Noua carte a Paulei Erizanu (jurnalista, poeta, romanciera, antologatoarea de versuri) e rezultatul (recte: rezultanta) comunicării autoarei cu oamenii cei mai diferiți, fie ascultându-i pe viu, fie protagoniştii spunându-și povestea la telefon. O însumare a unor istorii acumulate într-un timp restrâns. Diferite ca substanţă, durată şi stilistică, singurul lucru care le uneşte e perspectiva sincronizată: sunt evocări retrăite şi re-privite cu ochii zilei de azi.
Deși povestirile din cartea Aici e și raiul și iadul („țesătură narativă de mare diversitate umană”, cum o califică Carmen Mușat) sunt inegal distribuite pe spațiul narativ (unele se limitează la două-trei pagini, pe când discuțiile cu bunica autoarei, de exemplu, sunt înșirate pe o bună jumătate de carte – ediția s-ar fi putut intitula: „Poveștile bunicii și alte istorii”), uneori o singură istorie cuprinde material pentru un roman sau pentru un serial cinematografic. Pentru o saga.
Eleonora Cercavschi s-a născut în Bucovina într-o familie de deportați. Bunicul, fost primar român, a fost dus în regiunile estice ale URSS cu primul val de represiuni, în iunie 1941. Familia a pierdut toate averile, după revenire nu au putut să trăiască în casa lor, transformată în clădire administrativă a noii puteri. A învățat la Universitatea din Cernăuți, obligată să studieze multe discipline în rusă ori ucraineană. S-a căsătorit și s-a mutat în sudul Transnistriei. A predat într-o școală rusă, dar a fost concediată odată cu manifestările separatiste din stânga Nistrului. A fost numită directoare a școlii din Grigoriopol, cu predare în limba română și subordonată autorităților de la Chișinău. Dar și această școală a fost ocupată de cazacii înarmați, protagonista fiind nevoită să plece, împreună cu copiii, într-o localitate rurală, administrată de Chișinău. Soțul, rus, a părăsit-o, iar ea și-a crescut singură copiii. Un nepot din Ucraina a luptat în 2014, tanchist, în armata ucraineană, apoi a plecat la munci peste hotare, iar în 2022 a revenit și a mers din nou la război.
Povestea lui Iosif Zambilovici începe cu pogromul antievreiesc de la Chișinău, din 1903 (spusă din auzite, bineînțeles). A trăit într-o familie în care se vorbea rusa, româna, idiș, dar și în franceză și se cântau cântece românești. Familia s-a împrăștiat, realmente, pe toate continentele. Un unchi intrase în partidul comunist, dar cu prima ocazie s-a repatriat în Israel, iar apoi în Germania nazistă, ca să fugă în final în SUA. Un alt unchi era medic pediatru la București, pe timpul comuniștilor, dar a plecat și el, pe Pământul Făgăduinței. Biografia naratorului începe cu primul revolver (sic!), pe care personajul îl avea de la 11 ani: „îl găsisem, că după război erau peste tot”. Despre el, profesorii spuneau că „Iosif are două drumuri în viață și amândouă duc la pușcărie”. În schimb, „când m-am făcut businessman și la începutul anilor 90 profesorii nu aveau din ce trăi, eu le-am dat bani”. A absolvit două facultăți, dar nici una nu i-a prins bine în viață. A făcut sport de performanță, în armată era instructor de arte marțiale (urmează un serial à la Stallone și Bruce Lee.). Revenit la Chișinău, a fost inginer-șef la o uzină militară („Etalon”). Apoi s-a ocupat de antreprenoriat, în industria ușoară („Lucram și cu Frontul Popular, le dădeam bani”). A povestit despre provocările organizate de serviciile speciale sovietice, pentru a intimida mișcarea de eliberare națională. În 1990 pleacă în Israel, apoi revine. O afacere i-a luat-o guvernarea comunistă, printr-un atac raider… Povestea e pigmentată și cu cazuri anecdotice, cum ar fi tentativa de „contrabandă” cu… leuștean uscat, pentru un bucătar român din Israel, „iarba” mirositoare dând de bănuit grănicerilor israelieni. Și cum la origini orice narațiune e un mit, o mare taină a tribului, povestită doar inițiaților, istoria lui Zambilovici se încheie cu: „dacă scrii lucrurile astea, domnișoară Paula, o să fim morți, și tu, și eu, într-o săptămână”.
