Faustia. Resetare de Caliopia Tocală, col. Exit, Editura Junimea, Iași, 2024, 117 p.
De obicei, căutăm texte emblematice pentru cartea de față, cea prezentată în rubrică. De data aceasta, dincolo de retorica poeziei de prin mileniul trecut, am selectat, după o îndârjită căutare, un poem dintr-o posibilă carte viitoare, lansată într-un viitor oarecum mai bun (din punct de vedere literar, cel puțin): „Culoar lugubru, pastă vâscoasă, rebelă, dezolantă…/ înţepat de şiruri stridente de lună./ Ţipătul de durere al luminii, în decor,/ voce de oţel ruginit,/ sparge din aripi văzduhul,/ pânză fină, compactă, maramă de întuneric a nopţii înalte.// Feţele soarelui stinse de mult,/ trupul meu de lumină, linişte zvârcolindă,/ recuperează armonia şi unitatea primordială,/ spaima de absolut, în centrul fiinţei mele,/ gând împietrit, eşarfă de lumină,/ extaz complex în si bemol.// În jur, ploua cu miros de soare.” (Ploua cu miros de soare). Să facem totuși abstracție de acea „linişte zvârcolindă”, ar fi fost de ocolit cu grație, chiar și în mileniul trecut.
Cuvânt însoțitor – de Ioan Holban.
file dintr-un caiet dictando de făcut avioane de Lorena Stuparu, Editura Universitară, București, 2021, 92 p.
Biograficul este doar canavaua unor întâmplări poetice care capătă, în spațiul copilăriei, al tinereții, al familiei sau al orașului, un iz ba vag istoric, ba vag mitic, cu siguranță nu doar vag – ci eminamente! – literar: „Mama într-o seară lungă de vară/ ce-aş putea să-ţi mai spun?/ tu erai o fetiţă cuminte ce-a/ nimerit cu păpuşile în Irak/ acolo bombardau americanii/ dar nu aş vrea/ să-ncurajez industria detergenţilor,/ aşa cum respiri mai afli şi/ ce-ai păţit în oglindă,/ ce-aş putea să-ţi mai spun?/ mieluşeaua de care mă-ntrebi/ zburda neastâmpărată-n jurul tău/ şi se-mbrăca în negru,/ ca un micuţ valet/ era-ntr-o seară lungă de vară/ şi nenea Costel te plimba/ în motocicleta lui cu ataş pe 13 Septembrie/ ca să-mbrăţişezi cu vocea ta de copil/ capătul înstelat al nopţii/ coborâsem scările într-o doară mă-ntorceam/ de la plimbare cu o prietenă şi-am simţit/ de la prima treaptă/ mucegăită, de cazemată că/ madam Trocan scria la maşina de cusut/ zâmbitoare, dornică să ne povestească/ mie îmi şiroiau lacrimile necontenit, nu le mai puteam opri,/ (…) plângeam şi era atât de bine/ ce-aş putea să-ţi mai spun?” (Mama într-o seară lungă de vară).
Lorena Stuparu a mai publicat poezie – Unde este trecut numele (2018), Citeşte-mi dacă se lasă întunericul (2019) –, dar și proză scurtă: Iubeşte şi lasă-mă-n pace (2020). Autoarea a publicat cu precădere cărţi teoretice, din domeniul filosofiei – Simbol şi recunoaştere la Mircea Eliade (2017, volum distins cu Premiul Academiei Române) –, iar anterior: Cultură şi identitate politică în România postcomunistâ (2015), Filozofia chiriaşului grăbit (2011), De la cetăţenia clasică la eurocetăţenie. între realitate şi utopie (2009).
Antologie 2024, Biblioteca revistei Convorbiri literare, Iași, 2025, 100 p.
