Problema cu așa-zisa „moștenire culturală” este delicată și, în anumite contexte, înșelătoare. Aceasta nu este o moștenire decât pentru cei/ cele care vor să beneficieze de ea, ceea ce înseamnă în realitate a face efortul de învățare, înțelegere, cunoaștere, adică efortul de a prelua din inepuizabila zestre a tradiției atât cât se poate într-o viață de om. Nu cred că există beneficiari garantați, nici moștenitori comuni, ci doar unii specificați. În plan biologic e mai simplu, ne naștem oameni fără să fi făcut niciun efort, fără vreun merit, și orice am ajunge de-a lungul vieții, în oricare din ipostaze, de la cea mai degenerată până la cea mai stimabilă și de succes, fundamental rămânem umani – cerșetorul idiot, criminalul, geniul, sfântul etc., sunt în egală măsură oameni, oricât de diferite ar fi valoarea, sensul existenței lor în societate. În privința calității umane nu există nici alegere, nici arbitrariu, și această evidență este chiar mai gravă decât idealista concesie kantiană – omul ca ființă rațională. Până și în iraționalitatea lui tulbure, în patologia și abjecția lui, omul rămâne om, cel puțin biologic. Un rezervor de gene din care, la o adică, s-ar putea regenera specia noastră. Valoarea biologică a umanului rămâne dincolo de orice discuție.
Nu la fel stau lucrurile în plan cultural, unde nu putem beneficia de reglajul natural genetic, unde simplul fapt de a exista nu înseamnă nimic pentru ceilalți. Nu există genom cultural transmisibil, din fericire poate. Cu adevărat, în plan cultural ne naștem tabula rasa, chiar dacă predispozițiile genetice, zestrea psihomentală ne înclină spre învățare, asimilare de date culturale și, poate, chiar către creativitate în plan cultural. Aici este nevoie să înveți totul pentru a te califica în rândul alfabetizaților: să vorbești, să scrii, să gândești, să judeci, să compari, să calculezi, să socotești, să cântărești și să prețuiești, să vezi diferențele și rațiunile fiecăreia în parte, să identifici sensuri, valori, să discerni, să deosebești grâul de neghină, floarea de buruiană, ciuperca bună de cea otrăvitoare, pomul care dă roade de cel care face numai umbră, animalul care te hrănește și ocrotește de cel care te vatămă sau te amenință, să faci ierarhii, să asociezi scurtimea vieții omenești, riscurile acesteia cu dorințele, ambițiile și idealurile proprii, să pricepi că la un moment dat, inevitabil vei muri, că poate vei suferi în multe momente și în feluri pe care nu le anticipezi, că va veni vremea să pierzi unul câte unul pe toți cei dragi și că alții te vor pierde pe tine, că apoi vei fi uitat, că poate lumea, civilizația ta vor fi uitate, vor dispărea sub nisipul postistoriei, însă că până atunci îți revine să ții o cale a adevărului, cunoașterii, dreptății, sensului vieții omenești pentru tine și pentru cei mai sceptici, mai fricoși sau mai disperați. Că va trebui, ca om, să te comporți ca și cum ai fi la un examen în numele întregii comunități/ societăți căreia îi aparții și că nota morală dată acesteia va depinde de ce vei face tu în timp ce alții dorm, se distrează, tremură în vreun pat de spital sau își frâng mâinile neputincioși, chiar dacă nu ai cerut această oportunitate, chiar dacă te-ai pomenit împins de curenții întâmplării într-o formă de responsabilitate la care n-ai visat. Că nu te poți sustrage, nu poți sta pe margine, nu poți băga capul în nisip de fiecare dată când ignorarea pericolului ți se pare că l-ar îndepărta, că va exista un moment oricât de diferit de biblica Judecată de Apoi, în care poate nu crezi, când va trebui să-ți cântărești faptele cu o măsură comună nesubiectivă și să le judeci valoarea după binele pe care l-au adus celorlalți, și că acea judecată te poate înființa sau desființa. Că nu este nevoie chiar de severa justiție dumnezeiască, dacă înțelegi că există o Rațiune a tuturor lucrurilor și o măsură a vieții care se aplică peste voia și capriciile fiecăruia dintre noi în parte, care reglează sensul, valoarea și ordinea noastră în lume.
