Noua carte de poezii semnată de Gabriel Chifu – Despre petrecerea de sine și alte poezii (Editura Școala Ardeleană, 2024) se constituie într-un surprinzător tratat liric – fără precedență consistentă în lirica optzecistă (și nu numai în acest orizont generaționist!) – despre dramatica intersecție a două contradictorii: ființa și neființa (Vladimir Iankélévitch, Tratat despre moarte, Editura Amacord, Timișoara, 2000, p. 339).
Confruntarea cu limita (vieții) este gestionată prin grila unor viziuni lirice cu un colorit emoțional variat și, respectiv, din mai multe unghiuri: orfic („Zăresc înșirate pe marginea drumului/ căzute trupuri de-ale mele,/ din care am ieșit”, p. 7), biblic („Viața de după viață e altfel:/ fără sfârșit și fără durere”, p. 40), metafizic („Cât despre trupuri, ele sunt repede trecătoare:/ vai, bolile le iau pe de-a-ntregul în stăpânire/ le slăbesc, le doboară,/ bolile – un alai de petrecăreți morți de beți/ care distrug totul în cale, pe străzile orașului, noaptea”, p. 49), baroc („Din întuneric ți-ai făcut veșmânt/ și pe deasupra porți o pelerină de pământ”, p. 76), tema vieții ca vis („Mă-ntreb: cartea asta cu litere de gheață/… / a fost vreodată aievea oare?/ Sau e doar un vis de-al meu, părelnică boare?, p. 9), mistic: „Simt:/ sufletul a început să se scurgă din mine./ Vine un moment când ne părăsește./ Iese, se ridică precum fumul subțire/ pe hornul căscioarei din satul troienit, iarna/… / Îngenunchez. Mă rog și mă caut./ Nu mai știu cine sunt,/ de unde-am venit și unde mă duc”(În zile cu puțină lumină, p. 27). Sau: „Ah, visez ziua când are să se ivească/ cel care ține în brațele sale/ pământul și văzduhul, apele,/ fulgerele, tunetele,/ razele aștrilor și vântul tulburător.// Aștept/ să-mi arate el poteca/ și s-o lumineze cu felinarul lui/ care nu se stinge niciodată./ S-ajung acolo unde dacă ajungi/ îți afli odihna” (Psalm, p. 47).
Aproape toate viziunile au un conținut distopic, provocat de lirica alertă ființială cu mai multe resorturi motivistice: motivul efemerei „prezențe” amenințate de întunecata umbră a viitoarei „absențe”, cel al „nihilizării totale a viului”, cel al Uitării înghițind totul ca un monstru „insațiabil și de neînvins” (Elegie, p. 45) sau cel al existenței anihilate de misteriosul Dincolo a cărui revărsare în lume echivalează cu o destructurare (prăbușire) a naturalului ei edificiu: „E slăbit cerul, e obosit./ Văd că a început să crape/ precum pereții bisericuței vechi,/ cea părăsită-n câmpie, înghițită de ierburi.// Curând va ceda, se va sparge cerul/ și prin deschizătura căscată/ se va revărsa peste noi nevăzutul:/ ceața, înfiorătorul vuiet, golul tiranic,/ ploaia care arde,/ soarele care întunecă,/ făpturile conectate, prin firea lor zburătoare,/ cu o mie de aripi și făr de durere.// Căzute din trupurile rămase fără lume,/ sufletele noastre vor fi ale nimănui./ Vor pâlpâi o vreme stinghere,/ apoi se vor stinge ca lumânărelele/ bătute de vânt” (Poem distopic, p. 57).