Este cea de-a XXIII-a antologie de acest tip, incluzând poemele din pliantul apărut lunar în Biblioteca de poezie. Cuprinde grupajele poetice: Mircea Petean – La Grande Storia, Val Mănescu – an de an perseverentul februarie, Nicolae Panaite – grinda, Adi Cristi – a doua zi, Cezar Ţucu – poemele copilăriei, Dumitru Ichim – acatist pentru fratele câine, Andrei Novac – cale, George Vigdor – sejur etern în pridvorul paradisului, Liviu Apetroaie – sau nu, Marius Marian Șolea – plictisit de evidenţe, Gh. Mihai Bârlea – senin, Andrea H. Hedeș – poemul de platină. În prezentarea unuia dintre grupaje, cel al lui Val Mănescu, Robert Șerban notează: „la asta sunt foarte atenţi poeţii şi cam asta-i preocupă constant: dezastrele. Nu cele naturale şi prea puţin cele prin care au trecut alţii, ci dezastrele personale, trăite pe propria piele ori în/ cu propria conştiinţă. Cum arată ele, de ce şi de cine au fost generate, cum s-au stins, dacă s-au stins, cât de puternic s-au manifestat şi ce consecinţe au avut – par curiozităţi şi întrebări îndreptăţite.”
Podidit, de la un timp încolo, de mici crevase și fisuri, lăuntrul poetul este, în cazul lui Marius Marian Șolea, în aşteptarea negustorilor de artă: „La început, timpul ne izbeşte de câteva ori,/ cădem la pământ, de parcă ar fi ceva iniţiatic./ ne ridicăm şi continuăm să primim lovituri./ e de ajuns să ne rănească puţin, o zdrelitură, iniţial./ acolo, va lovi mereu, până o va adânci,/ noi vom continua sa mergem, înţelegând ca aşa e firesc./ prin rana aceea va curge timpul nostru,/ căruia noi îi spunem viaţă şi alterori sănătate./ rana va fi din ce în ce mai adâncă/ şi din ce în ce mai deschisă./ apoi, vor fi şi alte răni, tot mai multe şi tot mai adânci./ unii dintre noi rezistă până când vor arăta ca nişte site,/ prin care se poate vedea capătul de dincolo al existenţei/ şi, pentru cei cu privirea bună,/ vor mai fi şi alte lucruri de văzut./ (…) sitele acestea pot strecura toate relele oamenilor,/ felurite variante de mâncare,/ pentru trup şi pentru suflet şi, uneori, inclusiv cerul./ cândva, sitele acestea au fost oameni. nu demult.”
Ieșirea de Mihai Babei, Editura Tracus Arte, București, 2025, 138 p.
Mihai Babei nu caută atât o ieșire, cât un sens – cu sau fără aripi întinse. După spusele lui Savu Popa, „Calitatea acestei poezii provine, înainte de toate, dintr-un anumit patos elegiac al rostirii și al evocării, din nervul alert și totuși fragil al confesiunii, din melanjul dintre jubilație și resemnare”: „tu/ mi-ai rupt depărtările şi cuvintele în două cuburi rănindu-/ mi palmele pe masa supliciului/ în calea noastră se aştern poduri peste care paşii/ zdruncină ca nişte ornice stricate/ privirile cerşesc o nouă vreme la primul colţ// deodată/ te-ai străpuns cu lacrimi cu spini în pieptu-mi sfârtecat/ noi/ ne scufundăm (fără aripi întinse) într-un potop ca într-o/ paralizie rece/ ne vom opri la uşile ultimelor jurăminte rămase demult pe/ şina trenului ratat/ poate că vom zbura printre liniile supersonicelor desenate/ pe pânza cerului/ nu te-am descris detaliu cu detaliu rest cu rest/ întronare cu decădere/ fulgerele paşilor tăi descriau buchete pistrui agonie vieţi de apoi/ (…) staţionaţi din haltă în haltă ne vom căţăra din nou pe/ vârfurile singurătăţii/ de unde ocheanul mov ne arată negura răsădită între noi/ de pe coasta dealului se aud voci baritonale care ne/ sfătuiesc să mai păsuim moartea/ gândindu-ne la timpuri nezdrenţuite// clădesc din cuvinte un dans bezmetic/ în furtuna deşertului chemându-te/ (de un timp mă urmăreşte un chip ce nu s-a născut încă)/ nu te arăţi sau poate sunt orb/ închipuirea ca viscolul iernii îşi deschide larg aripile” (din poemul tensiune, inclus în grupajul Deschideri).