâția falși lideri – unii lipsiți de viziune, mediocri, alții populiști și incompetenți. Ei au luat măsuri care au decepționat și au provocat furia unei părți a populației gata să reacționeze distrugând întreg edificiul, fără să-i mai pese de nimic. La rubrica lui, Mircea Mihăieș: Criza din România nu e una conjuncturală, cum se sugerează, ci una de structură. Faptul că nu ne-am prăbușit încă ține de un noroc istoric inexplicabil, care ne-a plasat pe orbita progresului, deși noi ne străduim din răsputeri și cu răcnete să ne autosabotăm.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 6 / 2025
Răzvan Voncu, „Despre stilul critic, pe deasupra”: În tot mai palida noastră viață literară, discuțiile se poartă astăzi în jurul moralității actului critic și al raportului între literatură și receptarea ei, într-un context în care a dispărut discursul cultural unic, iar instanțele critice s-au separat și ramificat pe o multitudine de criterii. Chiar dacă aspirația către un „mercurial“ literar strict obiectiv, opozabil tuturor, e un ideal mai degrabă naiv – căci ierarhia literară, dacă există, este imanentă –, dorința unei cât mai fidele oglindiri a valorii în receptarea critică este justificată. Ceea ce explică, parțial, ardoarea cu care sunt negate, cel mai adesea de către neofiți, opiniile literare cu care unii nu sunt de acord, ca și verdictele unor jurii literare formate, totuși, din cei mai buni critici ai momentului. Evaluarea literaturii, asociată tot mai strâns cu competiția de tip sportiv (căci se traduce adesea prin întâietate la tot soiul de avantaje sociale, de la burse de creație la traduceri), a devenit cu mult mai importantă decât comentarea ei, decât medierea în spațiul de valori pe care critica literară o oficiază prin însăși natura ei. Nimeni nu mai vorbește, în consecință, despre stilul criticilor și nici despre talentul literar implicat (sau nu) în scrisul lor, atunci când sunt comentate tot mai puținele volume de specialitate. Cărți ilizibile – pe care înșiși referenții academici care le-au dat acolada autorilor au recunoscut în privat că nu le-au citit – au fost întâmpinate ca realizări de seamă ale criticii noastre actuale… Perioada actuală este, din păcate, una în care despre stilul critic (și despre talentul criticului în general) se vorbește tot mai puțin, deoarece este, ca să o spun fără ocolișuri, tot mai puțin prezent. Critica practicată în reviste, cu excepțiile de rigoare, este un amestec năucitor de conspecte școlărești – în care se vede limpede că autorul nu citește, de fapt, critică literară, nici actuală, dar nici clasică și cu atât mai puțin europeană – și de metaforizare frauduloasă în jurul literaturii – în special în critica de poezie, în care urechismul se ascunde în spatele unui discurs abstract, fără legătură cu poezia pe care pretinde să o comenteze. „Critica universitară“, pe de altă parte, abundă de discursuri „științifice“, pe cât de rebarbative, pe atât de aberante… Odată cu bizara revenire, în ultimele două decenii, a ideii că interpretarea literaturii este o știință – care a ajuns un adevărat diktat în „critica universitară“ și în managementul politic al spațiului academic –, preocuparea pentru inteligibilitatea discursului critic tinde adesea spre zero, ceea ce restrânge progresiv raza lui de acțiune, ca și pe cea a publicațiilor „științifice“ ce găzduiesc studiile și articolele universitarilor recenți… Lipsa de talent literar îi transformă pe unii critici în dubli ciocli: ai criticii și ai textului pe care îl comentează. În sumar (selectiv): Horia Gârbea, Ioana Diaconescu, Ana Dobre, Emil Lungeanu, Flaviu G. Predescu, Iulian Cătălui, Dan Stanca, Aurel Maria Baros, Evelyne Croitoru, Andrea H. Hedeș, G.P. Volceanov, Angelo Mitchievici, Doru Mareș.
