Lansarea și întâmpinarea Istoriei…
Până să fie efectiv lansată public, joi 20 noiembrie 2008, la Târgul de carte Gaudeamus (19-23 noiembrie), sinteza istorică a lui Nicolae Manolescu a fost prezentată și discutată într-o „avanpremieră”: la Cafeneaua critică, marți 18 noiembrie. În prima ediție a seriei a doua. Trecuse un deceniu de când întrerupsesem șirul dezbaterilor săptămânale pe teme de actualitate culturală, inaugurate în 1994, în cafeneaua de la subsolul Facultății de Litere a Universității din București. Invitați: personalități din toate domeniile creative și umanistice. Pentru studenți, firește, dar fără ca alți amatori să aibă interdicție de acces. Spațiu mare, aproape întotdeauna plin până la refuz. Se adunaseră câteva zeci de ediții și-o oarecare notorietate. Scosesem și mica revistă Litere Nouă, a Cafenelei critice și-a cenaclului pe care-l ținea cu studenții noștri Mircea Cărtărescu, colegul meu „lunedist”, de „bătălii” generaționiste și, din toamna lui 1990, și de Catedră la Facultate. Apăruseră notițe de semnalare în presa culturală și în câteva ziare. Despre Cafeneaua… mea se dusese destul de departe vestea, măcar în lumea artistică și intelectuală a perioadei. Însă către finele anilor ’90 spațiul a fost închis din cauza condițiilor improprii adunărilor publice. Pe amfitrion l-au confiscat alte urgențe. Abia în vara lui 2008 i s-a propus reluarea, de data asta într-un club care urma să fie inaugurat: The Silver Church/ TSC, în imensa incintă a fostei discoteci a Casei Studenților, pe Calea Plevnei, în spatele Operei Române. Investitorul și consilierul său cultural (ultimul îmi știa Cafeneaua… de la Universitate) gândiseră pentru viitorul club un program artistic de seară cu de toate: spectacole de teatru, proiecții de filme, concerte muzicale (rock etc.) și ce-ar mai fi apărut pe firmament. Nu puteau lipsi evenimentele… vorbite: dezbateri publice, poate și lecturi literare, lansări de cărți, conferințe etc. Amenajarea locului a durat până-n toamnă. Urma să stabilesc pentru start o temă și o dată în noiembrie. Știam că Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu era în lucru avansat la Paralela 45 și că era programată pentru lansare la Gaudeamus. Îi cunoșteam de mult și pe autor, și pe editor, „lunediști” toți trei (ca să mă rezum la atât!). Și Manolescu, și Vlasie îmi fuseseră invitați la Cafeneaua critică în anii ’90, în prima serie. I-am întrebat dacă sunt de acord să facem acum „avanpremiera”. Nici unul dintre ei n-a ezitat.
Miercuri 19 noiembrie se deschidea Târgul. Joi 20 – lansarea „oficială” a Istoriei critice…, acolo, la ROMEXPO. Editorii sunt ocupați până peste urechi în ajun cu instalarea în standuri, cu afișajul, cu transportul cărților și distribuirea lor pe rafturi, cestiuni de regie și de scenografie, de rezolvat sub mare presiune, dar la sfârșitul zilei se retrag din pavilionul care se încuie peste noapte. Așa că și Vlasie a fost disponibil în seara de marți 18, pe care le-am propus-o amândurora. Acceptată.
Volumul I, cel din 1990 și 1997, și studiile despre Poeți romantici din 1999 erau cunoscute. Dar nu se aflase nimic despre cum se hotărâse Manolescu să-i trateze în Istorie… pe ceilalți autori de până la al doilea război, pe Eminescu, pe marii interbelici și restul, nici întreaga perioadă postbelică, practic jumătatea a doua a cărții. Autorul și editorul conveniseră să țină totul secret până la publicare. Contimporanii așteptau cu sufletele la guri să afle cum sunt descrise ultimele decenii și cum apar ei înșiși în peisaj sau măcar dacă sunt prezenți. Nu se putea subiect de mai mare interes pentru relansarea Cafenelei mele critice!
Confirmare 100%: o mulțime de scriitori s-au înghesuit în club trepidând de nerăbdare, în speranța că vor afla cu o clipă sau cu două zile mai devreme ce se-ascunde în Istorie…, ce și mai ales cine e-n carte.
