Am urmărit, cred că destul de atent, parcursul poetic al lui Vlad Moldovan, încă de la debutul cu Blank (2009), urmat de Dispars (2012), Band I (2018), Glitch (2019 ), până la Ezoezo (2021). Simpla înşiruire a titlurilor semnalează nu doar familiarizarea evidentă cu limbajul internetului, inevitabil anglo-american, ci şi voinţa de a afirma o poziţie insolită în contextul generaţiei sale, prin apelul la vocabule foarte departe de cele ale comunicării minimalist-autobiografiste şi implicit „autenticiste” ale majorităţii confraţilor de generaţie. Discursul poetic al lui Vlad Moldovan are o deschidere mult mai amplă, deopotrivă spre exteriorul lumii în care trăieşte şi spre o interioritate mărturisită cu o anumită detaşare ironică, de la distanţa celui care ştie că lucrează mai degrabă cu cuvinte decât cu „documente” de viaţă, pe un fond cultural-livresc de asemenea foarte extins. Datul imediat surprins de tehnica simplei notaţii abia se strecoară (ca şi punctualele exprimări metapoetice, programatice) printre versurile desfăşurate într-un evantai permanent, cu salturi de la o referinţă la alta, într-o mixtură stilistică îndrăzneaţă ce învecinează „concretele” cu cele mai „exotice” elemente de vocabular legate de imaginile reţinute din sfera virtuală, ce aduc în atenţie personaje fantasy, de benzi desenate, nume de interpreţi rappişti şi de formaţii muzicale cunoscute mai puţin de cititori ca mine, interesaţi de alte spaţii ficţionale, până la cunoscătorii foarte tineri pentru care toate aceste referinţe sunt de domeniul informaţiei elementare. Se adaugă doctele trimiteri la practici ezoterice, mistere eleusine, șamanism, alchimie, filosofie indiană, faună sud-americană, într-o terminologie deloc la îndemâna publicului, fie el și restrâns, al cititorilor actuali de poezie. Am putut remarca în timp și o interesantă asociere a limbajului celui mai sofisticat cu putință cu vorbirea colocvială și, mai mult decât atât, chiar cu cea a marginalilor societății, cu scopuri poate ironice, de joc al registrelor de expresie, destul de rar în poezia actuală, toate acestea ilustrând o disponibilitate deloc comună în ceea ce privește repertoriul tematic/lingvistic pus în funcție de un poet foarte cultivat.
Noua carte se intitulează NOS, iar acest titlu nu e de citit, cum speră Irina Petraş în recomandarea cărţii, ca posibilă trimitere la noos-ul intelectual grecesc şi nici măcar de pluralul pronumelui personal latin ce se traduce pe româneşte noi, ci, cum îl descifrează, tot pe o copertă, Andrei Dosa, despre englezescul (cum altfel?) „new old stock”, adică despre mărfurile rămase noi în depozit, fiindcă nevândute. Ar fi, aşadar, o primă sugestie că şi discursul poetic din sumar mizează, deşi nu prea vandabil astăzi, pe un soi de durabilitate a mesajului „peste mode şi timp”, ca să vorbim ca Ion Barbu; dar şi despre un fel de reciclare a unor materiale ieşite din uz. Este un fel de marcă a fabricii verificată, valabilă oricând, căci deschisă în egală măsură spre marile viziuni, de înaltă ţinută spirituală şi spre derizoriul invadator, de neocolit, sub semnul căruia se înscrie lumea de azi. O mixtură, să zicem, universală.
La o primă, rapidă lectură, frapează din nou, în orice caz, convieţuirea jargonului computeristic, de informaţie IT, în expresia anglofonă excesivă totuşi, cu preţiozităţi extreme, aluzii absconse, de căutat prin enciclopedii sau măcar pe wikipedia, în formulări contrase, ce pot aminti de numitul, în vremuri avangardiste, „ermetism gramatical”, accentuat de fragmentarismul, şi el extrem, ce rupe continuitatea frazei, distorsionează morfologia, modifică unghiurile de vedere, aglomerează reperele notate ori traduse simbolic. La acest prim nivel al contactului cu textele, îţi poţi aduce aminte de practicile ermetizante din cercul discipolilor lui Ion Barbu din anii ’30, care ocoleau programatic expresia directă şi limpede a ideilor, nu foarte adânci totuşi, şi a impresiilor propuse de vers. Schimbând ce e de schimbat (căci vocabularul este al altei epoci), îţi poţi numi un Simion Stolnicu din Pod eleat, pe Barbu Brezianu cu Nod ars, poţi trimite chiar la mai târziile versuri complicate şi reci ale lui Ion Negoiţescu.
