Decesul, la începutul lui august, al fostului președinte al FSN, Ion Iliescu, a adus din nou în discuție, sper nu pentru ultima oară, adevăruri și minciuni ale unor ani ce zăceau într-un fel de torpoare istorică. Și se poate înțelege din acele zile de doliu și mânie redeșteptată că din ceea ce nouă ni se păruseră a fi evenimente nu mai rămăsese pentru cei de azi mare lucru. Felul în care se evită primii ani ai „democrației originale” te duce cu gândul la acea întrebare, ciudat profetică din ianuarie 1990, adresată de o persoană niciodată regăsită ulterior, celor de la puterea recentă: „ce ați făcut în ultimii cinci ani”? Acesta era un fel de curriculum pentru viitorii istorici, dar și o idee de băgat în capetele primitoare ale neinformaților.
Dacă, din când în când, foarte rar, își mai aduce aminte cineva de Piața Universității, de cele 53 de zile ale marii manifestații din centrul Bucureștiului (23 aprilie – 13 iunie 1990), ceea ce a urmat e tot mai puțin menționat, ca și cum acea mare manifestație a murit, ucisă de minerii lui Ion Iliescu, cel care a predat ștafeta sa de „sărac și cinstit” unora deciși să nu mai respecte nici măcar această formulă, oricum toxică. De ce? Pentru că săracul și cinstitul care îi tolerează/ încurajează pe unii ce nu-i acceptă formula cade, vorba aia, singur în ea, în această groapă vreau să spun. Între timp, într-un târziu, Ion Iliescu și-a luat locul în istorie, lăsându-i judecății instanțelor omenești pe cei din grupul său de adepți. Foarte potrivite în acest sens, în acele zile, afirmațiile președintelui Nicușor Dan și prim-ministrului Ilie Bolojan. Da, Ion Iliescu va fi judecat de istorie, însă numai dacă această istorie judecătoare nu va fi, precum aceea de până acum, o instituție ciuruită de intenții politicianiste.
Își mai amintește cineva de mizerabilul comportament al organelor de partid și de stat, democratic cică de data asta, față de Regele Mihai, în anii aceia, ai așa zișilor salvatori ai nației, în frunte cu Ion Iliescu? Putem doar bănui ce se păstrează în manualele de istorie despre acele vremuri și evenimente, dar din ceea ce se scrie și se spune știm cu toții că evenimentele acelea sunt ocultate cu bună știință și rea intenție.
În anii aceia, de după revoluția din decembrie 1989, un mare scriitor, azi dat deoparte de generațiile zgomotoase ce i-au urmat, și mă gândesc la Mircea Ciobanu, încercase să împlinească un proiect menit să instituie, dacă putem spune așa, adevărul în locul minciunilor sistematice ale istoriei de partid: manualul anti-Roller. Trebuie să explic: manualul de istorie al lui Mihail Roller, obligatoriu în școli și universități până prin 1960 și ceva, era de la prima la ultima pagină o ficțiune dictată de Moscova bolșevică. Acest manual înțelenise mințile oamenilor într-o minciună din care, mă tem că mulți nu au putut ieși nici până în ziua de azi. Proiect decedat odată cu dispariția prematură a lui Mircea Ciobanu.
Printre evenimentele ciupite din magma istorică a acelor ani, se mai reține și marea manifestație din toamna lui 1990, căreia i-a urmat înființarea Alianței Civice, o organizație despre care nu se mai suflă o vorbă azi. Despre acele Dialoguri ale Alianței Civice, organizate în mai toate zonele țării, încercări aproape disperate de a sugera oamenilor mințiți de „organele de presă” ale FSN adevărul despre istorie: nimic. Vocea României, Dimineața, Azi, dar și faimosul Adevărul emanat din Scânteia, via o zi de Scânteia poporului, își continuau marșul dezinformator, clar continuator al „intrărilor în rânduri”-le lor ale cântecelor bolșevice din anii „democrației populare” (sic). Așa cum I. Iliescu, de la balconul CC al PCR, își începuse discursul cu un tradițional „tovarăși”, întâmpinat cu un cor de huiduieli, aceste mizerabile publicații continuau „linia partidului” (știți dvs. care), nici măcar abil mascată.
Istoria pe sărite a fost, în primii ani de democrație originală, vorba lui I. Iliescu, cel regretat de unii, o bună barcă de salvare pentru cei care predaseră istoria complet sărită dincolo de vreun adevăr, pentru a se pietrifica în ideologia comunistă. Pe urmă, când aceștia s-au pensionat, urmașilor lor le-a fost mai comod să preia minciuna prin omisiune, rezolvarea în două pagini (dacă or fi fiind și alea) a unei perioade istorice de maximă importanță pentru țara noastră. Primul președinte democrat, Emil Constantinescu, este hulit astăzi de cei care privesc cu spaimă tribală, generatoare de ură, spre Europa. Am auzit că I. Iliescu ar fi fost campionul integrării euro-atlantice a României, ba chiar și a celei în Uniunea Europeană. Un merit trebuie să i-l recunoaștem lui Ion Iliescu, și anume acela că, după eforturile guvernării democrate din anii 2000-2004, din nou președinte ales, acesta a păstrat direcția pro-europeană, așa șchioapă cum o concepeau ai săi și cum se dovedește azi a fi fost.
Nu sunt sigur că a fost un plan diabolic acesta al unei istorii selective, ci mai degrabă un instinct de conservare bolșevic a lucrat în adânc, urzind la o nouă minciună.