Ca să nu facem tot o lansare anticipată vorbind doar noi, autorul, editorul și amfitrionul, am gândit seara ca pe o dezbatere asupra unei sinteze critice cu participarea câte unui coleg de exegetică din trei generații: dintr-a lui Manolescu l-am invitat pe Gabriel Dimisianu; pe următoarea, ca să nu aglomerez prea mult scena, am reprezentat-o eu; iar dintre criticii tineri de-atunci l-am cooptat pe Costi Rogozanu. Plus Manolescu și Vlasie. Nu s-au împărțit și nu s-au vândut exemplare la fața locului. Misterul trebuia păstrat până la lansarea de la Gaudeamus. Prin excepție față de regula secretului absolut, primisem deja cartea. Le-am transmis câte un exemplar și lui Dimisianu și lui Rogozanu, încât să poată participa la discuția de la Cafeneaua critică în cunoștință de cauză.
Întâlnirea a fost pasionantă, încântătoare pentru unii, mai ales pentru scriitorii care erau siguri că au fost incluși în Istoria critică…, frustrantă pentru ceilalți mulți care sperau, dar n-au aflat ce-i interesa cel mai mult. Manolescu – volubil, în mare formă. Vlasie – mulțumit, mândru de isprava sa editorială. Dimisianu, Rogozanu și eu – zâmbitori, privilegiați cărora secretul le fusese dezvăluit în avans. Discuție interesantă și veselă. Toată lumea – conștientă de importanța momentului. Cum se spune: „o seară memorabilă”.
Peste două zile, joi, lansarea propriu-zisă de la Gaudeamus – cum nu s-a mai văzut. Am ilustrat după câteva luni numărul special (triplu: 37-38-39/ martie-aprilie-mai 2009) al revistei mele aLtitudini, consacrat Istoriei critice…, cu fotografiile panoramice pe care le făcusem cu telefonul mobil pe 20 noiembrie. Întreaga zonă de la intrarea în Pavilionul central, circular al ROMEXPO fusese blocată de publicul dispus parcă-ntr-un amfiteatru, căci de sus, de pe platforma de acces, se ajungea în „stalul” incintei coborând o adâncă pantă „terasată” în trepte lungi, cu o deschidere foarte largă, ocupate compact de privitorii către autor, editor și vorbitorii invitați, plasați pe planul intermediar, un pic deasupra parterului, în laterala din dreapta (privind de sus), vizibili și de jos, unde auditoriul era de asemenea compact.
Întregul tiraj pregătit pentru Gaudeamus și transportat acolo (nu ușor lucru, Istoria… fiind mare și grea!) s-a epuizat în primele zile de vânzare în târg, editura procedând la alcătuirea de liste de doritori cărora li s-a transmis ulterior cartea prin coletărie, fără să trebuiască să achite costul expediției poștale. S-a tipărit în regim de urgență un al doilea tiraj (mare) în Italia, importat la fel de rapid în România și livrat către respectivii abonați și către rețelele de distribuție de carte din țară.
De la standul vecin, concurentul editorului Istoriei…, viitor partener (căci întortocheate sunt căile Domnului…), i-ar fi spus: „Ai dat lovitura, dom’ Vlasie!”.
Aproape aceleași cuvinte le-ar fi utilizat președintele de atunci al României, Traian Băsescu, la o recepție protocolară de la Palatul Cotroceni. Manolescu era încă președinte al Consiliului Național al Partidului Național Liberal, în urma fuziunii din 1998 cu Partidul Alianței Civice, pe care criticul îl condusese. Reamintesc că avea să se retragă din politică în anul 2000, continuându-și până-n 2015 mandatul de ambasador al României pe lângă UNESCO. Când l-a întâlnit, poate încă în 2008 (la recepția de Ziua Națională, pe 1 decembrie?), oricum, nu mult după apariția cărții, Băsescu i-ar fi spus: „Am auzit c-ai dat lovitura!”.
Lansarea fastuoasă și receptarea abundentă a Istoriei critice… au constituit poate momentul de maximă vizibilitate a literaturii române din perioada postcomunistă. Nu va mai putea fi egalat, căci a urmat declinul provocat de ascensiunea lecturii în Internet, concomitent cu prăbușirea tirajelor de carte tipărită și cu diminuarea dramatică a distribuției și a influenței presei culturale. Pe parcurs avea să joace un rol și criza economică instalată în 2009-2010, în urma căreia piața editorială s-a contractat la circa jumătate, urmând apoi un grafic de funcționare variabil, șovăitor, cu câteva edituri puternice, care au rezistat chiar dacă au fost și ele obligate să se restrângă și să caute soluții „comercialiste”, cu multe altele „mijlocii” și „mici” fragile, unele meritorii, eroice, menținute cu mari dificultăți, multe dispărute.