„Panorama” universului propus în aceste noi poeme rămâne foarte apropiată de a celei aproximate în cartea imediat precedentă şi poate fi caracterizată, recurgând şi la cele scrise pe coperta a patra a plachetei, – prin „Tumultul, emisiile, remisiile, unda, dantelarea şi avalanşa, muzica atonală a sferelor” (Andrei Dosa) şi „ţesătura lăturalnică, digresivă – spectacolul evaziv al unei proliferări virale a semnificaţiilor”, cu trimitere la spaţiul virtual de comunicare interactivă „Web 2.0”, cu „deşertul afectiv” corespondent (Andrei Doboş). „Deşertul afectiv” îmi pare o foarte adecvată sintagmă, sugestivă pentru atmosfera acestei lumi ce pare mai degrabă o creaţie de laborator – senzaţie prelungită în chiar construcţia/deconstrucţia textelor. Dacă încetinim paşii lecturii, putem asista în fiecare poezie la acest spectacol al multiplicării semnelor/sensurilor în dispersii desigur calculate, pe măsura dinamicii informaţiilor în care impresia directă este masiv concurată de amintitul spaţiu internautic Web 2.0. Viziunea caleidoscopică avangardistă se regăseşte, în fond, şi în această practică discursivă a diseminărilor de imagini, cu un bogat adaos, aici, de referinţe culturale.
Un semnal important ne oferă chiar prima poezie din carte, Transe 2. Dar una, începând cu titlul ce sugerează o stare de desprindere de real, dar şi de confuzie hipnotică cu lumea, cu individualizarea, totuşi, a unei postúri lucide a subiectului („dar una”), ce lasă în suspensie şi posibil acţiunea, şi eventualele note de conturare plastică a stării de spirit. Apoi: „tensă şi dispensă” – cu jocul sonor dintre tensiunea rămasă la jumătatea drumului (dacă nu citim cuvântul în dicţionarul spaniol, unde înseamnă tensionată şi întinsă, iar ca substantiv, „car sfânt pentru a transporta statuile zeilor la procesiuni”), şi… procedeu terapeutic de stimulare a contactului cu exteriorul, şi „scutirea” eliberatoare de asemenea contacte, în regim nocturn. Un bacovianism difuz irigă aceste versuri în care semnele realului nu sunt individualizate ci doar schiţate rapid: „Mâini au apucat obiecte/ Şi braţe au cedat/ Maşini pierdute în perturbări bolunde”, în timp ce „amrita [adica nemurirea, în sanscrită!] curge/ interstiţial”.
Viziune, aşadar, fragmentară şi fulgurantă, cu adaos de sugestii ale neliniştii, amestecate cu vagi promisiuni de pace interioară: „O petrecere la care n-am mai cântat/ Un povârniş pe care s-au împrăştiat/ Panici/ Ţineam alica între dinţi/ Şi pacea, pacea de final/ Şi liniştea de fundal parcă fulguia// Oare clipocea un izvor ca amnar?” Indecizia, coexistenţa contrariilor se regăseşte şi în ezitarea în privinţa propriului eu, de amintire, cum ziceam, bacoviană: „În miez trăit/ Cu mine sau eram eu./ Acum mă uit şi sunt/ Privind peste tot/ Dacă mă zdrobeşte / Continui pe de lături / Nimic extins la infinit/ Iubire netimidă pentru vii.” Un fel de paradox, aşadar: prezenţă în centrul realului, marginalitate de asemenea, nimicul ce se generalizează ca „hăul istoric” de altădată, însă şi afirmare de ultimă instanţă a păstrării relaţiei intime cu viul. Iată, deci, o deschidere, programatică în felul ei, spre un univers liric complex, în care minimalismul notaţiei e adus în pragul metaforei cuprinzătoare.
