Cândva, scriam așa:
„Instanțele, în general nu sunt nici primele, nici ultimele. Deci, nu există primă instanță, cum nu există ultimă instanță. Cine garantează că, după ultima instanță, nu vine o altă primă instanță? Instanțele sunt imposibil de prins cu acul în insectarul Timpului. Și, mai ales, sunt aproape obositor de continue. Ele se succed tot timpul într-o amețitoare incontinență, derivând una din alta și prefațând-o pe următoarea (…)”.
Judecata la opera lui Ovidiu Maitec, ce vine după celebrarea senzației în lumea sinapsoid-neuronală extrem de gălăgioasă, se află în afara oricărei instanțe. Ei nu i se aplică circumstanțialități. De niciun fel. Ea e perenă, inatacabilă și nu prezintă sinusoide cu perioade de progres sau de regres. E sinonimă cu Imanentul. De fapt, cu partea sănătoasă a acestuia! Numai bicisnicii trufași, orgolioșii ignari sau răuvoitorii locvaci cred că arta adevărată, Arta, poate fi atârnată, aidoma unui talisman, la gâtul oricărui gând inept, scăpat prin crăpăturile unei minți aflate mereu în vacanță.
De aceea, artistul i-a oferit doar iubitorului de artă grădina lui cu delicii vizuale, ca s-o îngrijească. Adică, s-o judece. Fără obiecții. Însoțit numai de bucuria desfătării totale. Celuilalt, nepăsătorului sau celui care desfide voluptatea, farmecul și încântarea, îi rămân uscăturile din grădină. Inutile și penibile, grotești și caricaturale precum, de pildă, un recital de balet cu lebede de Ceaikovski, pe platforma din spate a unei mașini de gunoi (!).
Un lucru e cert: cartea de miracole a lui Ovidiu Maitec n-au deschis-o mulți. Fiindcă ea e sinonimă cu o posibilă combustie. Despre o astfel de combustie, tragică și nedorită, vom aminti mai târziu. De aceea, Judecata despre arta lui Maitec – cu alte cuvinte, învățătura după Maitec – nu se aplică decât în cazul unei revelații.
Să ne înțelegem, MAITEC e un cod. O cheie. Cu care se poate deschide un univers magic. Este o transformare a interdicției în exhortație…
Să adăstăm doar o clipă!… În cartea sa, Morfologia basmului – verigă fundamentală a lanțului de înțelegere a teoriei literare – cercetătorul Vladimir Propp sistematizează structura basmului universal și descoperă că acțiunile personajelor sunt aproximativ aceleași oriunde, în orice spațiu, desfășurându-se în aceeași succesiune. El numește aceste acțiuni funcții. „Funcțiile personajelor constituie elemente fixe, stabile ale basmului, independent de cine și în ce mod le îndeplinește. Ele sunt părțile componente fundamentale ale basmului”. Iar numărul acestor funcții este de 31. Nu mai intrăm în alte detalii, spunem doar că pe poziția a doua se situează funcția numită interdicția („o interdicție specifică eroului”… o cameră, a 12-a ușă… etc.). Ea este urmată, firesc, de încălcarea interdicției, gestul, acțiunea care declanșează, de fapt, avalanșa epică… Așadar, fără să fie vorba, doamne ferește, de vreo interdicție, vreau să spun că deschiderea universului Maitec, intrarea în convenția magicului său original se face printr-un îndemn. Cu o cheie. O exhortație care va dezlănțui furtuna extazului cathartic.
Cel mai puternic urmaș spiritual al lui Constantin Brâncuși, artistul care a izbutit să introducă lumina în lemn – cum îl numea Mircea Eliade – Ovidiu Maitec s-a născut în 1925, la Arad. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, în 1950. La începutul anilor ‘60 cioplea „un fel de zid, poartă sau pasăre”, o lucrare în al cărei perete apăreau pentru prima dată perforațiile în lemn ce aveau să devină principala sa inovație tehnică în sculptură.
