Cele trei lungmetraje (două de ficțiune și unul documentar) regizate până acum de cineasta de origine română Teodora Ana Mihai reflectă atât preocupări tematice comune, cât și un devotament remarcabil față de adevărul personajelor sale (mai ales) feminine.
În așteptarea mamei
Teodora Ana Mihai, născută la București în 1981, a ajuns în Belgia în 1989, reunindu-se cu părinții ei, care fugiseră din România ceaușistă în anul precedent. Și-a terminat liceul în San Francisco, apoi a studiat film la Sarah Lawrence College din New York, în timpul facultății fiind plecată un an și în Italia. La întoarcerea în Belgia, a continuat să activeze în industrie, mai întâi ca script supervisor (persoană foarte importantă pe un platou de filmare, responsabilă cu racordurile dintre cadre) și asistent de regie, inclusiv pentru televiziune, înainte de a se putea concentra asupra propriilor sale proiecte cinematografice.
În primul său lungmetraj, regizoarea a vrut să abordeze migrația economică din perspectiva copiilor români lăsați în urmă de părinții plecați să facă bani în Occident. În ultimii ani au apărut mai multe documentare tratând subiecte similare (plasate și în Republica Moldova), dar în 2012, când Teodora Ana Mihai a demarat proiectul său cinematografic, demersul era încă inedit. Regizoarea a încercat mai întâi să scrie un scenariu de ficțiune despre acest fenomen social, dar și-a dat rapid seama că el nu funcționează și are nevoie de niște personaje reale. După opt luni, ea a găsit în Bacău familia Halmac – șapte copii care trăiesc fără părinți într-o locuință socială, în timp ce mama lor lucrează ca badantă în Italia și le trimite din când în când fonduri pentru a le acoperi nevoile (tatăl este complet absent din film). Fratele cel mai mare gestionează banii comuni, iar fata cea mai vârstnică (15 ani), Georgiana (protagonista documentarului), are grijă de cei mici, străduindu-se totodată să se țină și de școală (se apropie evaluarea națională și repartizarea la licee), dar și să găsească soluții la problemele specifice adolescenței (în vară își începe prima relație cu un băiat). Teodora Ana Mihai și membrii echipei sale restrânse au stat cu cei șapte și i-au filmat alte nouă luni, din decembrie până în august – luna așteptată de toți, pentru că atunci mama (prezentă până atunci doar ca o voce și o imagine pe un monitor) urma să revină acasă.
Documentarul rezultat, Waiting for August (o producție integral belgiană), a fost lansat în 2014 și s-a bucurat de un circuit festivalier și un palmares impresionante, care i-au ușurat Teodorei Ana Mihai dezvoltarea proiectelor următoare. Filmul este un documentar aparent observațional (regizoarea nu a permis ca intervențiile sale să transpară pe ecran, deși copiii mici s-au obișnuit mai greu cu prezența camerei de filmat în mijlocul lor), plin de empatie și tandrețe, cu scene amuzante și emoționate, precum și cu un simț al ritmului pe care cineasta avea să și-l perfecționeze în lungmetrajele de ficțiune.
Copiii și cartelurile
În timpul liceului, Teodora Ana Mihai cunoscuse comunitatea latinoamericană (în special mexicană) din California și vizitase vecinul din sud însoțită de prieteni. Însă, după ce, în 2006, noul președinte Felipe Calderón a declarat conflict deschis cartelurilor drogurilor, iar acele organizații mafiote (popularizate nu doar de știri, reportaje și documentare, ci și de multe filme și seriale de ficțiune, cum ar fi Sicario sau Narcos) au pornit lupta pe scară largă cu armata, Mexicul a devenit o țară foarte nesigură, în care violența (de multe ori aleatorie) face parte din existența cotidiană a locuitorilor. În această lume nemiloasă este plasată narațiunea din al doilea lungmetraj al regizoarei, La Civil (coproducție Belgia-România-Mexic).