CONVORBIRI LITERARE 5 / 2025
Antonio Patraș, „România needucată”: Lipsa de coerență în politicile educaționale și implementarea a fel de fel de reforme bizare inspirate de modele exotice (precum cel finlandez) a generat un adevărat dezastru în învățământ, toți cei aflați la cârma educației din 1990 încoace făcându-se vinovați de degradarea continuă a școlii românești. Cuprinși de o neroadă amnezie și uitând că pe ce se făcuse până atunci se putea clădi mai durabil, decidenții politici au transformat învățământul într-o afacere profitabilă, care a alimentat mafia editorială a manualelor și a celorlalte auxiliare didactice. La presiunea comitetelor de părinți, profesorii și-au pierdut treptat autoritatea, transformându-se în așa-ziși „agenți educaționali”, timorați de mulțimea evaluărilor la care ei înșiși sunt supuși, inclusiv de către elevi. Consecința imediată a fost minciuna notelor mari, uriașe – practică generalizată, care a mângâiat vanitatea părinților, pervertindu-i moral pe tinerii încurajați să se creadă, în pofida evidențelor, „geniali”… Elevii sunt dresați să deprindă niște algoritmi de rezolvare a testelor (tot mai șablonizate), și nicidecum să gândească… Trecerea de la împărțirea anului școlar în trimestre la diviziunea semestrială și, mai nou, la secvențierea modulară are, de asemenea, consecințe nefaste prin eliminarea tezelor și, implicit, a obligativității evaluărilor periodice dintr-un segment mai consistent al materiilor de învățare… Profesorii nu mai sunt obligați să încheie medii decât anual… Cum universitățile (e vorba de toate, inclusiv de cele de stat, nu doar de cele private) au ajuns, la rândul lor, niște fabrici de diplome (una dintre cauze fiind finanțarea per capita), am toate motivele să fiu îngrijorat de viitorul copiilor noștri, periclitat de toate reformele fără fond care au dus învățământul românesc în pragul colapsului. În alte pagini, Cornel-Florin Moraru, „Visul lui Socrate”: De-a lungul existenței sale, fiecare om bălmăjește propriile-i leacuri spre-a izgoni neființa. Cafeaua sau ceaiul, exercițiile fizice sau răsfoitul presei, o emisiune tv sau radio… Ele ne scapă de sentimentul straniu al nimicului care învăluie tot ce există. În unele momente însă, în plictiseală sau angoasă, nimicul prinde iar a străluci în viața noastră și infestează toată firea. Atunci răsar niște întrebări, pe care filosoful nu le poate alunga, ci trebuie să le înfrunte: Cum am putea gândi „ideea” de neființă? Cum am putea gândi căderea în ruină? Cum am putea clădi nimicului o noimă? În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, M. Cimpoi, Virgil Nemoianu, Ion Papuc, Gh. Grigurcu, C. Cubleșan, Mircea Popa, Th. Codreanu, Mircea A. Diaconu, Mircea Platon, I. Holban, Valentin Talpalaru, Angela Martin, Ștefan Mitroi, Daniel Cristea-Enache, I. Lascu, C. Dram, V. Spiridon, Mihaela Grădinariu, Marius Chelaru, Gellu Dorian, Gina Stoiciu, Simona Modreanu.
MIȘCAREA LITERARĂ 1 / 2025
Apărută în luna mai. Vasile Igna (dialog epistolar realizat de Olimpiu Nușfelean): M-am ferit întotdeauna de înregimentări și de etichete puse la întâmplare. E și unul din motivele importante pentru care nu am frecventat cenaclurile vremii… Adevărata etică a scrierii este aceea de a vedea și a descrie lucrurile (lumea, oamenii) în așa fel încât cititorul să aibă măcar impresia (dacă nu chiar convingerea!) că ceea ce are sub ochi se întâmplă pentru prima dată. Să fie, altfel, spus, conștient că trebuie să depășească banalitatea, deja spusul și să ia în seamă natura grandioasă și enigmatică a universului și a celor care viețuiesc în el. Pare cam complicat, dar nu e… Talentul veritabil nu are căi premeditate, rute precise, albii fixe și vărsări întâmplătoare. El este un „produs” de sinteză, doar că energia, focul care-l generează și-l pune în mișcare nu are prea mult de a face cu „materia” care arde, ci cu imboldul pe care-l primește de la adierile ori de la vârtejurile capricioase ale harului… Libertatea interioară anihilează supremația aparențelor și subminează proliferarea convențiilor de tot felul, contribuind la victoria bunului simț, a bunei cuviințe și a stimei de sine… Eu am făcut trei meserii în viața mea de până acum: profesor, editor, diplomat. Pe fiecare am considerat-o o vocație. Prima, fiind și cea mai scurtă, a fost și cea mai intensă, doar trei ani, în comparație cu cei cincisprezece dedicați diplomației și douăzeci și cinci închinați editurii…. Sunt, am mai spus-o, un stoic lucid, nu un sceptic de circumstanță, ci judecătorul cel mai aspru al gândurilor și faptelor mele. Nu sunt deloc fatalist, dar știu că viața nu-i atât de lungă încât să ofere și alte bucurii (ori, de ce nu, pedepse!) decât cele pe care le-ai „meritat” la venirea pe lume… Am fost, se pare și eu, o dată, mai mult sceptic decât stoic. Se știe că scepticii erau conformiști, dar nu se supărau atunci când nu erau băgați în seamă… În sumar (selectiv): Irina Petraș, Delia Muntean, Victor Știr, Menuț Maximinian, Icu Crăciun, Ștefan Vida Marinescu, Mircea Popa, Virgil Rațiu, Leo Butnaru, Ștefan Damian, David Dorian, Ana Ardeleanu, Ion Moise, Iacob Naroș, Alexandru Jurcan, Lucian Perța, Miruna Mureșan.