Este vag și, de fapt, neadevărat, să spunem că ne naștem într-o anumită tradiție, deși este clar că, prin țara, familia, limba, credința specifice contextului natal suntem predispuși, direcționați înspre anumite valori. Însă în afară de limbă și anumite elemente de comportament social nu preluăm mare lucru din zestrea tradiției care ne stă la dispoziție, fără recunoașterea valorii ei pentru dezvoltarea, evoluția și poate ambițiile personale, și fără asumarea sistematică, definitivă a învățării. Pe cât de misterios în ce privește originea lui naturală, pe atât este de valoros procesul învățării, prin care ne familiarizăm cu ordinea lucrurilor, determinațiile, legăturile dintre realități și procese, cu sensul schimbării, devenirea și finalitățile a tot cea ce există și facem ca persoane, altfel spus, când se luminează în fața minții noastre întreaga rețea a vieții misterioase din care facem parte și pe care o părăsim înainte de-a fi apucat să-i gustăm roadele pe deplin. Pe lângă ce învățăm legat de lumea reală, de natură și viață, mai există nesfârșita lume culturală cu tot ceea ce au creat oamenii de-a lungul istoriei: mii de limbi diferite, literaturi orale și scrise legate de acestea, mitologii pentru fiecare civilizație ce-a trecut prin istorie, sisteme filosofice și teologice, coduri morale, modele estetice pentru toate artele. Nimic din toate acestea nu ne este dat prin naștere, cu toate că ele există ca moștenire culturală. Le avem undeva în mediul nostru, dar nu putem beneficia de ele în mod nemijlocit. Pentru fiecare cuvânt pe care-l vom pronunța este nevoie de cineva care să ne învețe cu răbdare și încredere, pentru fiecare propoziție scrisă este nevoie de un învățător, iar fiecare povestire, fiecare carte pe care vom ajunge să o citim are un autor, fiecare compoziție muzicală, fiecare tablou, fiecare statuie, fiecare catedrală are pe cineva care a creat-o/ construit-o. Mii și mii de ființe reale, unele anonime, unele cunoscute, care ne-au ajutat să învățăm tot ceea ce de la un prag în sus devine cultura noastră a fiecăruia, ființe care intră-n uitare pe măsură ce noi devenim tot mai competenți și savanți.
Numai că așa cum cunoștințele și competențele noastre nu sunt preluate nemijlocit de copiii noștri, fără ca ei să dorească și să facă efortul de-a le prelua, nici generațiile următoare nu preiau de la noi bagajul de cunoștințe deja acumulate. Transferul cultural este mult mai dificil decât cel genetic, pentru că în plan cultural nu există substanță transferabilă, precum genomul din lumea vie, și nici diviziune-multiplicare a deținătorilor de cunoștințe. După cum este posibil ca urmașii să nu dorească să preia valorile, cunoștințele, crezurile părinților lor, ba chiar să le disprețuiască și să vadă în ele structuri opresive care le afectează libertatea și le ultragiază destinul, la fel se poate – și acel moment a venit, cred – ca generația nouă, așa zis digitală, să nu mai dorească aproape nimic din ceea ce noi considerăm că este marea noastră moștenire culturală, care ne-a dat nouă identitate și cu care ne mândrim.