Dacă Waiting for August fusese gândit inițial ca un film de ficțiune, La Civil ar fi trebuit să fie un documentar. În 2015, Teodora Ana Mihai a început să documenteze victimele colaterale ale războiului drogurilor din nordul Mexicului – copiii răpiți, adesea torturați și uciși, și părinții șantajați să plătească răscumpărări uriașe, fără vreo garanție că fiicele și fiii lor mai sunt în viață. Cineasta intenționa să nareze, la fel ca în primul film, din punctul de vedere al unor adolescenți, care de data aceasta cresc într-un mediu foarte primejdios. Ulterior, ea a întâlnit-o pe Miriam Rodríguez, una din numeroasele mame care și-a pierdut copilul în război (fiica i-a fost răpită și apoi omorâtă de oamenii unui cartel, deși familia plătise răscumpărarea cerută), dar care a reușit ca, investigând pe cont propriu, să-i identifice pe vinovați. Devenită activistă pentru drepturi civile, Miriam Rodríguez a fost împușcată mortal, în fața casei sale, de asasini tocmiți de către baronii drogurilor deranjați de intervențiile ei publice, în 2017, pe 10 mai, când mexicanii sărbătoresc „Ziua Mamei”. După ce a aflat de uciderea femeii care-i împărtășise povestea sa, Teodora Ana Mihai a decis că realizarea unui documentar ar fi prea periculoasă pentru personajele reale, optând în schimb pentru un lungmetraj de ficțiune, bazat pe cei doi ani și jumătate de investigații în regiune și având în centru o mamă lăsată fără copilul său de către oamenii unui cartel, pentru care a lua o viață umană nu înseamnă mare lucru. Așadar, precum în Waiting for August, perspectiva este a celor rămași în urmă, acum a mamei îndurerate.
Regizoarea și apreciatul romancier mexican – stabilit în Belgia – Habacuc Antonio De Rosario (ale cărui cărți despre violența de zi cu zi din țara sa de origine o motivaseră pe cineastă să redescopere Mexicul) s-au folosit de mărturiile documentare, dar și de libertatea oferită de ficțiune, pentru a scrie împreună un scenariu solid, cu o protagonistă puternică, inspirată de Miriam Rodríguez – Celio („civila” din titlu), mama care își pierde fiica adolescentă (și, totodată, sensul vieții), interpretată memorabil de actrița mexicană Arcelia Ramirez. La Civil este un thriller tulburător, cu multe scene crude și un final deschis, care mai păstrează o rază de speranță. Siguranța cu care Teodora Ana Mihai a regizat acest film atât de dificil au convins mulți selecționeri ai festivalurilor majore ale lumii, începând cu cei ai secțiunii canneze „Un Certain Regard”, unde La Civil a obținut un inedit „Premiu pentru îndrăzneală” (Prix de l’Audace).
Vestul, de la miraj la deziluzie
Teodora Ana Mihai a colaborat prima dată cu importantul cineast român Cristian Mungiu, multipremiat la Cannes, pentru La Civil, unde acesta i-a fost coproducător, alături de renumiții frați belgieni Jean-Pierre și Luc Dardenne sau mexicanul Michel Franco. Ulterior, aflând detalii despre backgroundul regizoarei româno-belgiene, Cristian Mungiu a hotărât să-i încredințeze scenariul său purtând titlul Reostat. Inspirat de un caz real (furtul, săvârșit în 2012, a șase tablouri semnate de pictori precum Gauguin, Monet sau Picasso, din muzeul Kunsthal, din Rotterdam), Reostat avea printre teme atât migrația economică (ca și Waiting for August, dar tratată aici din punctul de vedere al celor obligați să-și părăsească țara pentru a-și întreține familia), cât și opoziția Est vs. Vest. Dat fiind că personajul central era – din nou – o femeie, o regizoare care crescuse „cu un picior în Est și un altul în Vest” (cum s-a descris Teodora Ana Mihai într-un interviu acordat Marianei Hristova de la site-ul Cineuropa) și care mai făcuse filme despre protagoniste puternice i s-a părut scenaristului-producător o alegere sigură. Filmul, o coproducție România-Belgia-Țările de Jos, lansată în 2024 ca Jaful secolului (titlu internațional: Traffic), a demonstrat că – nici de data aceasta – Cristian Mungiu nu s-a înșelat.