Circulă în aceste versuri senzaţia de deposedare („suntem despovăraţi de pulsaţii”), de fragilizare a relaţiilor umane şi de sfărâmare a comunicării (alt cuvânt sanscrit, karma – destin – apare în texte, pus sub semnul întrebării („Cine ar face karma?”), sunt notate izolarea, parcelarea realului confuz sub etichete ca în comunicarea virtuală, într-o expresie amar-ironică: „Cine întinde mâna?/ Să primească şi să dea/ Plasele/jantele mai departe/ Vârtejul de plastic/ îl mutăm mai adânc la margini / o mare groapă se sapă/ o zumzăie maşina/ şi n-au să pună şapă dar/ hectarul de colo vă revine Vouă/ Vedeţi – Metal – Lemn/ Ce vine să şi daţi/ Înapoi pe rafturi/ & sectorul ăsta şi insulele alea de furaje./ Te rog nu uita să le tăguieşti” (Pay Glovo). Cum se poate vedea uşor, lecţia conciziei verbale bacoviene este deplin însuşită şi cvasigeneralizată. Stilul constatativ, aparent neutru, de „stenogramă” a realului, cum s-a spus în legătură cu autorul Stanţelor, e remodelat în creuzetul noilor limbaje şi noilor ambianţe obiectuale şi umane, primind şi o evidentă pecete personală. Căci discontinuităţile de frazare sunt aici complicate de şi mai accentuate falii şi suspensii, inversiuni sintactice, contaminări sonore între cuvinte denotând conştientizarea ipostazei subiectului de „operator al limbajului”, învecinări de oralitate cotidiană mimând uneori stângăcii şcolăreşti ori ale unor persoane mai puţin cultivate, cu preţiozităţi de enciclopedie savantă, plasate insolit în vers. Un titlu precum Iniţiază demonia ta dă un semnal imediat sesizabil în acest sens, iar textul de sub el continuă să intrige prin permutări de genul celor amintite: „suprastimulat/ nu-s în stare/ nici în straie/ transpiraţia-stimorol cum/ de tot adversativă s-a dat/ îmbibaţia trece apoi/ am să mă bucur de fiecare lot din şanţ/ unde volbura se vineţeşte/ s-a aruncat zarul/ ca şi cum l-am ales/ sunt zoaie de cules”. Ca să recepteze mesajul acesta la mai multe nivele, cititorul trebuie să ştie că „stimorol” e o marcă de prozaică gumă de mestecat, să-şi aducă aminte de zicala că inspiraţia e mai mult transpiraţie, să sesizeze coborârea în derizoriu a ipostazei romantice a subiectului ca „poet inspirat”, să admită şi degradarea hazardului numit aici de zarurile care nu promit nimic de soiul „transfigurării” şi al găselniţei fericite (inspirate!), căci sunt aruncate printre buruieni şi nu descoperă decât zoaie, adică gunoi, lături, ape murdare. A se compara transpiraţia „adversativă” – o anti-inspiraţie! – şi „îmbibaţia” dulceag-sentimentală, ironizată, – cu Daimonul inspirator, din poezia cunoscută a lui Nichita Stănescu, Daimonul meu către mine.
Secvenţa următoare, mai grav-confesivă, e transparent-programatică: „şi când vorbeşti despre lume/vorbeşti despre tine/. Morţii matinale, o ştii/ nu-i pasă de nimic/ dar nici timpului de ea/ şi când te disperă roi de nedreptate/ tu urli la tine/ să se oprească – o palmă peste orgoliu”. Următoarea, dacă continuăm „explicația de text”, propune un obiect cât o metaforă, invitând la cunoaşterea atentă a ceea ce pare banal, dar poate ascunde înţelesuri mai adânci: „cineva a pierdut sacul ăsta/ nici nu l-am mai desfăcut/ dar întoarce-te/ şi te uită bine”; pentru ca imediat să se facă un salt oarecum enigmatic, ce lasă în indeterminare un „obiect” căruia i se schimbă genul, de la masculinul cuvântului sac, la un pronume feminin, despre care nu ştim sigur la ce se referă: „că o dai/ doar ca apoi/ invertit să o iai”; este sugestia, poate, a schimbului firesc dintre imaginea lumii înregistrată de către subiect, apoi interiorizată? Ultimul vers, ce trimite spre titlu, rămâne şi el eliptic şi abscons: „Nici cât un daimon să fugi de energy”, – cuvântul în engleză ar putea fi un nume al „energizantelor” stupefiante, dătătoare de o temporară şi îndoielnică „inspiraţie”, foarte departe de cea a daimonului grec?