O să iau un singur exemplu de moștenire pierdută sau, poate mai bine spus, neutilizată – filosofia stoică. Aceasta a fost cea mai bogată și consistentă școală de gândire a antichității, cu toate că nu a avut niște maeștri comparabili ca originalitate și prestigiu cu Platon sau Aristotel. Totuși, timp de sute de ani neîntrerupt – de la Zenon (334-262 î.e.n.) și până la Marcus Aurelius împăratul roman (121-180 e.n.), incluzând figuri renumite precum Cleanthes, Chrysippos, Diogenes, Antipater, Posidonius, Diotimos, Cicero, Cato, Agrippinus, Seneca, Musonius Rufus, Plautus, Epictet – a constituit adevărata filosofie publică în spațiul grecesc și mai apoi roman, cu contingențe puternice în sfera politică, a forjat și întreținut modelul omului moral, curajos, înțelept pe care tinerii dornici de desăvârșire îi căutau și îi urmau, de care tiranii și politicienii corupți se temeau, pe care cetățenii simpli îi priveau cu respect oricât de modestă le-ar fi fost poziția publică. Faptul că erau filosofi le dădea o anume notorietate respectabilă chiar și în ochii celor care nu doreau să învețe ceva anume de la ei și care nu-și propuneau să le urmeze exemplul. Nu se putea face abstracție de faptul că aceștia cunosc ceva, dețin ceva anume ce-i face speciali, trăiesc într-un fel carismatic care parcă ascunde secrete numai de zei știute, privesc viața și moartea cu ochii luminați de anumite intuiții secrete. Stranietatea lor împrăștie o anume aură fascinantă și neliniștitoare în locurile în care trăiesc sau pe unde calcă și chiar dacă nu se bucură vădit de faimă, nici nu au influență politică, felul lor de a trăi impune o anume onorabilitate publică. Aceasta, onorabilitatea filosofică este mai presus și mai valoroasă decât onorurile publice pe care unii dintre stoici – Cicero, Seneca, Marcus Aurelius – chiar le-au avut la un moment dat.
Între cei mai curați biografic, mai fruști în ce privește stilul de viață și mai neclintiți în plan moral, fără să fi trăit totuși viață de sclav precum Epictet, viitorul lui discipol, a fost etruscul Musonius Rufus (20/30 – cca 101 e.n.), cel pe care contemporanii îl considerau un „Socrate roman”. Preocupat de filosofie numai de dragul descoperirii temeiului lucrurilor și felului în care aceasta este bună să ghideze oamenii către un fel de viață principial sobră și valoroasă, acesta era străin de orice ecou public al activității sale, iar faima și notorietatea personale i se păreau ridicole, inutile, pierdere de timp. În realitate acest lucru deosebește un filosof de sofiști, un înțelept de vedetele culturale, care nu sunt totuși, prin acest detaliu, irelevante sau lipsite de valoare. În principal este vorba de diferențe de stil existențial, nu neapărat de valoarea ideilor sau concepțiilor pe care le susțin. Rufus spunea între altele: „Atunci când un filosof laudă, argumentează, critică sau discută vreun aspect al filosofiei, dacă audiența răspunde cu vorbe goale și banale de apreciere fiind entuziasmată și nestăpânită, dacă țipă și gesticulează, dacă este tulburată și întărâtată și fermecată de meșteșugul vorbelor sale și de muzica frazelor sale, atunci să știi că și vorbitorul, și ascultătorii își pierd vremea, iar auditoriul nu ascultă un filosof vorbind, ci un cântător la flaut.” (Ryan Holiday & Stephen Hanselman, Viețile stoicilor. Arta de a trăi de la Zenon la Marcus Aurelius, ed. Seneca, 2023).
Flatus vocis, aceasta este expresia consacrată pentru a indica vorbăria inutilă și găunoasă, retorica spectaculară a artei de-a capta și seduce mințile auditorilor fără a le oferi mai nimic valoros, de fapt pentru a te juca cu mințile acestora din interes de publicitate, nu pentru cunoaștere sau adevăr. Este adevărat că Roscellinus (1050 – 1125), fondatorul nominalismului scolastic a dat un sens filosofic mai specific, dar în același timp mai restrictiv expresiei – anume forme care există în limbaj, dar nu au corespondent în realitatea exterioară –, însă fenomenul este foarte vechi și ține de o anumită deviație a limbajului sofistic și retoric de care Platon era conștient, pe care l-a criticat cu vehemență. Misologii, sofiștii, retorii, avocații, actorii, unii poeți sunt amatorii manierei discursive flatus vocis. Acest fenomen a fost numit de Platon „rea întrebuințare a limbajului” și o „modalitate de a face rău sufletelor”. Deci o greșeală de viziune asupra uzului limbii și ceva imoral. Cântătorul la flaut de care vorbește Musonius Rufus este pretinsul filosof care performează pentru spectacol și de dragul excitației produse auditoriului, iar nu în principal din interes sobru și exclusiv pentru limpezimea ideii și relevanța acesteia în raport cu exigența cunoașterii-transmiterii adevărului. Diferența felurilor de a vorbi și a scopului pentru care sunt folosite anumite formule de limbaj ține în principal de anumite diferențe etice dintre vorbitori.