HYPERION 4-5-6 / 2025
Leo Butnaru (interviu realizat de Ioan Iacob): Abia în 1987 mi s-a dat paşaport „de străinătate“ şi deci liber să trec Prutul. Era în Uniunea Sovietică şi, chiar de părea să se ivească perestroika, la hotar, la staţia de tren Ungheni, situaţia era dezastruoasă. De altfel, ca şi la Bucureşti, dacă mă gândesc cu câtă precauţie, fereală se purtau unii dintre basarabenii care doreau să se vadă cu noi. În alte pagini, Lucian Vasiliu (interviu realizat de Daniel Cristea-Enache): Ezit în folosirea substantivului basarabean – este un termen impus de ţarismul rusesc la 1812, când au capturat partea de est a ţării. Basarabia era doar în sud, numită astfel din vremea Valahiei lui Mircea – judeţele Cahul, Bolgrad, Ismail, încorporate şi rusificate, colonializate mult timp. De peste Prut erau Hasdeu, Constantin Stere, Eugeniu Coşeriu, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Emil Brumaru şi mulţi alţii. De peste Prut sunt contemporani precum Gheorghe Grigurcu. Personalităţi pe care le-am preţuit, le preţuiesc, morţi sau vii: Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Ion Ungureanu. În alte pagini, Simona-Grazia Dima, „În viaţă, în artă, în poezie, spre centrul fiinţei”: Am trăit vremurile din prezent ca pe unele dramatice şi pline de amăgire. Mi se pare evident că în tot ceea ce se întâmplă, în scindarea ce adumbreşte identitatea noastră omenească de fond, vinovată e exacerbarea deviantă a mentalului, care ascunde limpezimea de la baza existenţei noastre. Dihotomia împinsă la extrem, ura, duşmănia generate de o simplă opinie divergentă, refuzul de a analiza judicios aparenţele au condus la o tensiune falsă, inutilă; iar în spatele ei se pot detecta o sumedenie de interese obscure, de prejudecăţi şi nenumărate păreri distorsionate despre oameni, evenimente, situaţii. Esenţial, cred, ar fi să judecăm conform modelului interior – inima noastră spirituală, nicicând înşelătoare –, să-i ascultăm dicteul sinonim cu binele şi frumosul, să apreciem cu mintea proprie, căci aşa vom rezista atacurilor insinuante, intimidărilor de tot felul. Gândind cu mintea curată, nepervertită, ne vom spori discernământul critic şi nu ne vom lăsa dezamăgiţi dacă nu reuşim pe deplin să fim la înălţime din prima încercare. Mereu şi mereu vigilenţi, să repetăm în cugetul nostru că suntem acea conştiinţă infinită care se regenerează miraculos după fiecare impas. În sumar (selectiv): Gellu Dorian, N. Tzone și Radu Sergiu Ruba, Veronica Balaj, Marian Drăghici, Dan Perșa, Ana Ardeleanu, Gabriela Botici, Rodica Bretin, Christian W. Schenk, D. Ungureanu, Lucian Scurtu, V. Spiridon, Victor Teișanu, Radu Voinescu, Valentin Coșereanu, Th. Codreanu, Victor Teișanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Magda Ursache.