Am întârziat şi de data asta, cam didactic, la o mostră de poem caracteristic, în orice caz, pentru modul poetului nostru de a construi textul, ca replică, să spunem, la tradiţia romantic-modernistă a definiţiei acesteia. O face, cum se vede, sub controlul lucidităţii unui subiect care combină inteligent elementele ce pot sugera coborârea de pe soclu a discursului liric „înalt”, dar într-un limbaj ce creează nu puţine dificultăţi de receptare, forţând adesea nota. În acest punct, i se poate face obiecţia că blochează parţial comunicarea din exces de… subtilitate. Când într-un alt text, vreun băiat da gaşcă ce pare a se droga „does thae wack” – (adică face, cum s-ar zice pe la noi, nebunii), se evocă gesturi din practica preparării în grup a drogurilor, combinată cu adjuvanţi alcoolici – linguriţa de zahăr, duşca pe care cineva e invitat s-o bea „din petul meu”, consumul de etanol euforizant, cu efecte de comunicare superficial convivială, căci „vorbirea este înşelătoare” (dar neapărat în engleză: „Talk is wack”!). Oralitatea reapare: „pun pariu că nimeni nu o/ să-ţi refuze iubirea/ suntem prea mulţi pe băncuţă/ du-te mai încolo/ nu vezi că mă sufoci/ nici hruba asta nu te mai încape”; şi, imediat, referinţa muzicală corespunzătoare, la o formaţie cu nume semnificativ: „Caseta Nirvana – ne-ai procurat-o./ Învârte Fantasmele/ dansează băiatul – privindu-se/ Învârte-se barul/ revino-ţi – revin – am revenit.” Iar notaţiile concluzive ale acestei „situaţii” poetice întăresc ideea de viciere a comunicării în acest mediu marginal: Dar timpu-i îmbulzit/ s-a sfărâmat ceva/ în comunicare – la ţigară/ ceilalţi nu m-au mai primit./ Doar Tata Pan şi Mama Panică”. Interferenţa registrelor verbale manevrate foarte liber e evidentă şi în acest caz.
Cuvântul transă, deja citat într-un titlu de poezie, este poate cel mai potrivit pentru starea – să-i zicem lirică? – dominantă în acest volum. E ceea ce dicţionarul defineşte ca „stare modificată sau alterată de conştiinţă”, care poate fi apropiată fie de hipnoză, de extaz, de transportul spiritual şamanic, de „posedarea” demonică, psihedelică, generatoare de viziuni halucinatorii etc. Dacă s-a putut spune că la avangardiştii „istorici” era privilegiată retina ca organ vizual omniprezent, surprinzând impresiile, imaginile fugare ale unui univers în perpetuă mişcare sau ale lumii lăuntrice surprinse în flux continuu, în starea definită ca semitrezie de dicteul automat suprarealist, de data asta avem de-a face cu un fel de osmoză interior-exterior, în care fantasmele se amestecă cu date ale realităţii imediate, fără o ierarhizare sigură, un brasaj verbal şi imagistic în care eul şi ceea ce se poate vedea în afara lui sunt tot mai greu de distins. Sub un titlu ca Transe ventile putem găsi importante sugestii de acest fel: „Percepţii pline şi lanţuri de maia/ Domnul suflu tânjeşte să prindă vâlvătaia/ Să păzesc unitatea/ Deja vidă/ Jiva mea [sufletul!] / Coralie ea e landă sub cupola de nouri/ Dorinţi căţărătoare pe stradă deşertate/ Tulpini de corp/rizomi în flame/ resurse incendiate/ montăm şi pustiim tot ce matricea/ Poate-ncape”. Sau, în Transe pe Someş: „Avalanşe/ În orchestraţie ipocrită/ miriadele mele/ efemeride chakre [cercuri de energie corporală, iarăşi în sanscrită]/ patronând tropi ca: delăsarea/ delabrarea, naşterile de la sine/ asfinţirea”. Şi încă, într-un Poem pleşuv, din care nu lipseşte nici metafizicul; „M-am angajat/ Oamenii-s răi/ şi-au arătat/ feţe noi.// Ok dar când intru la mine/ un dzeu îmi umple capul cu cântece/ se dansează după cum vrei tu/ o mlaştină e egală cu o colină,/ tot există pasta ireal a cesteilalte conştiinţe”… Şi exemplele ar putea continua. Mixajul stilistic merge mână-n mână cu această viziune plurală a lumii, în care realul şi imaginarul, palpabilul şi virtualul comunică, încât putem da la o pagină de un poem cvasi-dadaist (vezi Beilă [?]: „fiind sceptică/ anima belşug îşi dă// priveşte timpul/ capul delicat al trofeului/ la copaia de la baia/ în joc eşti Alină/ viaţa-mi tulburată/ de a ta anină/ şi nu mă lăsa/ prinde-mă de mână/ cum se prinde o găină”); de la Tzara putem trece la parodii gen Stephan Roll: „Avocat al pierderii/ mediator al neantului/ send mode and toate alea/ mai dă-mi un frison/ înainte de a intra/ la doamna notărăşiţă Cozma/ că am uitat actele/ în maşină…” Se poate parodia şi stilul sentimental într-o Odinetă: „trăieşti cu glia/ din stoc te ocultează/ în loc de bombă atomică/ prăjeşti peşte cu Lia/ negoţ plin de stele-i cerul/ vârtejind cărări bătute/ hoţ volant dintr-o visare/ jinduind la foc continuu”. Etc. etc.
