De la început se cuvine spus apăsat că avem de-a face cu o carte splendidă per se, dincolo de meritul de a restitui literaturii și culturii române una dintre cele mai stranii, inclasabile, personalități ale sale: Marcel-Marcu Avramescu. Rar se întâlnește o asemenea simbioză între autor și subiect. Și rar o monografie a unui scriitor (deocamdată doar atât!) care să poată fi citită cu aceeași patimă cu care se simte că a fost scrisă. Deși respectând toate chițibușurile unei monografii academice, cu o bibliografie de o sfidătoare voință a exhaustivității, cartea este mult mai mult decât asta: o operație de restauratio in integrum a unei opere-biografii care se vădește un permanent efort de ocultare. Termen cheie în context. Pentru că omul care semna Ionathan X. Uranus (printre alte heteronime), scriitor avangardist de origine evreiască, ocultist în tinerețe, neocolind mondenitățile, om cu capacități paranormale, cum am spune azi, mason, guénonist, preot ortodox, membru în mișcarea spirituală Rugul Aprins al Maicii Domnului este, de fapt, în istoria noastră literară, o mare absență. Din fiecare moment al biografiei sale – este concluzia cumva a acestei fascinante cărți – el face cumva și dispare. Este în altă parte. Despre Avramescu se știa până mai ieri doar printre oamenii de literatură, și mai mult doar prin bizareria textelor sale „urmuziene” (se va vedea de ce e mare nevoie de ghilimele) și a destinului său necomun. Devotul Marcel Tolcea face, firește, și o minuțioasă prezentare a receptării, analizează prezența lui în antologiile avangardei românești și felul cum l-au perceput criticii literari. Criticul Cornel Ungureanu are meritul de a-l fi prezentat cel dintâi mai aproape de complexitatea și rolul său foarte important, în și mult dincolo de Avangarde. Autorul însuși l-a cunoscut, cum povestește, pe părintele Mihail în adolescență și asta l-a marcat indelebil. „Poliautobiografie”, foarte potrivit termenul, pentru a înțelege această personalitate poliedrică, fiecare față reflectând Indeterminarea Supremă, cu multiplele sale epifanii, fiecare reprezentând o Cale spre înțelegere. „În consecință, nici Marc-Mihail, nici Marduk Shalom, nici Carmel Mascaveru, nici Ionathan X. Uranus, nici Ierusalim X. Unicornus, nici Astro-Magul, nici Părintele Mihail nu sunt decât ipostaze ale unei manifestări iluzorii și tranzitorii, nu în sine, ci în raport cu Perfecțiunea, ceea ce face ca, teoretic vorbind, orice permutare să fie posibilă”. Adăugând sintetic: „…Avramescu nu este frământat nici de sensul tragic și absurd al existenței, nici de fatalitatea morții, nici de neantul condiției umane, ci de o singură temă din care decurge tot ce a scris: Indeterminarea Supremă și iluzoria existență a tot ceea ce se află în afara divinului.” Suntem într-un domeniu în care se cuvine înaintat în vârful picioarelor, și meritul lui Marcel Tolcea constă tocmai în a ști fără greș ce și cât și cum trebuie spus despre ceea ce, uneori, se cuvinte tăcut. Este chiar una dintre lecțiile principale ale lui Avramescu, poate. „Tehnica” autorului aș numi-o a ghemelor (de lână). La urma urmei, dacă s-a inventat o „metodă” didactică a pălăriilor, de ce nu și una a derulării ghemului? Vreau să sugerez că, indiferent ce temă a operei-biografiei abordează – fie că e vorba de relația cu Urmuz sau cu Anton Dumitriu, cu Vasile Lovinescu sau Mihai Vâlsan, de masonerie sau antroposofie, de influența decisivă a lui Guénon sau amiciția cu Eliade, de revistele Memra sau Democrația sau Radical, despre Isihasm sau Tradiție, despre fenomenul Maglavit sau teatrul lui Eugen Ionescu și Arghezi, despre legionari sau comuniști, despre Avangardă sau situația evreilor sub regimul antonescian, despre absurd sau simbol, despre ocultism sau Apunake – autorul prinde firul subiectului și îl derulează până la capăt. Cu o răbdare și o meticulozitate obsedate de a epuiza