În cazul lui Rufus, dar și al înțelepților stoici în general, este vorba de cultul virtuții, ascetism în stilul de viață și adoptarea unei metafizici în care sensul/ scopul existenței omului ține la modul absolut de sensul vieții ca atare, al naturii în genere. Prin felul în care vorbește, dacă este un filosof, omul vrea să atingă ceva, să obțină ceva care este dincolo de schimbul de cuvinte. Acel ceva este un sens al vieții sale, care ar putea fi și al celor cu care comunică dacă ei ar înțelege rostul vorbirii în același fel. Un înțelept nu vorbește pentru a-și impune părerile – care în realitate nici nu contează pentru altcineva – sau ca să obțină consensuri elogioase, ci pentru a-și muta ființa pe o treaptă mai sus pe scara nesfârșită a înțelegerii lumii în care este prins alături de ceilalți. De aceea, gândirea, vorbirea, comunicarea sunt, în cazul lui, expresii ale virtuții, iar nu pur și simplu talente, deprinderi, priceperi. Disprețul lui Rufus pentru „vorbele goale și banale de apreciere” iscate de „meșteșugul vorbelor” și de „muzica frazelor” nu trădează în vreun fel lipsa de apreciere pentru arta oratoriei, pe care o stăpâneau magistral destui filosofi pe care îi aprecia, ci cu altceva mai serios care nu se reduce la felul de a vorbi. Acel lucru mai serios este chiar felul de a fi, pentru că era conștient de faptul că atunci când transmitem ceva prin limbaj/ vorbire ne ipostaziem într-un fel anume în fața celor ce ne ascultă, ne urmăresc, eventual cu gândul de a învăța ceva de la noi sau despre noi. Aproape întotdeauna și despre noi. Filosoful nu predă niște cunoștințe, nu dezvoltă o teorie, o doctrină doar, ci dezvăluie un stil de gândire, care în cazurile exemplare coincide cu un mod de existență. Ceea ce considera Pierre Hadot că ar fi modul de viață specific filosofiei/ filosofilor este ilustrat exemplar de stoici.
Dacă s-a pierdut ceva esențial în zilele noastre din sensul filosofiei este tocmai strânsa legătură între stilul gândirii și arta de a trăi, în condițiile în care gândirea filosofică s-a profesionalizat și specializat academic atât de mult, încât a devenit o simplă marfă culturală pusă în circulație de revistele de specialitate, edituri, universități, colocvii și simpozioane, deci în cercul ermetic al specialiștilor, iar ceea ce era modul de viață filosofic și-a pierdut unicitatea ori s-a standardizat prin mimetism profesional. Anumite recuperări ale acelei unicități, de care se leagă și funcția social-terapeutică a filosofiei, se fac totuși prin practica stilisticii existențiale (Aurel Codoban) și consilierea filosofică (Sandu Frunză, Virgil Ciomoș, Cristian Iftode, Laurențiu Staicu, Antonio Sandu, Florin Lobonț, Vasile Hațegan, ca să indic primele nume care îmi vin în minte), cu relevanță variabilă după priceperea și metoda fiecărui filosof practician. Important este, cred, că odată cu dezvoltarea acestor practici terapeutice, începute prin anii 1980 cu Gerd B. Achenbach, în Germania, Seymon Hersh și Lou Marinoff în USA, filosoful tinde să redevină o figură utilă social, iar filosofia vrea să-și recupereze valoarea terapeutică, având de înfruntat concurența puternică a diverselor școli și metode de psihoterapie. Termenul frumos și metaforic de „medicină a sufletului” pe care îl foloseau oarecum măgulitor filosofii antici, s-a diseminat extrem de mult în ultimele decenii, așa încât „metoda socratică” pe care încearcă să o aplice diverși practicieni filosofi în ședințele de consiliere a suferit nenumărate adaptări, ajungând să se confunde cu arta conversației, a cărei eficacitate terapeutică este greu cuantificabilă și profund dependentă de capacitatea comunicațională a fiecărui filosof în parte. Metoda socratică se poate învăța, e drept, însă carisma nu e transmisibilă, or eu înțeleg prin felul de a fi al unui filosof tocmai unicitatea carismatică intransmisibilă. În acest punct nu prea e mare lucru de făcut, căci dintre cei care l-au cunoscut și studiat pe Socrate niciunul nu a dobândit abilitatea magică a maieuticii sale.
