Fapt surprinzător la prima vedere, s-au publicat în ultimii câţiva ani câteva „vieţi romanţate” având ca protagonişti scriitori, artişti, oameni de cultură români, într-o suită ce sporeşte mereu la Editura Polirom. Surprinzător, fiindcă acest gen de scrieri n-a prea fost bine primit de critica literară serioasă – un caz elocvent a fost la vremea sa Romanul lui Eminescu scris de Cezar Petrescu. Şi nici Bizu şi Bălăuca ale lui E. Lovinescu n-au fost întâmpinate cu multe aplauze. Că s-a revenit acum la acest gen mai popular este totuşi semnificativ în noul context socioliterar: dinspre operă, interesul publicului, atât cât mai este, pare a se fi deplasat către autorul ei, spre omul care a scris-o. O formulă ca „egoficţiune” a intrat în vocabularul critic, ca de altfel şi „docuficţiunea”, semnalând aceeaşi nevoie de „umanizare”, un plus de autenticitate a scrisului prin introducerea mai directă în scenă a autorului: în această a doua categorie ar intra şi prozele care evocă, la noi, viaţa şi opera unor Cantemir, Anton Pann, Titu Maiorescu, Urmuz, Nichita Stănescu, Brâncuşi, Victor Brauner, pe baze documentare poate mai consistente şi cu o anumită limitare a invenţiei narative pe care o susţin.
O „docuficţiune” este şi noua carte de proză propusă de Florina Ilis în colecţia amintită, sub titlul Blaga. În căutarea numelor (Polirom, 2025). Fragmentul de biografie luat ca punct de plecare priveşte aproximativ perioada 1952-1961, ultimii nouă ani din viaţa poetului. Este cea în care lucrează la traducerea lui Faust de Goethe, publicată în 1955, dar şi a interdicţiei la care-i fusese supusă de către regimul comunist opera de poet original şi de filosof. Fusese exclus şi de la Universitate şi din Academie, ocupa acum un post de cercetător, bibliotecar la secţia academică clujeană, trecea prin mari dificultăţi materiale, era frământat de soarta operei şi de destinul său creator în care nu înceta să creadă, – cuvântul creaţie va reveni frecvent în paginile cărţii.
Titlul ei sugerează, cu trimiteri la versuri cunoscute, chiar această aspiraţie neliniştită de a ieşi din tăcerea silnică, de a se putea exprima din nou, pe măsura unei forţe creatoare de care era conştient şi pe care se va strădui s-o întreţină în ciuda tuturor obstacolelor. Momentul acelui „echivoc al tăcerii iniţiale”, evocat în dimensiuni mitice în Hronicul şi cântecul vârstelor, cu ezitarea de a intra în lumea cuvintelor ca într-una a păcatului originar, a numirii-fragmentare a Totului originar, nocturn, simbolizat de pântecele matern, pare a nu mai fi esenţială în această secvenţă de viaţă marcată dramatic de tăcerea obligatorie. În întunericul apăsător al epocii, cuvintele pot fi purtătoare de lumină, aşa cum sugerase imnic „schimbarea zodiei” din Nebănuitele trepte, ultimul volum de versuri publicat, din 1943. Vinovăţiei cuvântului i se va substitui acum „lumea-cântare”, abia visată în cea a „marii treceri” de odinioară. Iar numita schimbare se petrecuse sub semnul „verii de noiembrie”, al unor noi mari iubiri, dintre care cea pentru „domniţa din ţară bârsană” lăsase deja urme însemnate, cu consecinţe în înnoirea energiilor creatoare ale poetului, evidente în câteva poeme. A existat şi cea, mai superficială şi mai prozaică, pentru soţia acaparatoare a preotului Florea Mureşanu, apoi pentru firava studentă bucureşteană Coca Rădulescu, răpusă de timpuriu de tuberculoză, iar în aceşti ultimi ani, cei mai trişti, pasiunea ardentă pentru doctoriţa clujeană Elena Daniello, soţia unui medic cunoscut. De aceste „muze” va depinde şi „căutarea numelor”, şi ele vor ocupa locurile cuvenite în paginile romanului, în care poziţia centrală e deţinută totuşi de ultima; căci mai ales la îndemnul ei va întreprinde Blaga traducerea capodoperei goetheene, nutrindu-i vreme de câţiva ani şi propria inspiraţie lirică, cum mărturiseşte înflăcărata corespondenţă cu ea a scriitorului.