Natalia (excelent interpretată de Anamaria Vartolomei, actriță născută în 1999 la… Bacău, plecată cu familia sa în Franța în 2001 și distinsă, printre altele, cu Premiul César, ca revelație feminină a cinematografiei din Hexagon în anul 2021) este o tânără intrepidă și voluntară, care, atrasă de mirajul Occidentului, decide să-și părăsească mediul pauper din care provine (un sat din județul Tulcea, ca și în cazul hoților din 2012) și în care nu poate să-i asigure fetiței sale, Alesia, un viitor decent. Ca atare, împreună cu Ginel (Ionuț Niculae), logodnicul său și tatăl Alesiei, se mută într-o metropolă din Țările de Jos, unde reușesc să se angajeze, dar nu și să scape de sărăcie. Cei doi își reîntâlnesc câțiva consăteni, dintre care se distinge Iță (Rareș Andrici), un „băiat de băiat”, trăind din câștigurile iubitei sale și din furturi mărunte. Românii se plâng că olandezii îi tratează drept cetățeni de mâna a doua, punându-i să facă muncile cele mai grele pe salariile cele mai mici (și acelea neplătite la termen), așa că le-ar surâde să le dea o lecție occidentalilor. Începând să aibă secrete față de partener (ceea ce va sfârși prin a le distruge relația), Natalia și Ginel se lasă manipulați de perfidul Iță, care îi câștigă și cu unele avantaje provizorii. Folosind drept pretext un abuz la care este supusă Natalia, Iță pune la cale „jaful secolului”: sustragerea câtorva picturi foarte valoroase – printre care una de Matisse, nume pe care hoții îl pronunță invariabil „Matiz” – dintr-o expoziție de artă colonială. Altfel spus, o răzbunare a „colonizaților” de azi împotriva „coloniștilor” (poate nu numai) de ieri. Însă, după cum descoperă infractorii, furtul celebrelor tablouri este mai simplu decât ascunderea și – mai ales – vinderea lor. Natalia și Ginel revin la sărăcia și celelalte probleme de acasă, urmați la scurt timp de „mastermind”-ul Iță, însă mâna lungă a legii îi urmărește și aici.
Noul film al Teodorei Ana Mihai propune o narațiune corală și discontinuă, spre deosebire de Waiting for August și La Civil, în care exista o protagonistă omniprezentă, iar evenimentele erau prezentate cronologic. Aici, în focus sunt fie Natalia, fie Ginel, fie Iță, iar spargerea cronologiei (de exemplu, finalul anticipat în debutul filmului) sporește atractivitatea story-ului. Momentele de comedie neagră și elementele de film de gen (heist movie) sunt bine integrate de regizoare într-o dramă psihologică cu personaje atent construite (cu un plus pentru Natalia, care beneficiază și de evoluția cea mai amplă și convingătoare), iar ritmul este menținut până la deznodământ. Accentele social-politice ale filmului stimulează meditația asupra condiției migrantului sau a disparităților – încă evidente – dintre Est și Vest. Nu în ultimul rând, pe lângă scenariul meșteșugit și regia precisă, trebuie semnalate virtuțile imaginii lui Marius Panduru (colaborator al Teodorei Ana Mihai și la lungmetrajul precedent) sau ale montajului realizat de Katharina Wartena și Robert Bitay.
După premiera mondială din cadrul Festivalului de la Varșovia (unde filmul a obținut Marele Premiu al competiției) și selecții în alte festivaluri mari (Tokio – unde Anamaria Vartolomei a fost desemnată Cea mai bună actriță –, Rotterdam, Sofia – Premiul pentru cel mai bun film balcanic –, Shanghai sau TIFF-ul clujean), Jaful secolului se lansează, în septembrie 2025, și în cinematografele românești. Este un film care ar trebui văzut pe marele ecran și care ar putea stârni o dezbatere foarte necesară în actualul context politic din România și Europa.