Din punctul nostru de vedere, lectura acestei cărți – cu un acut și profund conținut meditativ și elegiac și care oscilează între „melancolia ireversibilității” și „angoasa limitei” este condiționată de două texte corelative: Iepure încercuit de vânători și Elefant greoi. Poezia Iepure încercuit de vânători este construită și susținută de perplexul sentiment al modificării (alterării) firescului statut existențial, prin intruziunea negativă a unui Străin, a unui Celălalt (fără nicio legătură cu așa-numitul Dublu, ca alter ego, la care se apelează, adesea, în poezie) în interiorul propriei ființe: („Noaptea târziu, aud cum se deschide ușa încăperii mele./ Nu zăresc pe nimeni intrând./ (Voci ale mele din trecut sau poate din viitor/ îmi strigă ceva ce nu pricep:/ parcă ar vorbi în limba vântului, tânguitor-acuzator)./ Stau ghemuit în mine însumi,/ pironit de spaimă/ ca un iepure încercuit de vânători.// Totuși, sunt singur, n-am cum să mă înșel:/ cineva nevăzut s-a strecurat aici, înăuntru,/ iar curând va fi și mai și,/ își va face loc în trupul meu,/ va ajunge până la inimă și în minte,/ va fi ca acasă./ O să-mi ia locul, pe nesimțite/ o să-mi ia locul, n-am cum să mă împotrivesc” (p. 14).
În cel de-al doilea text, sentimentul înstrăinării de sine este indus de lucida constatare a trecerii corozive și ireversibile a timpului, a cărei consecință este degenerescența (ruinarea) numită îmbătrânire. Luciditatea amorsează, așadar, teama de apropierea de inevitabila limită a vieții. Încercările de factură proteică asumate în scopul apărării de ceea ce va urma se dovedesc a fi doar niște vane exerciții acrobatice: „Încerc cu disperare/ să opresc petrecerea de sine, ruinarea./ Îmi născocesc mai multe brațe, mai multe picioare/ în lupta asta,/ și neaparat două-trei inimi, una e prea puțin./ Îmi făuresc armuri: apărat de ele/ trag nădejde c-am să străbat coșmarurile./ Sunt naufragiatul care,/ pierdut în largul mării învolburate,/ se-agață și de-un pai.// Dar totu-i în van, n-am scăpare./ Erorile, bolile, neputințele mele,/ vinovăția, eșuarea sunt clare, se văd/ ca înălțimile de la Meteora în câmpia Tesaliei.// Da cu disperare caut/ să opresc petrecerea de sine, ruinarea./ Și, da, am înțeles că n-am nicio șansă:/ cum n-are elefantul greoi care se chinuie/ să se strecoare într-o încăpere/ prin gaura cheii” (p. 17).
Metafizica lui Gabriel Chifu „înflorește” spectaculos și în portativul utopicelor „relansări” – desigur, probabile – ale sufletului, printr-un șir de prelungiri discontinue ale vieții sale, după inevitabilul traumatism al despărțirii de fosta lui gazdă: trupul. Imaginarele salturi – niște inedite constructe literare –, în timpul ce se întinde dincolo de tivul lumii imediate (obiective, sublunare), aparțin „fenomenologiei lui ex –” (vezi Gaston Bachelard, Poetica spațiului, Editura Paralela 45, 2004), ca expresie a imaginației eliberatoare și reparatoare sprijinite pe contrapunctul negativ al căderii. Nutrită de umana negare a Nu-ului morții (limitei), aventura explorării incognoscibilului, alcătuită dintr-o suită de reverii menite a conferi un sens – fie și utopic – non-sensului morții, echivalează cu o operațiune lirică de dez-mărginire a inflexibilului/ încremenitului datum existențial ca durată temporală finită.
Inevitabilul sfârșit al vieții personale este dublat de apocalipticul sfârșit al universului, descris în spiritul grandioaselor viziuni de factură romantică relative la hiperbolizarea aspectului tenebros (malefic) al lui Cronos: „Atunci, universul se defectează, o ia razna,/ atârnă cu capul în jos, se risipește/ luat de vânt/ parcă ar fi întocmit din colb și din spuză.// Atunci, cerul se dovedește o pasăre imensă, tristă,/ rămasă fără aripi,/ care se prăbușește pe pământ” (Viața și moartea. Cuvinte transformate în tăcere, p. 85).