subiectul. Niciodată nu enunță, pur și simplu, ci desfășoară o întreagă demonstrație în falduri ample. Se alcătuiește astfel un fel de enciclopedie construită în jurul figurii lui Avramescu. Scrisă alert și cu o ceremonie pe cât de discretă, pe atât de sofisticată a limbajului: „se așeza cu totul altfel în frunzișul unei istorii” sau „întoarce brazda sensurilor adânci” sau „iar el, Părintele Mihail, era, când l-am cunoscut eu, ceea ce rămăsese lămurit-ars dintr-un fel de avangardist. Un fel de, fiindcă, în faptă, cel care semnase Ionathan X. Uranus exaltase, într-un timp prea bătrân, Părelnicia Ființei în Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi”, cam așa se desăvârșește ritualul elegant și fastuos adesea al rostirii din volum. O bucurie de limbă română pe care o întâlnim din ce în ce mai rar. Mă întorc însă la ascunzișurile biografiei polimorfului personaj, Marcel Tolcea face observația capitală că acesta se „distribuie” nu doar în heteronime „ci și în cele mai neașteptate roluri, funcții, adăugiri de stare civilă sau, de ce nu, celestă”. Atrag atenția asupra ultimului cuvânt. Ne provoacă la serioase meditații și subliniază unitatea de taină a ceea ce poetul ar fi invocat ca eternă stază a esențelor „sub raza gândului etern”. Pe acest prag joacă întreaga carte, miza ei este tocmai de a nu se lăsa sedusă de strălucirea formelor temporare: scriitorul, ocultistul, tradiționalistul, chiar misticul (de va fi fost), pentru a surprinde steaua polară a căutărilor acestui om al experiențelor capitale. Ceea ce a părut, de pildă, o simplă încadrare în „paradigma Urmuz” (Uhrmuse, se amuză ludic autorul) se dovedește a coborî (sau a urca, în ordine spirituală sunt rimă perfectă) spre întemeieri mult mai complexe. Jocul lui Avramescu nu este unul de cuvinte, paradoxul este prin el însuși semn al non-dualității manifestate, de aceea textele lui I.X.U. au mereu o miză care depășește estetica provocatoare și deconstructivă a avangardei, folosind-o spre a spune ceva, altceva. Aici, de exemplu, Marcel Tolcea propune o teorie extrem de provocatoare, după care teatrul absurdului și-ar găsi originea în Sărbătoarea Purimului, cu a sa carnavalescă inversare a rolurilor între sacru și profan. Sau în acea specială hermeneutică a talmudului numită tehnica Pilpul. Paralogismele acestea sunt atât o metodă de cunoaștere (cu similitudini de la koan la înțelepciunea rabinică sau apoftegmele Părinților din Pustie), cât și una de comunicare apofatică. Suntem dincolo de estetică, în plin domeniu al indicibilului. Nimic gratuit, ludic în aceste texte ale lui Marcel Avramescu, și hermeneutica lor detaliată ne înfățișează filigranul unei construcții perfect coerente, care camuflează în (h)ermetismul ei aparent și asemănarea formală cu jocul avangardist, o gnoză a adevărurilor ultime. „În opinia mea, o asemenea plasare în «vacuitatea gândirii» a profesat Avramescu în textele din toate epocile operelor sale. Reiterez o precizare fiindcă ea își asumă cel puțin trei consecințe: mai întâi, că Avramescu nu și-a propus în niciun fel să facă literatură (s.m.); apoi, că tot ceea ce a scris s-a situat la întretăierea dintre un similitext literar și un discurs metalogic: în fine, în al treilea rând, că un asemenea text nu are nici ambiția de a plăcea, nici de a semnifica, ci, înainte de orice, de a reașeza straturi de sensuri ce nu pot fi nici descifrate, nici traduse, nici explicate, ci doar intuite”. Spre hrănirea nedumeririlor noastre interogative și amuzate, semnalez o formulare aproape identică în fascinanta analitică a metalingvismului Logosului pe care Sorin Dumitrescu o desfășoară asupra poeziei lui Nichita Stănescu. Spune pictorul practicând estetica teologică în Tablou cu orbi că poezia lui Nichita din ultimele volume „n-are deloc ca scop ideea de a place, ci de a învăța”. Sunt așadar, mai mult etape, trepte ale biografiei și operei lui