Pe fondul ușoarelor liberalizări ce au traversat România comunistă în mai multe valuri, Ovidiu Maitec a avut parte de câteva întâlniri și expoziții internaționale care i-au schimbat destinul. În urma participării la Bienala de la Veneția, în 1968, avea să-l întâlnească pe vizionarul galerist scoțian Richard Demarco, care, după ce l-a vizitat în atelierul din România, în același an, nota: „sculpturile în lemn ale lui Maitec, asemeni unor îngeri, îi populează atelierul la fel de puternic precum orice prezență umană”. La invitația lui Demarco, artistul a expus, alături de alți colegi de generație, la Festivalul de la Edinburgh, în 1971, în expoziția Romanian Art Today, iar trei ani mai târziu a avut o personală la Demarco Gallery.
Anii ’70 au reprezentat momentul de vârf al carierei lui Ovidiu Maitec, când a avut patru expoziții personale în Marea Britanie, cu ecouri impresionante în presa vremii, și tot atunci l-a cunoscut pe colecționarul Jim Ede, fondatorul Kettle’s Yard Museum și membru fondator al Tate Modern din Londra. Jim Ede a achiziționat lucrarea Îngeri, care a ajuns astfel să facă parte din colecția muzeului londonez, alături de alte sculpturi care se află în prezent în colecția Ketlle’s Yard.
Această deschidere internațională avea să continue cu participarea la alte trei ediții ale Bienalei de Artă de la Veneția (1976, 1980, 1995), consolidându-i statutul de artist de referință al sculpturii românești postbelice. De-a lungul timpului, Maitec a expus în importante galerii și muzee din țară și din străinătate, iar lucrările sale se regăsesc în colecții prestigioase, atât publice cât și private.
Din păcate, momentul Revoluției din 1989 a marcat un punct de cotitură tragică în devenirea sa artistică: atelierul din București al sculptorului, care se afla pe strada Pangrati, în apropierea Televiziunii Române, a fost distrus într-un incendiu izbucnit în urma schimburilor de focuri din zonă. Atunci, circa 70 de lucrări – sculpturi în lemn și bronz, instrumentele de lucru și arhiva – au fost mistuite de flăcări. Tragedia a reprezentat punctul de cotitură în filosofia artei sale, cu două consecințe grave. A dispărut lumina astrală, pe care o promulgase ca pe o lege fundamentală a existenței Îngerilor, de pildă, iar a doua, culoarea predominantă a lucrărilor sale va deveni negrul. Negrul de tăciune. Negrul ca rest al extincției. Negrul ca doliu etern.
Această experiență – care a condus la cea mai „sfâșietoare” schimbare de paradigmă din opera unui artist, a fost transfigurată în lucrări dominate de forme austere (sarcofage, containere etc.), în care ochiurile de lumină s-au închis, ca și cum artistul ar fi pecetluit astfel sensul sacrificiului propriei opere, întâmplat, paradoxal, în chiar zilele când comunismul lua sfârșit în România. În urma invitației primite din partea Ministerului Francez al Culturii, s-a transferat la Paris, unde a lucrat până la moartea sa, în 2007.
La cinci ani de la spectaculoasa expoziție Lemn Aur Lumină. #Maitec, de la Muzeul Național de Artă al României, cea mai amplă expoziție dedicată lui Ovidiu și Sultanei Maitec, într-un dialog vizual inedit cu Stéphane și Dana Maitec, fiul și nora, deopotrivă artiști faimoși, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu aduce, în această vară, încă un omagiu numelui Maitec.
Marcând 100 de ani de la nașterea părintelui-ctitor al unei familii și al unei opere extraordinare, cu sprijinul moștenitorilor și artiștilor Dana și Stéphane Maitec, o mare parte din creația maestrului a fost prezentată publicului, între 20 iunie și 30 august.
Expoziția de la Sibiu, curatoriată de Irina Ungureanu Sturza, a reunit pentru prima dată 50 de lucrări din muzee și colecții private, acoperind teme diverse: de la aripi (ooo, aripile lui antologice, cu acele perforații – semnele lui originale, ca niște ochiuri de aer și lumină, prin care ai impresia că lemnul masiv, greu, butucănos devine ușor, aidoma unei așezări cuminți de pene invizibile, care e gata, într-o spațialitate originală, să-și ia zborul de pe soclu!) sau porți (porțile lui magice, care se lungesc spre Soare!), până la faimoșii stâlpi, tronurile binecunoscute ori sarcofagele sale triste.
Învățătura după Maitec rămâne simplă. Are un singur cuvânt. Epifanie!