ARCA 2 / 2025
Ecouri de la Colocviul Național al Revistelor de Cultură (consemnate de Doina Adriana Nicolăiță): Se pornește de la premisa că revista literară este o instituție indispensabilă menită să țină în viață literatura, cultura scrisă să o pună în ordine spre a stabili ierarhii valorice. Deși digitalizarea și revista literară on line câștigă teren, impactul revistei pe hârtie rămâne în continuare vital pentru literatura adevărată. (Vasile Dan); Criteriul valorii estetice trebuie să opereze în domeniul literaturii vii. Nu există altă balanță în judecată decât spiritul critic, criteriul valorii estetice; din nefericire acesta scade văzând cu ochii, iar publicul cititor se împuținează, se mută în spațiul virtual ori IA; scade capacitatea de concentrare, de decodificare a textelor literare; se practică tranzacționismul de grup, de interes, de complezență care descurajează impactul public al revistei. (Gabriel Chifu); Criticul literar Răzvan Voncu, redactorul-șef al revistei România literară, s-a referit la maiorescianism ca direcție prin care literatura trebuie scoasă de sub orice formă de servilism. Nicolae Manolescu a condus subtil literatura împotriva sistemului de dinainte de 1989. Și astăzi ar trebui cultivat același primat al esteticului în literatură. România literară nu face concesii în cronicile sale literare, precum nu publică recenzii nesolicitate. În alte pagini, Horia Al. Căbuți, „Nebănuitele dezordinii”: Ființa umană nu are în genă ordinea! Ea a fost impusă de-a lungul istoriei prin constrângerile de multe ori sufocante ale sistemelor și legislațiilor statale și religioase adoptate… Rigoarea societății umane nu poate fi exhaustivă. Ea trebuie spartă când și când prin dezordinea ce lasă spațiu de manifestare creativității… Fără dezordine, plictisul ar fi mai tare decât stânca. Mai opresor decât gravitația. Mai hegemon decât teorema. Fără dezordine, zestrea spiritului n-ar fi diferit substanțial de o imensă bibliotecă de cărți de telefon. În sumar (selectiv): Florin Ardelean, Radu Ciobanu, Romulus Bucur, Monica Pillat, Cristian Pătrășconiu, Florea Lucaci, Ioan T. Morar, Ștefan Damian, Miruna Mureșanu, Ana Ardeleanu, Ionel Bota, Iulian Negrilă, Ildiko Șerban.
VITRALIU 62 / mai 2025
Scrie Solomon Marcus (la centenar, născut la 1 martie 1925 la Bacău): Revine obsesiv ideea conform căreia integrarea europeană (să nu o confundăm cu aderarea la Uniunea Europeană, realizată la 1 ianuarie 2007) se va realiza în dauna identității României ca țară, ca națiune, ca popor. Câștigăm în europenitate pierzând din românitate. În aceste condiții, singura noastră preocupare ar fi aceea de a micșora, pe cât este posibil, pierderea inevitabilă de identitate românească… O idee cu valoare de slogan este de multe ori adoptată, cel puțin implicit, ca axiomă: semnul distinctiv al culturii este faptul că ea conferă identitate. Intră deci în cultura unui popor, a unei națiuni, ceea ce îi conferă identitate ca popor, ca națiune… „Culturile nu se globalizează”, afirmă unii autori. Așa ar fi dacă, într-adevăr, cultura s-ar reduce la ceea ce conferă identitate și dacă globalizarea ar fi o agresiune la adresa identității… Cultura unui popor nu se reduce la ceea ce îi conferă identitate; cultura include și componente care transgresează naționalul, pentru a se înscrie în universalitate. În alte pagini, Ana Dobre, „Gustul critic, gustul public, neconcordanțe și echivalențe”: Relația dintre gustul promovat de o elită și gustul public. Este vorba despre mecanismul impunerii standardelor estetice preluate sau respinse de public, de echilibrul sau dezechilibrul dintre gustul critic, cultivat, educat și gustul public supus fluctuației, modul în care acesta influențează succesul unui autor, al unei opere, al unui stil și modul în care preferința pentru un autor sau altul conduce la crearea stilului unei epoci, la crearea „spiritului timpului”… Ține de moda timpului, de spiritul vremii? Sau există o constantă care supraviețuiește peste timp și o serie de variante care se modifică în raport cu vremurile? Mutația valorilor estetice justifică receptarea operelor clasice, modelele la care ne raportăm, dar influențează și receptarea operelor contemporane, modele inspirate de spiritul timpului… De-a lungul timpului, în istoria literaturii, noțiunea de gust s-a suprapus conceptului de artă și noțiunii de stil, ca „atribut estetic esențial”, ceea ce-l identifică frumosului propus ca model, conceput ca „absolut al perfecțiunii artistice”… În literatura contemporană pot fi identificare mai multe estetici: clasic-realistă, modernistă, neomodernistă, postmodernistă. În sumar (selectiv): Christian W. Schenk, Cornel Galben, Dan Petrușcă, Ioan Dănilă, Emil Nicolae, Val Mănescu, Simona-Grazia Dima, Daniel Șt. Pocovnicu, Ion Fercu, Ioan Holban, Ionel Savitescu, Marius Manta, Carmen Mihalache, Gh. Iorga, Doina Cernica.