Notorietatea autorului, anvergura cărții și lunga așteptare de până la finalizarea proiectului au contribuit la spectacol. Și a contat și atmosfera încă acceptabilă din lumea noastră literară. După ce preluase, în 2005, conducerea Uniunii Scriitorilor, Manolescu abandonase atitudinea suspicioasă și acuzatoare a predecesorilor săi față de Asociația Scriitorilor Profesioniști din România – ASPRO, deci față de generația noastră, și încă nu-și declanșaseră asalturile asupra Uniunii grupul aspirant la preluarea conducerii și seriile tinere și foarte tinere de autori care nici nu și-au mai dorit să devină membri, dar au vituperat la adresa modului în care a fost condusă și gestionată organizația. Și au fost depuse șiruri-șiruri de plângeri în instanță contra Uniunii. Sigur că se pot formula critici asupra etapei Manolescu din istoria „breslei”, dar preopinenții au prelungit ani în șir atacurile încălcând frecvent minimele reguli nescrise ale decenței, recurgând la registre de limbaj nu doar suburbane, ci afundate în straturi jenante de grobianism. Pe deasupra, pe mulți dintre combatanți nu i-a reținut nici faptul că erau foști studenți ai lui Manolescu, ceea ce ar fi trebuit să le impună măcar respectarea formală a politeții în adresare. Putem fi în dezacord cu oricine și avem libertatea să ne exprimăm ca atare, însă e foarte necivilizat să folosești vulgarități când îți califici foștii profesori. Standardele bunei creșteri se cer reamintite cu atât mai mult în vremuri în care în extensia „internetistică” a spațiului public sunt deversate cele mai crase insanități. Ideea c-am practica „pamfletarismul” nu scuză mojicia. Măcar în mediile intelectuale, măcar față de foștii noștri profesori să păstrăm regulile decenței, oricât de severi am fi în aprecieri. Dacă aș fi întrebat, aș spune – bineînțeles – că nu doar față de ei, ci în fața oricui se cuvine să ne susținem punctele de vedere civilizat…
S-ar prea putea ca istoria culturii să nu rețină aceste atacuri ignobile, căci marea majoritate au fost lansate în „spațiul virtual”, n-au fost tipărite, nu se vor păstra în biblioteci și se vor evapora odată cu ieșirea din uz a „serverelor” în care au fost „încărcate”. Atmosfera literară belicoasă parcă se mai liniștise în ultimii ani ai lui Nicolae Manolescu (nefrecventând eu însumi „rețelele sociale”, nu garantez!). În orice caz, era destul de calmă în 2008-2009, când Istoria critică… a fost primită ca un mare eveniment literar…
Comentariile din revistele culturale au fost ample și foarte variate, de la mari elogii la critici aspre, cu argumente sau doar ieșite din rea-credință, până la atacuri și denigrări josnice. Istoriei… i-au fost consacrate cronici detaliate, uneori serializate, grupaje și voluminosul număr întreg de revistă al aLtitudinilor.
Cea mai aberant-vehementă reacție – o întreagă carte resentimentară, Gașca și diavolul. Istoria bolnavă a Domnului Manolescu de Puși Dinulescu (Editura Minerva, 2009, 344 p.), pe copertă fiind plasată o absolut ridicolă imagine a criticului prelucrată în așa fel încât să arate… drăcesc! Cu sau fără să-și dea seama, mai-junii „pamfletari” care l-au atacat pe critic în anii următori s-au așezat în această „descendență”. Altfel, Dumitru (Puși) Dinulescu (1942-2019) fusese un interesant autor de proză ironică, de asemenea dramaturg și regizor de teatru, de film și de televiziune (dublu licențiat în Filologie, la Universitatea din București, și în regie, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică – IATC). Deși cronicarul Manolescu îi comentase pozitiv câteva cărți, nu-l mai inclusese în Istorie… (Va fi contat și faptul că Dinulescu trecuse în acei ani prin încercări grele – însă nu vreau să intru în asemenea amănunte…)
Ediția a II-a, revăzută și revizuită, a Istoriei critice a literaturii române, cea din 2019, a apărut la Cartea Românească, sub marca deținută de Uniunea Scriitorilor, preluată în administrare de Grupul ART, sub coordonarea editorială a aceluiași Călin Vlasie, în cadrul proiectului de aniversare a 100 de ani de la fondarea primei case cu acest generic. Gest de reverență al lui Vlasie față de marele critic, de recunoaștere a importanței Istoriei… și de marcare a propriului său rol, al editorului, de stimulare a autorului și de primă publicare, acum și a doua…
(Va urma)