În această lume, văzută drept „un criptom pentru moarte” (p. 44), însăși casa, un dublet – cu virtuți protectoare – al trupului, în imaginarul diurn, se substituie realității ce se strâmtorează atât de mult, încât protagonistul se simte strâns între pereții ei „ca-ntr-o menghină,/ ca-n fălcile unui animal îndepărtat, invizibil și neiertător” (O viziune. Casa bizar însuflețită, p. 46). Existența se desfășoară pe malul „unui râu unde/ în loc de apă/ curge întuneric” (p. 75); Îngerii sunt niște musafiri pe care oamenii nu-i mai primesc în casele lor; și cerul și ploaia sunt făcute din cuvinte; o greutate legată de picior îi ia subiectului liric – sortit să fie ceresc – puterea de a mai levita, „neîngrădit și nepieritor”, în slăvile cerești: „Eu sunt ușor,/ plutesc, mi-e cu putință să-mi duc viața în zbor,/ în slăvi, neîngrădit, nepieritor/ … / Eu, cel care am fost sortit să fiu ceresc,/ m-am pricopsit cu-această greutate/ și am ajuns atât de pământesc./ Nici că mai zbor, nici că alerg, doar mă târăsc, mă împotmolesc,/ de parcă apăsarea lumii toat-o am în spate” (Eu, cel care am fost sortit să fiu ceresc, p. 25). În esența ei, amăgitoarea și iluzoria viață are doar configurația unei scrieri (după dictare! – vezi p. 62): „Și atunci, mirosul nestăvilit de tei înflorit,/ care-mi vine în nări acum, în iunie,/ e doar iluzoriu?/ Cum amăgire e viața mea toată,/ o scriere neînsemnată,/ doar cuvinte, cuvinte scrise-n pripă, cu stângăcie,/ pe coala albă? (Cerul e făcut din cuvinte, p. 71). Călătoria (fantastică) spre cer, într-un autobuz al cărui traseu, printr-un tunel, trece și prin centrul pământului, îmi pare a viza atât călătoria orfică a sufletului care, în drum spre cereasca Insulă a Fericiților, coboară mai întâi în lumea lui Hades, cât și călătoriile lirice (cele ascendente și cele descendente ale lui Al. Philippide): „Autobuzul năstrușnic a intrat în tunel,/ a rulat pe sub pământ până-n centru,/ a traversat pustietăți și oceane, a străbătut o genune/ sau mai multe/ și cumva neașteptat a luat-o spre cer” (Călătorie fantastică, p. 42).
Nu lipsesc din această carte nici deschiderile spre înțelegerea morții ca somn odihnitor, un somn de care subiectul liric este cuprins, în timp ce înoată în largul cu legănări maternale al unei mări fără margini, sau pe un pat făcut din fân proaspăt cosit, fără a-și da seama că este mort (!): „Mă odihnesc într-un pat făcut din fân proaspăt cosit./ … / Mai-mai c-ațipesc./ O, Doamne și nu-mi dau seama că sunt ca și mort./ O, Doamne și nu-mi dau seama că sunt ca și mort” (Am trăit toate istoriile astea mistuitoare, p. 70). Astfel de viziuni contrastează cu aceea a căderii: în golul cosmic („Un condor se apropie,/ ia în gheare tărâmul acesta al nostru,/ îl ridică, îl duce departe/ și-i dă drumul în gol” (Schimbări meteorologice, fizice, metafizice, p. 75) sau, la nesfârșit, în sine: „Ah, cad în mine însumi și căderea/ durează la nesfârșit”, p. 36).
Gândul la plecarea fără întoarcere (acolo „unde începe golul cel mare, tiranicul nimic”) conține în sâmburele său o ardentă speranță în continuarea existenței, după moarte, printr-o nouă viață (tot finită?) sau mai multe, în „interiorul eternității infinite”, cum se deduce din poezia Sfârșit multiplu: „Înaintam pe sârma aceea subțire/ întinsă între doi munți, deasupra prăpastiei,/ unde îmi petrec mai tot timpul,/ iar la un moment dat,/ așa cum era de așteptat,/ piciorul mi-a alunecat/ și m-am prăbușit în gol/ … / Ci după fiecare moarte,/ când o luăm iarăși de la început, suntem alții?” (s.n.).
Spaima de întunericul consecutiv stingerii existenței ar putea să fie domolită, precum transformarea, într-o lină alunecare, a căderii în prăpastie, de persistența a ceea ce a fost trăit în timpul vieții, încât să se vadă în toată concretețea, așa cum se văd pe fundul mării corăbiile scufundate, coralii, perlele, dacă apa ei ar scădea brusc: „E atât de târziu. În clipele astea,/ aidoma condamnatului care tânjește după o țigară,/ am o ultimă dorință, aiurea poate, nesăbuită sigur:/ aș vrea ca nimic din ce-am trăit să nu se piardă,/ întâmplări, sentimente” (O ultimă dorință, p. 52).