Avramescu: adolescența și tinerețea, face parte din turbulenta generație a tinerilor interbelici însetați de spiritualitate, prietenul Eliade alege în cele din urmă calea academică, științifică, Avramescu pe cea a experimentării continue. Scrie fervent și găsim în carte prezentări amănunțite din presa vremii și din volumele postume, comparații cu literatura unor Urmuz, Arghezi, Eugen Ionescu sau Grigore Cugler din care se lămurește a fi fiind un reprezentant de vârf al Avangardei românești. Depășește perioada ocultistă, îl descoperă pe Guénon, de care nu se va despărți niciodată, în interbelic, „rechiziționat pentru muncă obligatorie la Institutul Național de Statistică înființează «Secția de Statistică Cosmo-Biologică»” (!!!) în care-și află refugiu câțiva co-etnici printre care Nina Cassian sau Paul Cornea, se convertește la ortodoxie, în „obsedantescul deceniu”, cum îl botează foarte inspirat Marcel Tolcea, frecventează grupul Rugului Aprins, susține o licență în teologie cu o temă despre Cabala și ortodoxie, peregrinează pe la mai multe parohii, lăsând amintiri contrastante, până când ajunge la Jimbolia unde va trăi până în ultimii ani, când se retrage la fiica lui la București. Practic, viața lui pare a fi o succesiune de integrări, asimilări și apoi părăsiri, ca niște respirații, un fel de neti neti – nici nici – din tradiția Advaita Vedānta, o lepădare (apofatică) a unor piei vechi pentru că nici asta, nici asta nu este Sinele, Absolutul. Așa că Marcel Avramescu nu este în totalitate nici în literatură, nici în ocultism, nici în teosofie, nici în știință. Doar adastă în cea mai încăpătoare: isihia. „Aș opina chiar că decizia sa (de a depăși perspectiva guénoniană și a îmbrățișa ortodoxia, n.m.), departe de a fi o tăietură epistemologică, înseamnă mai degrabă rezolvarea unei poziționări ce părea de nerezolvat: adoptarea unei vieți religioase în care practica isihiei urma să satureze nevoia de inițiere (realizare spirituală), iar perspectiva guénoniană să complinească dimensiunea devoțională a trăirii liturgice cu una metafizică, integratoare, perenialistă”. Autorul îl compară, pe bună dreptate, cu Andrei Scrima prin deschiderea spre alte orizonturi de gândire și abordarea inedită a unei ortodoxii totuși extrem de stricte și riguroase. „Humorist liber din ortodoxia nonconformistă”, cum se caracterizează Avramescu cu o formulă bineînțeles paradoxală dar cât se poate de serioasă dacă e citită în profunzimea ei. Iar un capitol al opului se cheamă interogativ, dubitativ Cât avangardism, cât paralogism, câtă literatură?
Paradoxul (iar!) face ca marele (după această carte o putem spune liniștiți) scriitor avangardist să fie, evident simultan, și un antimodernist decisiv. „1. Așa-zisul avangardism al lui Ionathan X. Uranus este unul cu miză spirituală, nu doar estetică și 2. Lecțiunea guénoniană nu a fost părăsită odată cu asumarea ortodoxiei”. Să spunem că abordarea din această monografie este, în mod necesar, multidisciplinară, este aproape de la sine înțeles. Și nu discipline comune, ci unele… foarte speciale: de la cabalistică la istoria masoneriei, de la antroposofie și teosofie la spiritism și alchimie, de la istoria ordinelor cavalerești la simbolistica tradițională și teologia luminii necreate etc. etc. Observația autorului: „Iar în marea lor majoritate, criticii literari nu sunt înarmați cu alte instrumente decât cele estetice, ceea ce desigur că perturbă o înțelegere completă a textului, dincolo de paradigma literară, care, așa cum cred că s-a înțeles până cum, nu e neapărat singura în măsură să propună o analiză a sensurilor. Ba chiar aș spune că nu e deloc în măsură să trimită la o asemenea hermeneutică, după cum, în opinia mea, este evident că niciun text cu valoare ideologică nu se poate confunda cu unul literar, din motive ce țin strict de stilistică” – justifică din pornire această ambiție de