Trăgând linia, se poate spune că NOS continuă traseul cărţilor precedente ale lui Vlad Molodovan, amplificând figurile imaginarului în direcţia spaţiului virtual cu consistente adaosuri de notaţie din imediatul cotidian, într-un schimb permanent de nivele ale percepţiei şi proiecţiilor fantasmatice de culoare psihedelică, întâmpinând tot ce vede şi inventează la limita dintre luciditate şi „transă”, cu o privire de spectator mai degrabă sceptic, cu o subţire ironie, fără entuziasmul vechii avangarde istorice în faţa libertăţilor pe care şi tehnologia media mai nouă, cu imensul ei depozit informaţional, i le oferă. Este foarte mult calcul în discursul său poetic din care lipseşte aproape cu totul empatia, ca să nu zic lirismul, căci poziţia celui care vorbeşte în aceste versuri este mai curând de „aparat înregistrator”, de spectator şi de regizor de imagini şi de cuvinte, cu o privire mereu sceptic-ironică întoarsă către lume. În legătură cu această ars combinatoria ce face uz de numeroase îndrăzneli asociative, inventivitate verbală, libertate ludică, pe o linie tipologic manieristă, sunt de amendat totuşi câteva excese: pomenita modă a apelului la anglicisme presărate peste tot în texte s-ar cuveni să fie domolită, ca să zic aşa, fiindcă, deşi multă lume practică noua limbă universală şi jargonul internautic, aceste inserţii îmi par a fi piedici destul de serioase pentru comunicarea „mesajelor”, dând un aer prea tehnic multor compuneri şi chiar o notă de mic snobism şi de artificialitate. Chiar unele titluri de poezii sunt greu de înţeles, trimiţând la tot felul de sintagme din limbajul IT şi nu numai, de pildă; E 7, 18000 de IU, Dezaproprieri 53, Samplat 34). Sub astfel de titluri şi nu doar sub ele, apar când nu te aştepţi expresii în engleză care deranjează fluenţa versurilor ce capătă un aspect de „romgleză” nu prea simpatic. Aminteam mai sus preţiozitatea unor exprimări (câteva exemple: „absorbit instaz/ apoi dezmierdat non staz”, „pendulezi mai mult şi asta firetează”, „împietriţi în epoptic flash”, „în zodia lui peşte ditruită”, „pasajul dintre case/ în nunc-ul lui unic”, „ale mele cauze – le-aş resuchia”, „trimp remis la vagonul de bagaje”, „în staza mentală Ioka/ pe parapeţii citadini ai Râului/ în trimm-ul acvatic/ am clătit un drops” etc. etc.). Desigur, confraţii poeţi, poate şi cititori de nouă poezie nouă, se vor fi mişcând mai liber printre aceste meandre ale textelor, dar mă tem că o parte dintre virtualii cititori din afara acestui cerc, obligaţi să caute la tot pasul unele referinţe în dicţionare şi pe Google, vor obosi şi vor fi tentaţi să chiar abandoneze lectura. Ar fi păcat, fiindcă, dacă depăşim măcar parţial astfel de obstacole, putem avea satisfacţia de a descoperi un univers de mare densitate ideatică şi mobilitate stilistică, propus de un poet cu adevărat înzestrat. N-ar strica, totuşi, mai multă simplitate.
Vlad Moldovan, NOS. New Old Stock, Editura OMG, Alba Iulia, 2025