ACOLADA 5 / 2025
Gheorghe Grigurcu, „O conștiință exemplară”: Virgil Ierunca a lăsat imaginea cea mai fidelă, mai rezonantă stilistic a stării deplorabile prin care a trecut spiritul românesc în decursul opresiunii comuniste. I se cuvine așadar o prețuire și o gratitudine pe măsură. Dar s-ar mai putea adăuga ceva. Într-o lume tulbure precum cea a zilelor noastre, plină de mobilități culpabile, de interese meschine, de impulsuri ariviste în care conceptul de caracter se relativizează la scarp largă, acest critic rămâne o paradigmă suplimentar actualizată. Și din Jurnal: 1) Înveți unele reguli ale lumii târziu, când nu mai ai nevoie de ele. A.E.: „Dar, colega, ești convins că lumea a avut nevoie de noi doi?” 2) Într-o existență plină de succese, defectele de caracter sunt împinse la suprafață, astfel cum într-o vară intens solară apare seceta. Fenomene naturale ambele. 3) Trist pentru că a dorit prea mult, trist pentru că a dorit prea puțin. La „Opinii”, Christian W. Schenk, „Țara poeților fără cititori”: În grupuri precum „Poezia din Inima mea” sau „Scriitori pentru Eternitate”, se publică zilnic zeci de poezii cu fundal de îngeri, lupi triști și apusuri portocalii. Toate vorbesc despre iubire pierdută, suflet rănit, durere interioară. Și toate se aseamănă ca două versuri scrise într-un tren personal pe ruta Bacău – Adjud. Cititorul? Nici nu mai contează. E un element deranjant… Căci, în fond, nu se mai scrie pentru cititor. Se scrie pentru orgoliu. Pentru statut. Pentru iluzia nemuririi. O cartea tipărită e, de fapt, o diplomă de existență. Nu trebuie să spună ceva. Doar să fie… România are nevoie nu de mai mulți poeți, ci de mai multă tăcere. De o pauză. Un post literar. Cinci ani fără apariții. Fără lansări. Doar citit. Doar gândit. Doar respirat. Să vedem cine rămâne. În sumar (selectiv): Radu Ulmeanu, D. Augustin Doman, Tudorel Urian, Horia Bădescu, Zenovie Cârlugea, Ionel Bota, Adrian Dinu Rachieru, Lucia Negoiță – Titus Vîjeu, Pavel Șușară, Magda Ursache, Mircea Popa, Emil Dinga, Ștefan Ion Ghilimescu, Daniela Sitar-Tăut, Daniel Marian, Petru Ababii, Mihail Mihailide.