completitudine, în vederea identificării adevărului operei cercetate. Rezumarea, de exemplu, a doctrinei lui Guénon este o lecție de precizie și concizie: „Cu alte cuvinte, gnoza eliberează omul din condiția sa de creatură și îl îndumnezeiește. Or, îndumnezeirea se referă, cu exactitate, la scopul inițierii. Critica lumii moderne este, mai întâi, o consecință obligatorie a entropiei prezenței divinului în lume”. Sau „Tradiția îi precedă omului […] Cronologic, Tradiția presupune transmiterea prin filiație spirituală, de la maestru la discipol, în cadrul unei societăți secrete, inițiatice, a unui ansamblu de mijloace consacrate care facilitează conștientizarea principiilor imanente de ordin universal. Tradiția Primordială, cea revelată în Vârsta de Aur a omenirii, și ea înseamnă metafizică pură. Este vorba despre o cunoaștere interioară, coexistentă vieții, și care constituie, din această perspectivă, propria rațiune de a fi. În acest sens, și numai în acest sens, în înțelegerea guénoniană Tradiție înseamnă Ezoterism”. Această precizie didactică este nu numai un semn de respect pentru cititor, ci și un foarte util rezumat pentru un public pentru care toate aceste lucruri sunt oarecum înstrăinate și așezate doar sub semnul ciudățeniei. Pentru lumea în care irumpea acea „generație ezoterică”, după formula lui Ieronim Șerbu citată în carte, aceste lucruri erau mult mai aproape, mai firești, dacă epitetul nu este contradictoriu.
Marcel Avramescu a fost literalmente un „om exorbitant”, – cum sună unul dintre titlurile sale – adică unul departe de cercurile prea supuse gravitației telurice, sărind „electronic” de pe o orbită pe alta, și asta se petrece, firește, după toate legile fizicii, chiar spirituale, cu o teribilă eliberare de energie creatoare. Îți trebuie o teribilă sprinteneală intelectuală pentru a-l urma în toate aceste explorări ale absolutului ce ne este dat, și Marcel Tolcea a folosit cheile necesare pentru a înțelege mesajul acestui destin abscons, plin de arcane. Și se mai petrece o mutație, cum nu-mi amintesc să fi avut loc prea de curând în literele noastre, o mutație să-i spun canonică, după această cercetare ne-am îmbogățit cu un nou scriitor canonic, ceea ce nu este cel din urmă dintre meritele cărții. Drept care acord cuvântul de încheiere, cum se cuvine, autorului: „Ceea ce însă mi s-a limpezit doar la capătul cărții este faptul că biografia acestui fascinant călător pe drumul Damascului are toate datele unei biografii… apofatice. E de ajuns să citești titlurile capitolelor pentru a te regăsi în fața unor mereu reluate «coincidențe ale contrariilor». «Avangardistul» Ionathan X. Uranus este mai degrabă un evreu care, plasat sub protecția absolută a sărbătorii Purim, vorbește în logica «absurd paroxistică» a divinității; evreul guénonian se convertește la creștinism; întâlnirile din lojă sunt concomitente cu cele de la Rugul Aprins; licența de la Facultatea de Teologie Ortodoxă pornește de la Cabala; în fine, perioada sa de preoție din Jimbolia înseamnă câteva volume în care trimiterile la mari autori creștini sunt dublate horribile visu, de trimiteri la Cabala, islam, hinduism, taoism și, din nou, la Guénon. Dar, mai ales, sunt scăldate în umorul «Humoristului liber din ortodoxia neconformistă» a Simboliei. Or, toată această succintă rezumare a vieții sale pare în așa fel pre-alcătuită încât să provoace stupoare, să suspende logica și să ne îmbie măcar la paradox. Exact așa cum se comportă, in aenigmate, Inexprimabilul și, mai ales, cum s-ar cuveni să ni-l facem intuit”… „Mai degrabă decât să descifrez un destin, am vrut să mă uimesc cum de a fost cu putință ca purtătorul acestui destin greu și încercător să se lumineze și să se limpezească. În Biserica surâzătoare a Dumnezeului Celui Viu”.
Marcel Tolcea, Ultimul avangardist.
Misterele lui Ionathan X. Uranus, „serafim și boxeur”, Polirom, 2025