Atât poeziile cu tematică erotică („Întins pe pajiște,/ te priveam și mă minunam./ Cu ochii minții încă mai vedeam/ cum ne iubiserăm înflăcărat, peste fire/ în cămăruța închiriată, cu nici un ceas înainte” (Sufletul tău utopic. Un ditiramb, p. 56), cât și cele cu o tentă nostalgică („Mă simțeam ca un copil care primește în dar de Crăciun/ o elice de elicopter” – Inima mitică, p. 69) și care incumbă omeneasca dorință „de a fi din nou ceea ce am fost”, de „a retrăi trăitul”, reflectă, în subsidiar, refuzul „punctului terminus” al vieții, al irevocabilității absurde a morții. Meditațiile lirice sunt subvenționate de „salvatoarele” dedublări asumate ca acte de sustragere de la condiția de victimă certă a timpului, într-o lume „pardosită cu prăpăstii” („pardosită cu lumină” – spusese Tudor Arghezi) și unde „Nimic din ce e omenesc nu durează”: „Nimic din ce e omenesc nu durează/ Ah,/ să nu mă amăgesc ieftin:/ eu sunt altul decât îmi propun să fiu./ Altul decât mă cred./ Altul decât mă descriu./ Altul decât mă văd în oglindă” (Altul, p. 13). În poezia Trăirea dintâi și viața a doua (p. 33), nașterea naturală a fost înlocuită cu o a doua naștere, cea cu trup de cuvinte („Cine mi-a dat viața asta a doua, verbală,/ care încet-încet și fără întoarcere înlocuiește în mine/ trăirea dintâi, naturală?”) în al cărei portativ subiectul liric nu este scutit feluritele dureri fizice: îl dor propozițiile și feluritele părți de vorbire, așa cum îl dureau, în cealaltă ipostază, pieptul sau capul sau brațele.
S-a inversat – oare? – în contrariul său, năvalnicul elan vital de altădată, sub ademenirea tematicii baroce (efemeritatea vieții, îngrozitoarea amenințare a morții, viața ca vis etc.) ilustrând din plin așa-numitul „complex al Casandrei” (cea care i-a avertizat, în zadar, pe troienii bucuroși de darul primit, spunându-le că în curând vor coborî din mijlocul plăcerilor printre umbrele de pe malurile Aheronului). Ferite de virusul literaturii morbide, viziunile lui Gabriel Chifu se desfășoară în făgașul unei iscusite și dramatice decențe specifice poeziei de factură orfică: o poezie a nevăzutelor (în opinia lui Alexandru Al. Philippide – eseistul). Elanul vital a luat, acum, prin infiltrație, o altă formă de manifestare de care depind, în fond, și curajul (dionysiac!) de a privi în adâncul prăpastiei spre a învinge, astfel, teama de simbolica idee de prăpastie, și anvergura febrilelor căutări a adevărului ascuns în dosul cortinei – fapt ce presupune asumarea unor ipoteze cognitive și a unor imaginare experiențe din categoria explorării supranaturalului învăluit într-un mister de nedezlegat -, și neliniștea existențială valorificată în linia unei autentice scriituri a revoltei cu accente și inflexiuni elegiace.
Scrisă „cu litere de gheață”, cum se precizează metaforic într-o poezie, așadar, cu înfrigurare/ înfiorare existențială, Despre petrecerea de sine și alte poezii lasă impresia unei riguroase organizări conceptuale a problematicii de care depinde lirismul multiplelor meditații pe tema încercării de pregătire „pentru ceea ce niciodată nu voi fi pregătit” (p. 38) și al ipotezelor privind „viitorul” (destinul) post-sepulcral al sufletului. Recenta carte adâncește, prin tulburătoarele frământări cu valențe vizionare, valoroasa operă poetică a lui Gabriel Chifu.
Gabriel Chifu, Despre petrecerea de sine și alte poezii, Editura Școala Ardeleană, 2024