Să vedem cum ar putea fi înțelese azi vorbele înțeleptului stoic Musonius Rufus, când orice performanță în plan cultural este transformată imediat în instrument de marketing sau, cel puțin, devine capital simbolic pe care autorul acesteia, diverse instituții media, academice și de prestigiu îl exploatează cât de mult se poate. Dacă s-ar putea ad infinitum. Și când, în mare parte, practica filosofică terapeutică, consilierea sau terapeuticile existențiale au devenit meserii omologate, pe care specialiștii filosofi le fac după un program, în cabinete, cu un tarif oarecare, adică eficient, lucrativ. Faptul că obiectele culturale, inclusiv cărțile, ideile au devenit marfă a cărei valoare se apreciază după cum și cât se vinde, deturnează atenția dinspre conținutul propriu-zis înspre întrebuințare. Faptul că de pildă o carte care conține anumite idei se vinde bine, este tradusă și multiplicată în diverse limbi, induce percepția că este valoroasă, spre deosebire de altele care nu au aceeași soartă. Fișa de recomandare de la un timp încoace conține date despre numărul de ediții, exemplare vândute, limbi în care a fost tradusă, eventual premii câștigate. Despre relevanța sau beneficiul ideilor cuprinse în ea, mai niciodată nu află nimic un cititor inocent. Pentru acesta faptul că este bestseller, că autorul a ajuns faimos, că a încasat anumite câștiguri și obținut anumite funcții, premii, distincții onorifice nu are nicio valoare. Nu pentru așa ceva ia cartea, ci pentru ce se va întâmpla în evoluția minții lui dacă o va citi, ce va avea de învățat, în ce fel se va schimba el ca ființă. Merită ca un tânăr pasionat de filosofie să cheltuie banii pe cărți, cărora să le dedice timp important din viață doar pentru că autorii acestora sunt titrați, faimoși, influenți, celebri? Are el vreun câștig de pe urma faimei sau carierei acestora? Nu, absolut deloc. Pentru că toate atributele și succesele autorilor nu sunt conținute în cărțile ca atare, ci țin de „valoarea de întrebuințare” a acestora, nu de valoarea lor intelectuală sau morală. Ca să dau câteva exemple, faima colosală a unora ca Heidegger, Sartre, Russel, Marcuse, Foucault, Derrida, Habermas, Rorty ș.a. nu ajută cu nimic cititorii care vor să le înțeleagă ideile, iar celor care i-au studiat și înțeles nu le aduce nimic în plus faptul că ideile respective au fost gândite și susținute de cineva „atât de faimos”.
Toată industria notorietății și influenței auctoriale nu face decât să deturneze interesul și atenția de la idei la cariera publică a autorilor, să creeze false imagini și așteptări absurde, lucru pe care cineva ca Musonius Rufus îl detesta cu siguranță și îl considera nefilosofic, „cântec de flaut” menit să amăgească, precum cel al sirenelor, iar nu să edifice sau să lumineze. Mă întreb cum ar reacționa unul ca Diogene cinicul dacă ar vedea obrajii vreunui filosof academic transfigurați de emoția proaspetei izbânzi auctoriale, postat pe Facebook cu cartea în mână de parcă ar fi sfânt odor, îndemnându-și urmăritorii să o cumpere, invitându-i să participe la marele eveniment al lansării publice, de parcă le-ar aduce gnostica iluminare. Lucru pe care îl mai fac zilnic alte câteva mii de filosofi în lume, bântuiți de aceleași puerile aprehensiuni filautiste.
