Mai mult ori mai puțin declarat, poezia lui Lucian Scurtu e o producție conflictuală. Prin operația tăioasă a unor exactități autorul are grijă de-a se înfățișa din capul locului pe un ton dubitativ, „slalomând neabil, dar statornic, printre înfrângeri imprevizibile și victorii de o clipă”. În fapt avem a face cu un melanj tensionat de dispoziții, cu o lipsă de răbdare, cu o vitalitate insațiabilă ce se înghite pe sine, străduindu-se a se înscrie, clarifica, ordona, completa, nuanța. Cele două personaje intrate în joc, intenționat opuse, unul „concret”, celălalt „evanescent, contemplativ, celest”, tind a rămâne distincte, dar ele se întrepătrund, se ciocnesc, se inversează fără contenire. Poezia începe, continuă, însă nu concepe a se încheia prin defilarea lor autoritară, prin orgoliul lor festiv, în numeroase texte ample. Conflictul productiv care se naște e răsucit pe toate părțile, disimulat, relativizat, reluat în forță. Ființa auctorială nu cunoaște temperanța. Totul cu o remarcabilă finețe intelectualizantă, cu o caracteristică textură neologistică. Regretând împrejurarea de a nu fi un urmaș al miticei lupoaice romane, ceea ce i-ar fi îngăduit să crească „mare, sus, pe soclu”, poetul se smerește socotindu-se „rămas în istorie veșnic pipernicit sub pântecul ei,/ și toate au fost mai demult dar acum maturul arici își înfige adânc/ țepii în cub,/ linge fericit tălpile marelui preot, se cațără pe picioarele lui,/ îl excită și se prăbușește mort cu poemele mele în gură” (Oratio in toga candida). Organele trupului, timpurile, natura, obiectele se asociază într-o efervescență care s-ar dori euforică, deși se află doar într-o cabrată așteptare. Nici cuvântul nu mai e pacient, transmutându-se la un moment dat în urlet: „temperatura în creștere excită abulia trupului/ viscere crude răvășite pe podea și o a doua natură devine unică/ urlu dar sunt fericit în fața unei gângănii gălbui” (Antichitatea mea viitoare). Pozei provocatoare a barbariei i se dă o crudă onoare: „De-aș fi barbar aș jefui din temelii orașul acesta,/ fără teamă, fără milă, fără prejudecată,/ prin foc și sabie l-aș trece ca pe o Cartagină modernă,/ ca pe o Nicee doborâtă de concilii,/ prin ruinele lui fumegânde i-aș silui femeile de treabă” (Aș fi vrut să fiu barbar). În cinică opoziție, o altă ipostază, cea a modestiei maxime, a anonimatului: „pot de acum să dispar în odaia mea, în cochilia mea, în mușuroiul meu de fontă,/ neștiut de nimeni să zac ani de zile între patru pereți, să vegetez foșnind/ între mobile vechi, lucruri îmbâcsite de praf până voi avea o nouă înfățișare,/ abia mai apoi să ies la suprafață, să nu mă mai recunoască nimeni,/ să fiu un străin pentru toți, un intrus arătat cu degetul, înjurat” (O karenină obosită ).
Erosul însuși se parodiază printr-un calin artificiu: „în piața orașului zăresc o femeie minunată, parcă mă așteaptă demult,/ mă apropii temător de ea, îi vorbesc, îi mângâi părul, tâmplele, (…) când se luminează văd că statuia aceea e statuia orașului nostru,/ mândria orașului nostru,/ «nu regreta, statuile nu fac rău nimănui!», mi-a spus ea mult mai târziu” (Când praful de pe obiecte este mai important decât obiectele însele). În acest vârtej suficient pare a nu mai exista nici un punct de oprire, ființa înaintează în diverse direcții, își preschimbă înfățișarea, poziția, atitudinea, încadrarea între glie și bolta celestă, între scris și carnagiu animalic, între viață și moarte: „Năpădit de otrăvuri cobor înrăit sub conștientul meu,/ Pe tavanul înstelat cu ghimpi se lăfăie fățarnicul curcubeu,/ În măruntaiele ofilite înfig gheara perfidă cu care scriu,/ Să răscolesc zăcământul gras de mină, de cavou, de sicriu (…) Buboaie stau gata să explodeze sub epiderma unei realități obosite,/ negată anarhic sub teroarea unor instincte de tot plictisite,/ lichidul amar fierbe purulent în miezul dorințelor stătute,/ ah, gherlă de aur, cum răsai minunat din jilava psihozei urâte!/ tolănită vulgar pe conștientul Subiectului care încă mai ești” (O boală aproape lichidă). O încântă un vers al lui Voronca: „Luați, mâncați, acesta este trupul și sângele nostru, poemul!