Cartea Florinei Ilis asociază inspirat, încă din primul capitol, istoria iubirii târzii a poetului cu opera sa de traducător al lui Faust, evocând, pe bază de documente precise, situaţia sa de autor interzis, îngăduit doar ca tălmăcitor al scrisului altora. „Eternul feminin” care poate (re)înălţa în tării, din versurile finale ale marelui poem, îşi găseşte astfel corespondentul în realitatea trăită, şi invers, sugerând şi o elevaţie spirituală ce caracterizase şi până atunci scrisul blagian, acum revigorat. Prozatoarea deja exersată major în mai multe registre ale viziunii, de la realismul romanului-frescă la ficţiunea simbolică şi cea marcată de jocul postmodern cu convenţiile, are de data asta excelenta idee de a pune în relaţie conceptul antic şi goethean de daimon, forţă creatoare iraţională (care-l interesase de timpuriu şi pe eseistul din Daimonion) cu demonicul/ diabolicul realităţii istorice imediate, insidios-provocatoare. Astfel că, în decorul obişnuit al biroului de la biblioteca unde lucra funcţionarul marginalizat, este construită scena onirică pe care apar, ca prin Bulgakov, făpturi drăceşti ce pun la cale ispitirea creatorului nedreptăţit, căruia i se propune pe tot atâtea voci un pact – ele îl numesc pariu – care i-ar permite reabilitarea ca scriitor. Un pact, se înţelege, cu noua putere comunistă, căci căpetenia mărunţilor demoni, ce trimite spre portretul convenţionalizat al lui Mefisto, şi chiar mărturiseşte că nu e „de pe-aici”, i se adresează cu apelativul… „tovarăşe”! Au toţi nume generice de animale, Câine, Ţap, Lup, Pisică, Berbecuţ, fiecare cu nuanţe specifice ale ademenirii, sugerând compromisul moral presupus salvator. Vor reapărea pe parcursul naraţiunii şi ca emisari reali ai Puterii, cu oferte la fel de atrăgătoare, activişti de partid cu nume cunoscute în epocă, dar şi în finalul cu balul conceput tot ca o proiecţie rezumativă oniric-halucinatorie, la care vor fi prezente şi principalele personaje din biografia poetului. Interferenţa stării sale de spirit agitate cu imaginarul goethean va fi interpretată ca atare de protagonistul însuşi în relatarea momentelor sale de semitrezie, făcută a doua zi în casa familiei Daniello.
Între cele două scene onirice naraţiunea avansează într-un fel de zigzag, trasat cu dexteritate, ce învecinează întâmplări din aceşti ultimi nouă ani din viaţa poetului cu întoarceri spre vremea tinereţii sale. Pentru început, în prim plan se află înfiriparea iubirii pentru Ellen-Elena, pe care o cunoscuse în refugiul universitar de la Sibiu într-o foarte prozaică împrejurare: i se înfăţişase ca pacient dentistei care urma să-i repare un canin rupt… Relaţia continuase la Cluj până la fireasca „ieşire din cuviinţă şi din pravili”, apoi în răgazurile de la Gura Râului, satul din preajma Sibiului, evocat liric ca Bocca del Rio, cu umbratica „grădină dintre ziduri” a casei unei cunoştinţe comune, în care merele din livadă puteau aminti de fructul ispitei biblice, cu frecventele vizite în casa clujeană a cuplului Daniello şi intensificarea combustiei sentimentale, cu complicităţi precum copierea de către femeia iubită a aforismelor compuse de Blaga în aceşti ani, dar şi a romanului autobiografic ţinut secret, Robie pământească, robie cerească, publicat postum sub titlul Luntrea lui Caron, şi a numeroase poezii. Prozatoarea urmează în aceste pagini firul documentar trasat mai ales pe baza scrisorilor tipărite nu foarte demult, care preiau şi elemente din limbajul exaltat-poetizant al îndrăgostitului, aflat la limita convenţionalului, cum îl atestă şi acele misive fierbinţi, cu aer adesea enigmatic, explicabil în condiţiile de relativă clandestinitate ale celor doi amanţi. Legătura cu munca tălmăcitorului operei lui Goethe alimentează subiacent această aventură, căci „eternul feminin” capătă acum o nouă şi febrilă concretizare.