În mare parte cultura filosofică modernă și postmodernă, confiscată de industria notorietății, contaminată de imperativele și exigențele pieței s-a transformat într-o orchestră redundantă care reproduce la infinit clișee pentru o așa-zisă „piață a ideilor”, dar nu pentru a înțelege mai adânc realitatea sau pentru a lămuri definitiv niște adevăruri, ci pentru a alimenta voracitatea masticatoare a „consumatorilor” de cultură devenită patologie. În acest fel, prin transformarea sensului și finalității filosofiei, prin mutarea interesului dinspre articularea ideii pure înspre valoarea de piață a discursurilor, cultura recentă merge cu avânt pe „drumuri care nu duc nicăieri” (Heidegger). Redescoperirea sobrietății stoice, revenirea la o filosofie clară și simplă, lămuritoare în chestiunile esențiale de viață și eventual terapeutică, desprinsă de mecanismele diabolice ale „societății spectacol”, eliberată de tortura cinicei piețe a „bunurilor simbolice”, care folosește produsele celor mai ilustre minți ca sursă de profit, ne-ar putea reda încrederea că nu pierdem timp și nu vânturăm iluzii atunci când vorbim de filosofie.
Acum mă întreb, oare moștenim noi, posteritatea târzie, ceva din marea zestre a gândirii stoice care a ordonat timp de secole mentalitatea unor civilizații precum cea greacă și cea latină? Ne alegem noi cu ceva prin simplul fapt că au existat niște personalități exemplare pe care istoria cu forțele ei torsionare nu le-a strâmbat, că există niște cărți scrise de stoici, pe care le putem cumpăra sau pe care le găsim în biblioteci, și niște specialiști capabili să ne dezvăluie tainele învățăturilor acestora? Să fim serioși, nu moștenim nimic, deși este adevărat că nu ne revine să refacem de la zero conținuturile acelor învățături pe care le ignorăm sau le folosim în mod impropriu. Tot ceea ce au gândit, creat, construit alții de-a lungul istoriei există într-un fel sau altul, însă folosul acestora pentru noi trebuie învățat de fiecare în parte. Altfel rămâne lucru mort, inutil, iar noi rămânem neștiutori și inepți, reduși de ignoranță la stadiul primitivității.
Cultura este ceva care circulă de la creier la creier, nu de la o bibliotecă la alta sau ceva care este depozitat în servere, și tocmai felul în care anumite idei, anumite descoperiri sau creații artistice au pus mințile noastre în mișcare constituie sensul cultural al acestora. Ceea ce constituie moștenirea stoică are valoare doar dacă civilizația noastră este dispusă să adopte o altă forma mentis decât cea frivolă, consumerist-spectaculară în care se zbenguie infantil, un alt modus vivendi potrivit după alte criterii pentru ceea ce se cheamă viață bună. Sigur că scopul fiecăruia este o viață bună, însă este o problemă de epistemologie să definim riguros, fără capricii și mofturi hedoniste ce este binele în viață. La capitolul semnificației vieții bune, cu sens și valoare pentru ființele dotate cu minte, nicio filosofie nu a mers mai în adâncime decât cea stoică. Faptul că unul ca Nietzsche a adoptat principiul amor fati de la stoici și și-a făcut din acesta un crez în viață – el, care s-a luptat cu Platon și cu creștinismul din răsputeri, sperând să le anuleze și înlocuiască – arată cu câtă seriozitate și înțelepciune priveau aceștia înspre lumea în care trăim, cu șansele și restricțiile de rigoare, cu triumfurile voinței personale și înfrângerile pe care, într-o viață de om oricare i-ar fi desfășurarea, nu le putem evita.