…”, pus în fruntea unei poezii cu titlu revelator: Sunt un poet blestemat. Hămesit de realul halucinant pe care crede a-l constata, autorul îi face un portret febril: „Privesc demențial pe fereastră ziua începe umilitor, mileniul se sfârșește haotic/ încă nu am început poemul blestematul, urâtul doritul/ (…) compar cerul de lângă tavan el e gri igrasia aceeași alta apariția creșterea/ înălțarea veștejirea/ același universul la lumina flăcării de chibrit alta durerea simplitatea ura/ la lumina rugului în floare” (Două poeme din Anul Unu). Sau trece dezinvolt la postura aristocratic antică, după care coboară domestic în preajma unui gândac, până și acesta îngăduindu-și a fi mustrător cu privire la persoana sa: „Ascuns după calorifer, gândacul de bucătărie pândește, analizează, urăște:/ Mă imită fals domnul acesta care își spune întâiul născut și prost se târăște.” (Îmi văd de lanurile mele). Sinele tatonându-și caricatura, cum ar veni…
Treptat beția materiilor frenetic abordate se mai domolește. Peisajul se contrage într-o relativă normalitate ce pe o parte transcrie muzica melancolizantă a trecutului, pe de alta își ia în considerare identitatea umană încărcată cu gloria predecesorilor temerari: „Din războiul cu gelozia, se va întoarce spaima în locul meu./ Încoronată cu laurii victoriei, împovărată de trofeele învinșilor/ (totul a depins de un fir de păr, din cel lăsat de tine,/ vara, pe umeri, pe alei, pe străzi și bulevarde),/ trâmbițele triumfului se aud precum zumzetul unui viespar/ într-un mormânt gol,/ ea nu seamănă cu mine dar se identifică tandră cu mine” (Epistole către Phidelia). Din nou un acces al modestiei, cu toate că într-un cadru presant fantastic: „În cadrul regnului sunt ultimul exemplar,/ mă ascund într-un colț al odăii,/ precum se ascund într-un cotlon al memoriei/ firavele ezitări ale renunțării,/ acolo dropiile au mâini în loc de aripi,/ egretele poartă haine în loc de pene” (Ultima hughenotă). Distanțele cedează la rândul lor, însă doar pe jumătate întrucât feeria imaginativă reapare fie și la un mod incert: „O privesc fumând o țigară/ în gesturi alese, rafinate, misterioase./ Fumul se înalță repede la cer,/ și ea odată cu el,/ rămâne scrumul fierbinte în scrumieră,/ unica dovadă a prezenței ei aici,/ pe pământ, și la mine în gând./ O pală de vânt împrăștie/ scrumul în univers,/ odaia rămâne pustie,/ o mută melancolie/ depune mărturie/ că doar eu am visat,/ cum fumând a câta țigară,/ fumul m-a înălțat la cer,/ în gesturi numai de ea știute,/ dovadă că eu nici n-am existat,/ doar ea, fumând, m-a visat.” (Poem). Dramatismul asociativ se dizolvă saturnian în indecizia dintre real și oniric: „Dacă va fi peste o mie de ani să mă trezesc din vis,/ așteaptă-mă cu o cafea tare, fierbinte,/ cămașa călcată impecabil (ah, ce mult ai trudit în vara aceea/ la pata de pe guler!), (…) așteaptă-mă la fel de liniștită cum ești azi, la fel de abătută/ cum ai fost ieri, la fel de obosită cum vei fi mâine” (Mâine va fi altceva).
Adesea visul ia locul fantasticului tumultuos, pasiunii începuturilor. Dovadă, o elegie orădeană în reperele căreia un exorădean precum subsemnatul s-ar putea recunoaște: „Dacă eu aș porni azi dintr-o parte a orașului,/ iar tu ai porni, peste o mie de ani din partea cealaltă,/ oare unde ne-am întâlni să ne putem spune câteva adevăruri?/ poate în fața catedralei Sf. Nicolae, dacă nu ți-ai uita,/ ca de obicei, șalul pe spătarul fotoliului,/ poate în dreptul statuii lui József Attila, dacă eu nu m-aș opri/ cu Moldovan la o votcă,/ sau poate la intersecția Daciei cu Primăriei” (Poem din vremea agatârșilor). Sub raportul condiției literare, Lucian Scurtu se integrează mai curând optzeciștilor cărora le oferă un poem ospitalier, cu citate din textele lor: „Vă salut optzeciști îndrăzneți, generația mea albastră,/ mai ieri erați tineri de crăpau trotuarele sub adidașii voștri obosiți/ («sunt și eu un june. Hei, fraților, uitați-vă și la mine!»),/ fremătau reliefurile patriei la auzul numelor voastre de poeți boemi,/ inteligenți, insolenți,/ bubuiau depărtările la rostirea mândrelor voastre poeme coborâte în stradă/ («Nu am decât o singură prejudecată – realitatea!»)” (Belferilor!). Având un șăgalnic-melancolizant motto din… Vasile Alecsandri: „O, tablou, măreț, fantastic…”. Lucian Scurtu, o natură de poet major el însuși al numitei generații, regretabil fiind faptul că încă e cu totul insuficient urmărit.
Lucian Scurtu, Lucyan Mărturisitorul. Antologie. Prefață de Nicolae Coande, Editura Limes, 2024