Intră în joc aici şi intervenţia explicită a naratorului care mimează un soi de dialog cu cititorul său, deconspirând tipul de convenţie romanescă caracteristic pentru numita „docuficţiune”. Este o măsură de prevenire salutară, fiindcă poate „scuza”, ca să zicem aşa, asocierea insolită dintre nivelul strict documentar al relatării şi cel fictiv, care aduce în pagină minime elemente de decor pentru „acţiune”, gesturi verosimile ale personajelor, culori ale atmosferei. Putem citi, astfel, pasaje ca acesta din finalul capitolului al patrulea, unde prozatoarea se adresează direct celui care urmăreşte povestirea, în limbajul uzual al cititorului comun: „Se ştie, dragă cititorule, că inima oricărui poet prinde aripi în preajma femeilor frumoase. N-aş relata întreg adevărul şi m-ai suspecta că ignor cu bună ştiinţă nenumăratele interviuri ale celor ce l-au cunoscut şi în care se arată contrariul. Sau că nu cunosc scrisorile adresate de Lucian Blaga muzelor sale ori că nu am ştiinţă despre realitatea istorică, redată fidel cu ajutorul foarte documentatelor biografii ce i-au fost dedicate. Dar, chiar de m-aş preface că toate aceste mărturii şi documente n-ar exista, poemele de dragoste în care admirabilul poet desfăşoară iscusit o complexă gamă de trăiri şi stări ale inimii m-ar contrazice, dându-mi în vileag ignoranţa sau firele destrămate din urzeală. Cum să afirm, dragă cititoare, că poezia de dragoste se naşte din nimic sau numai dintr-o iscusinţă mai deşteaptă a minţii? Dacă citeşti poeziile de dragoste ale lui Lucian Blaga, nu poţi să nu simţi vibraţia inimii îndrăgostite. (…) Dar, pe de altă parte, cititorule, dacă vei rămâne cu impresia că poetul era un crai sau ceva asemănător, e numai vina mea, fiindcă n-am ştiut ce interpretare şi expresie să dau mărturiilor contemporanilor, informaţiilor biografice şi nepricepându-mă să citesc printre rândurile scrisorilor de dragoste, n-am înţeles frumoasa poezie de dragoste blagiană.”