Aurel Matei a avut un bunic profesor, originar din județul Galați, deportat ca „dușman al poporului”. L-au dus în Siberia și pe celălalt bunic, producător de mezeluri, adică: „bogătaș”. Tata repartiza butelii cu gaz, mama a fost educatoare la grădiniță, apoi mulgătoare („acolo se plătea mai bine”). Naratorul, în timpul serviciului militar, a participat la războiul din Afganistan („nouă ne vâra la cap că apărăm democrația, revoluția afgană”). Lăsat la vatră, umbla la sala de sport, unde a fost observat și i s-a propus să se angajeze la poliția cu destinație specială. Aici l-au prins revoltele populare din 1989, despre care povestește cam vag, apoi e în paza primului președinte, în brigada de poliție (națională) „Fulger”, participă la războiul din Transnistria (istoria bătăliei cu separatiștii și agresiunea rusă e pigmentată cu fapte de eroism, cu sacrificii ale localnicilor, care l-au adăpostit când a fost în pericol). Urmează lungi comentarii politice ale evenimentelor și o istorie încâlcită despre revoltele din 7 aprilie 2009. În 2022, personajul pleacă voluntar în Ucraina…
Ileana își spune povestea în tren: „Măi fetelor, pe unde n-am fost eu. (…) L-am născut pe fiu-meu când o căzut Uniunea Sovietică. Nu era nică atunci. Cum o zis italianul la care am lucrat câteva luni – după ce o căzut Uniunea Sovietică, am fost col culo per terra. Cu fundul la pământ. Trăiam la soacră-mea la apartament, n-aveam păsări, animale. Pentru lapte trebuia să stai mult şi bine la coadă. Eu, cu copil mic… Salariile întârziau cu lunile. Noi am investit aiurea, am pierdut toate economiile. Se făceau scheme atunci cu privatizările. Si ce-i zic eu lu’ bărbatu-meu, ia să mă duc până la Piter, la Sankt Petersburg, să văd, poate cumpăr ceva de acolo şi vând acasă. Am făcut vreo mie de euro atunci. Dar acolo văd că produsele-s aduse din Istanbul şi din Pekin. Beijing, da. Mă gândesc că dacă aduc ei produse de-acolo, înseamnă că are un sens, o făcut ei niște calcule şi le-o ieşit mai ieftin. Dar de ce să nu mă duc și eu direct la turci, fără ocol prin Piter? […] Mai întâi s-o dus bărbatu-meu, da el o venit cu nişte prostii… Sutiene de proastă calitate, pomadă care puțea, nici n-o puteai pune pe buze. Şi-am zis: lasă că mă duc eu. Atuncea era la modă pielea. Şi am început eu să cumpăr scurte de piele. Da turcii îţi arătau o calitate în vitrină şi îţi puneau altceva în geantă după ce cumpărai. Numerele nu corespundeau… Mă uitam pe urmă… La spate era bombat… Eu le presam ca să le-ndrept. Da turcu-mi spunea: vezi că muncitorii lucrează noaptea şi ei iau ce număr apucă, mai încurcă faţa cu dosul, de nesomn. Ehehei, atuncea am zis: da ce, moldovenii noştri-s mai proşti? Dă să cumpăr piele şi să cos eu. Eu un nasture numai ştiam să cos atuncea, da am învăţat. La început, nu vroiam să cumpăr pielea cea mai scumpă. Da turcu’ mi-o zis că altfel n-are sens. O mers bine… Vindeam la piaţă. Până o ieşit pielea din modă. Atuncea am început să mă duc în Pekin, să iau pufoaice de-acolo. Acolo, pe strada centrală era frumos, cu flori, aranjat. Da cum o luai pe străzile mai lăturalnice, era o putoare… Nu ştiu, n-aveau canalizare ca lumea sau ce era… De-un lucru îmi pare rău – că n-am mers să văd… ăsta, cum se numeşte… Peretele… Zidul Chinezesc. Tot spuneam că o să merg data viitoare, de vreo şapte ori am fost la Pekin, da n-am mai ajuns…”
Ioan e român, Georgeta Pronin, evreică (a învățat la o școală rusă, iar părinții vorbeau între ei în română), Lidia Ostaș e găgăuză, Serge Mangole e născut în Congo, Olha e refugiată ucraineană („vorbesc doar dacă e o carte care nu susține Rusia”), Ramin Mazur e dintr-o familie ucraineană-afgană ș.a.m.d. Cartea e și un mic Babel, cu un turn (doar) potențial coagulant, ca posibil proiect comun, în realitate însă mereu distrus, mereu în ruinele discordiilor. „Globul Moldovei” (ca să citez o mai veche butadă stupidă a unui președinte de colhoz devenit deputat – nota mea, mvc), e foarte mare în această carte, egal cu globul terestru. Comentând cartea, Tatiana Țîbuleac observă că „pentru prima dată un roman istoric include și vocile minorităților, ale marginalilor, ale refugiaților, ale emigranților”. Marea majoritate dintre povestitori sunt fie din familii mixte, fie nomazi de nevoie, fie deportați, fie autoexilați. Nu prea există personaje sedentare, poate cu excepția bunicii Maria Brașoveanu. Dar – de vreme ce ascultăm mai curând istorii ale familiilor decât biografii ale persoanelor – nici ea nu e o excepție, prima globalistă notorie fiind chiar nepoata, autoarea cărții.