REVISTA LITERARĂ 2 / 2025
Apărută la Chișinău în luna mai. Teo Chiriac la Vremuri & Vremelnicii: O problemă a urbei e faptul că locuitorii ei nu-și pun întrebări. Și asta pentru a nu se trudi prea mult să le caute răspunsul. Nu-și pun niciuna din miile de întrebări comode sau incomode, banale sau esențiale. Precum: ce sunt ei ca atare: un popor, o națiune, o populație, un grup social, o suburbie, o mahala prăpădită? ce identitate națională își construiesc? văd ei o diferență sensibilă între noțiunile de țară, stat, patrie? ce este patria, ce este patriotismul, ce înțeleg ei prin a fi sau nu patriot? își iubesc ei patria? au ei grijă de patrimoniul lor? Iată și alte întrebări care își mai așteaptă răspunsul. Știu ei oare că moldovenii sunt români și că nu poți fi cetățean european și cetățean al lumii dacă nu ești, înainte de toate, cetățean român? (Și nu doar în actul de identitate, ci și în resorturile intime, spirituale și sufletești.) Înțeleg ei oare că, odată pierdută identitatea culturală, de limbă și de neam, îți pierzi sufletul? Este adevărat și faptul că locuitorii urbei sunt extrem de vulnerabili la dezinformare, la zvonuri, la frivolități politice, la promovarea în funcții de stat a unor impostori. Ei nu fac distincție între bine și rău, între adevăr și manipulare, între proști, idioți utili și oameni de calitate. În plus, ei sunt marcați de un șir de neputințe endemice: neputința de a fi sincer, de a fi onest, de a fi demn; neputința de a scăpa de slugărnicia provincialismului; neputința de a gândi critic, de a pătrunde în esența lucrurilor; neputința de a face diferența între democrația mimată și cea adevărată, între libertatea dăruită și libertatea câștigată în luptă, cu preț de sânge, diferența între dreptul, scris, la învățătură și dreptul, nescris, la incultură, la ignoranță, la prostie… În sumar (selectiv): Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, Adrian Ciubotaru, Ala Sainenco, N. Enciu, C. Ivanov, Nina Corcinschi, Leo Butnaru, Vladimir Beșleagă, Andrei Țurcanu, Mircea V. Ciobanu, Lucia Țurcanu.
ADDENDA
- Teza protocronismului românesc în anumite domenii este avansată de Edgar Papu în cartea lui din 1977, intitulată Din clasicii noștri: contribuții la ideea unui protocronism românesc. În această lucrare, Papu – figură de primă mărime a literelor românești, cum îl numea Mircea Martin – doar și-a schițat teoria, lăsându-i pe alții să o dezvolte și să o denatureze printr-o argumentație ce deriva din viziunea național-comunistă ce se impusese în epocă. Unii reprezentanți ai ideologiei comuniste au condamnat protocronismul considerat ca o propunere teoretică ce readuce în actualitate idei ale extremei drepte interbelice (Gheorghe Rădulescu, în revista România literară, nr. 2/1986). După această intervenție a vicepreședintelui Consiliului de Stat (zis și Gogu Rădulescu), teoria protocronistă a fost interzisă, ca doctrină inspirată de liderii legionari din perioada interbelică. (Valentin Popa, „Sincronism, protocronism, dacomanie” – ANTARES Nr. 321-323, din ianuarie-martie 2025, revistă de cultură care apare de 27 de ani la Brăila, fondată de Corneliu Antoniu, condusă azi de Vasile Datcu). ● Florin Iaru (interviu realizat de Iulian Boldea): Am îmbătrânit și nevoia aia tinerească de a zgâlțâi lumea poeziei, conștiința și științele poetice universale s-a îndepărtat. Versurile vin mai rar, gândurile (înțelepte și morale și atotștiutoare) strâng de gât „inspirația”. „Stai, mă, Florine, nu zăpăci cititorul!” Păi, asta trebuie făcut în poezie! Să strângi de gât elocința și să bați cuie în creierul cititorului, pe care să-ți atârni rufele la uscat. Dar eu nu cred în „creație”… Eu citesc mai rar și, în general, mai mult proză și poezie din literatură română contemporană… O constatare: în urmă cu 15 ani aveam cea mai săracă literatură (pe proză și dramaturgie) din Europa. Dacă sunați acum adunarea cărților bune din urmă cu 25, 20, 15 ani, o să vedeți că nu strângeți nici măcar un pluton. Nu pentru că nu s-ar fi scris destule, ci pentru că se scria mult și prost. (VATRA 1-2/ 2025) ● Jean Dumitrașcu, „Apropierea de Noica”: Filosoful nu a pus preţ, absolut deloc, pe conceptul de Timp, trinitatea pe care a impus-o reflexiei filosofice, I-D-G (individual-determinaţii-general) excluzând, fără drept de apel, problema Timpului în spaţiul Fiinţei… I.D.G. este codul genetic al fiinţei, este un sistem informaţional cu statut ontic… Se observă, o dată cu Noica, faptul că în natura sa intimă fiinţa este trinitară, cuprinzând, înstructuraţi laolaltă, cei trei termeni amintiţi mai sus: individual, determinaţii, general… Singura întâmpinare ce s-ar putea face modelului I.D.G. este presimţirea mecanicismului dintr-însul. I.D.G. poate să însemne şi că lumea toată este un mecanism. (LITERE Nr. 5 / 2025).