Iată, aşadar, o confluenţă de voci: a naratorului omniscient în mod tradiţional, deconspirat, ca în citatul de mai sus, în calitate de autor al cărţii alimentate deopotrivă documentar şi de imaginaţia acestuia, a confesiunilor din scrisori, a poeziilor în care s-au răsfrânt momente de viaţă trăite de scriitorul evocat, de a căror transfigurare simbolică suntem astfel avertizaţi. Este o interferenţă verificabilă de la o pagină la alta, în trecerea fluentă, ca prin contaminare, dintre spaţiile diferite al povestirii, în care informaţia strictă şi inspiraţia epică fuzionează armonios. Vizitele în casa Elenei solicită parcă mai mult invenţia, datele corespondenţei cu ea fiind, prin forţa lucrurilor, mai sărace în substanţă evenimenţială, mărginite la confesiunile şi declaraţiile sentimentale ale bărbatului. Evadarea din cuviinţă şi din pravili, despre care vor vorbi versurile inspirate de aceste momente de iubire, e sugerată cu fineţe, în jocul permanent dintre gesturile concrete şi urmele lor simbolice din poezie. Câte un dialog ce poate părea convenţional-poetizant la cutare pagină este însă confirmat ca atare în limbajul corespondenţei, în propoziţii ale poetului care sună necenzurat-solemn, lăsate în voia jocului amoros, dar şi cu o neascunsă conştiinţă a valorii sale ca poet, pe care a avut-o dintotdeauna. O tentă ludică, uşor ironică, pare a nu lipsi din aceste pasaje, şi ar fi fost interesant ca ea să fie chiar mai vizibilă. Astfel, când femeia întreabă, cu gândul la iubirile lui trecute, „Vrei să fiu eu muza ta?”, acesta răspunde ca din carte (dar şi din scrisorile sale): „Creaţia şi iubirea… sunt pasiuni care se leagă şi se condiţionează reciproc. Poetul are nevoie de muze, Ellen! De revelaţii”… Şi nu e singurul loc în care se va exprima în acest stil.
Cea dintâi muză a sa a fost, desigur, soţia Cornelia, ca „subiect absolut” al Poemelor luminii, care s-a dovedit a fi mai târziu, cu un fel de resemnare admirativă, tot mai conştientă de nevoia bărbatului de a-şi hrăni periodic energiile creatoare prin experienţe noi ale dragostei, – „Se reîndrăgostea cu fiecare femeie care îi stârnea o nouă pasiune soţului ei” – se poate citi în secvenţa a treia a cărţii. Iar de aici începe rememorarea istoriei cuplului, a primei întâlniri cu fata studentă la Medicină din Viena, cu dificila cucerire a familiei lugojene a Bredicenilor, în care mama, burgheză pragmatică, nu era deloc înclinată să-şi dea copila după un tânăr teolog desigur prezentabil, dar cu ciudate preocupări de metafizică („Metafizica. Meta-ce?”). Iubirea pentru Cornelia, oglindită în corespondenţa din acei ani (se vor căsători în 1920) însufleţise versurile înflăcărate din volumul de debut, tipărit cu mare ecou cu un an mai devreme, începând cu recenzia elogioasă de la Cernăuţi a lui Sextil Puşcariu. Peste un deceniu, în 1930, când li se va naşte fiica Dorli, acea pasiune juvenilă vădea, însă, semne de uzură. Blaga, atunci diplomat cu misiuni la Berna, Viena, Varşovia, Praga, ajuns în final, între 1938-39, ministru plenipotenţiar la Lisabona, părea a-şi fi pierdut inspiraţia lirică (ultima carte tipărită fusese La curţile dorului, 1933). Legătura necesară dintre iubire şi poezie („Nu se poate artă fără eros” – îi scrisese prietenului Ion Muşlea) se adeverea încă o dată, – şi, cum notează prozatoarea, ‹Destinul lucră admirabil în împlinirea visului său şi i-o aduse în calea vieţii, cum s-ar spune, pe „fata necunoscută din poartă”, numită şi „Domniţa din Ţară bârsană”, soţie, şi ea, de poet, admirată de Arghezi, cu ecouri în scrisul său, ca şi, mai puţin inspirat, de Virgil Gheorghiu. Sintagma „cum s-ar spune”, atrage discret atenţia asupra amintitului pigment ironic-ludic, întărit şi de gândurile atribuite Domniţei Gherghinescu-Vania, despre aspiranţii la dragostea ei: „Eu sunt, se va fi întrebat Domniţa, acel răsărit neaşteptat? Eu sunt muza cântecului nemăsurat? Mie îmi spui, drag poet, bine-ai venit? Şi tot ea îşi va fi răspuns: da! Da! Dar de ce nu ştie el, Blaga, că Arghezi n-o atrăgea ca bărbat? Iar poemul lui Virgil Gheorghiu nu putea să-i satisfacă gustul estetic: „Zeiţa ta crudă în munte adânc/ muşcă blestemul perinei reci…”, scrisese bietul Virgil iritându-l pe Blaga. Of, şi el, Lucian! Cât putea fi de sensibil! Poeţii! Genus iritabile.