Poveștile sunt emoționante, sporind tensiunea narativă în funcție de mai mulți factori, mai ales în legătură directă cu îndepărtarea-apropierea temporală a faptelor descrise. Sigur că unele istorii sunt contaminate (precum operele folclorice, azi) de lecturi, rețele și TV. De exemplu, o femeie povestește despre holocaustul din Transnistria anilor 1941-1944, asigurându-ne că are „memorie bună”. Doar că povestitoarea se născuse în 1941, iar în finalul evenimentelor dramatice și tragice avea doar 3 ani. Nici nu ne îndoim că multe fapte i le-au povestit părinții (mama, în primul rând), amănuntele fiind cunoscute și din filme, începând cu bine cunoscutul documentar al lui Mihail Romm din 1965, Fascism obișnuit. Dar așa funcționează memoria: faptele trăite se suprapun pe cele povestite de alții sau aflate din alte surse.
Despre acest gen de contaminare (am putea să-l numim impactul nostalgiei) povestea Jean Starobinski, comentând fenomenul capabil să re-creeze o realitate care în realitate nu a existat. Medicul și scriitorul elvețian apela, concomitent, la un dicton al lui La Rochefoucauld („Sunt oameni care n-ar fi fost niciodată îndrăgostiți, dacă nu ar fi auzit vorbindu-se despre dragoste”) și la fina observație a lui Andre Gide despre cum soldații reveniți de pe front povesteau întâmplările și viața din tranșee, folosind expresii ale jurnaliștilor „de război”, care nu fuseseră nicio zi pe front, redactându-și „reportajele” în redacții, dar limbajul cărora „furniza clișee, după care soldații veniți de pe front își relatau emoțiile”.
Lectura acestor texte poate fi utilă cu condiția că le citim ca „literatură”, că nu căutăm corectitudinea datelor, ci le vedem interpretate, de fiecare dată subiectiv, relatate de participanți și martori. Adevărate nu sunt evenimentele relatate, ci istoriile însele. O poveste a percepției istoriei. Aici îmi vine să vorbesc despre efectul literatură: dacă admitem că poveștile sunt subiective (și mai și trecute prin filtrul scriptural al autoarei), atunci ele chiar trebuie citite ca povestiri. Ca ficțiuni documentare (docu-fiction, le califică Gabriela Adameșteanu, adăugând: „roman istoric, alcătuit dintr-un uriaș puzzle de mărturii”), ale timpului mărturisirii, nu ca documente ale timpului povestit. Valoarea documentară (mai și ținând cont de faptul că nu vorbim doar de istoria, imediată, mai veche sau mai recentă, ci și de prezentul imediat) asta e: nu cum se derulează evenimentele, ci cum sunt ele percepute, în funcție de cunoștințe, cultură, influențe, contexte…
Titlul cărții trebuie citit contextual. El nu reflectă o realitate precisă, „aici” însemnând cam tot „globul Moldovei”. Cea care le rostește, vizează calvarul deportărilor, deci Infernul nu este chiar „aici”. Pe de altă parte, imaginea unui Paradis contaminat de pigmenții Infernului acumulează cam toate punctele de vedere ale naratorilor, care sunt, de fiecare dată, fie eroi, fie martiri, niciodată călăi. Simplu spus, aici e raiul, deoarece ni-l construim fiecare dintre noi, cu mâinile noastre, dar aici e și iadul, pe care, bineînțeles, ni-l aduc alții.
Paula Erizanu, Aici e și raiul și iadul. Republica Moldova:
un veac de istorie trăită, Editura Cartier, 2025