› Putem citi, zâmbind, şi rândurile următoare ce aproximează, alături de altele, starea de spirit a frumoasei femei bolnave de tuberculoză, internată într-un sanatoriu montan ca în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, din care cobora în chip de „vestală şi muză” la casa din Braşov, unde primea însemnaţi oameni de cultură ai epocii: „Domniţa, deşi măritată, având, poate, preferaţii e, era o făptură ce nu arăta rezistenţă celor ce o plăceau, ceea ce-i încuraja pe unii şi-i supăra pe alţii. Atât primii cât şi ultimii, însă, deşi ar fi avut motive de iritare şi gelozie, nu puteau să nu-i fie adânc recunoscători Domniţei pentru supărările ei stimulative, adevărate izvoare nesecate ale artei şi lirismului”. (Clişeul e, cum se vede, din nou utilizat, cu bună-ştiinţă). Roadele acestei iubiri mult elogiate vor fi evidente în ceea ce poetul numeşte „schimbarea zodiei”, fundamentală pentru scrisul său aflat până nu demult în spaţiul „tristeţii metafizice”, al „Marii treceri”. „Trupul de curtezană şi vestală” evocat într-o poezie are parte în cartea Florinei Ilis de remarcabile pagini de evocare ce surprind o psihologie feminină care asociază trăsături grave, când se alinta comparându-se cu Uta, cealaltă domniţă, sculptată în catedrala din Ulm, – amintită şi de o poezia din Nebănuitele trepte, – care, „otrăvea toate văile Rinului” cu surâsul ei tulburător, – cu frivolităţi şi cochetării, iscând din partea bărbatului accese entuziasm dar şi izbucniri de gelozie, precum cea provocată de prea puţin abilul Virgil Gheorghiu, care făcuse o aluzie în versurile dedicate Domniţei la un prea transparent Venusberg. „Arta de a trăi frumos” a acestei „muze” are parte de pagini dintre cele mai convingătoare ale acestei cărţi. Însă, cum va scrie autorul Luntrii lui Caron, aceeaşi Domniţă va putea fi calificată curând de poetul decepţionat care o iubise şi drept „colecţionară de personalităţi”, ce se complăcea în mijlocul unui „alai cultic al erosului”…
Scris cu degajare şi fin punctat ironic este mai ales episodul erotic ce are ca protagonistă pe Eugenia (Jeni, Inej!) soţia preotului Florea Mureşanu, fiinţă dezlănţuită senzual şi, deopotrivă excelentă bucătăreasă, apreciată de Blaga pentru ambele calităţi, pentru care, inversând raporturile, poetul devine… motiv de inspiraţie; căci Geni-Inej pretinde a avea şi talent liric… Dorli Blaga o va numi, nu fără motiv, „anti-muza”…Va fi evocată şi în Luntrea lui Caron. În schimb, studenta atinsă şi ea de ftizie, stinsă prematur, Coca Rădulescu, care-i fusese recomandată de românista Rosa del Conte, aflată atunci la Bucureşti, – „fata îl inspira şi îi dăruia toate stările de care avea nevoie creaţia sa: suferinţă şi bucurie, graţie şi joc.” Ciclul de poeme Legenda veşnică, pare a fi fost scris în raza acestei iubiri.
Cea mai recentă „muză”, ultima, Ellin-Elena, rămâne totuşi figura dominantă a cărţii, reintrodusă în naraţiune în ultima parte a acestei vieţi romanţate. Ea este cea care îi va conserva multe pagini, cu destule nelinişti provocate de organele de supraveghere politică ale acelor ani, transcriindu-i pe ascuns romanul care-l putea costa ani grei de închisoare, dar mai ales întreţinându-i spiritul luminos care însufleţeşte „vara de noiembrie” a vieţii şi scrisului său.
Romanul Florinei Ilis nu este însă, cum s-a putut vedea şi până aici, numai o suită de evocări romanţate ale acestor succesive iubiri blagiene. Istoriile de dragoste ale poetului se ramifică mereu, atrăgând în fluxul narativ numeroase evenimente de biografice şi ale scrisului său poetic şi filosofic, momente din mediul familial, cercurile de prieteni, amintitele manevre ale oamenilor puterii comuniste care-l vizitează la Cluj încercând, cu foarte slabe rezultate de altfel, mărturii ale adeziunii sale la regimul comunist. Ficţiunea, cu substanţiale secvenţe de atmosferă onirică, patronate de imaginarul faustic – aluziile la opera lui Goethe sunt pretutindeni prezente, aproximează şi frământările poetului aflat mereu sub supraveghere, ostracizat sau ademenit, obsedat de pericolele din preajmă care prind în câteva locuri contur fantasmatic, angoasant. Un drum de noapte spre casa din cartierul clujean mărginaș poate deveni şi parcurs oniric – poetul, urmărit de un supraveghetor poliţienesc este luat în spate de el, împingând acţiunea spre alegorie, cu trimitere ironică la balada lui Goethe, Regele ielelor, ori e luat într-un camion cu deţinuţi politici, printre care se află şi vechi cunoştinţe ale sale. În diverse locuri apare câte un animal bizar: un câine negru, o pisică, dar mai ales ampla desfăşurare a petrecerii diplomatice dinspre final, sub patronaj diabolic („amfitrionul” este acum capul micii trupe diavoleşti ce-l vizitase pe poet în biroul de la biblioteca clujeană, şi el va conduce în felul său balul, ca în aria celebră a lui Mefistofel din opera lui Gounod). Un eveniment, nu-i aşa, monden, recapitulând simbolic momente din biografia lui Blaga (nu lipsesc, desigur, nici „muzele”, alături de figuri groteşti, monstruoase, măşti de carnaval – variantă a nopţii Valpurgiei). Tot ca într-un coşmar, în plină petrecere este condus într-un subsol unde-i va regăsi pe câţiva cunoscuţi anchetaţi de securitate, puşi să semneze delaţiuni contra sa etc. Este readusă în scenă şi o misterioasă „fată din tren”, întâlnită într-o călătorie spre cabana unui medic prieten, o prezenţă cumva protectoare, ghid luminos în acest univers feeric-tenebros, pe care o va putea numi, în mod semnificativ Nona, ca pe eroina din piesa Tulburarea apelor. Ea îl va purta prin aer, amintindu-de din nou de Maestrul şi Margareta, spre ţărmul mării, unde o va regăsi pe femeia iubită, Elena, cu trimiteri la cunoscutul poem elegiac Noapte la mare. Recapitulări, de data asta pe patul de spital, vor fi şi în ultimele capitole ale romanului, cu poetul obsedat de compromisurile, altminteri minore, făcute pentru a-şi putea publica cele câteva poezii din opera ultimilor ani, cu fulguraţii ale memoriei marcate şi de presimţirea morţii. Într-o poziţie cumva simetrică este imaginat delirul din preajma morţii al Corneliei Blaga, soţia care se identifică cu poetul iubit, vorbeşte, gândeşte şi simte ca el, preluând câteva dintre momentele trăite împreună, cu luminişurile şi tenebrele lor. Nu mai este nevoie – ni se sugerează acum – de nicio „căutare a numelor”, iubirea rămasă nealterată în timp le însumează pe toate, într-o sinteză elegiacă. Este o încheiere ce rotunjeşte tulburător această „viaţă romanţată” în care Florina Ilis conduce cu mână sigură un dificil şi complex joc dintre documentul biografic și ficţiune.
Florina Ilis, Blaga. În căutarea numelor, Polirom, 2025