Două devieri înregistrează abundenta noastră producție poetică actuală. Pe de o parte o totală destructurare, o succesiune de vorbe anapoda (suprarealismul avea propria sa disciplină inaparentă), pe de alta o dilatare anostă, un narativ confuz care o face adesea greu de urmărit. Și, regretabil, nu doar autorii tineri fac uz de atari pseudosoluții. Poezia lui Cassian Maria Spiridon e dintre cele care în chip salutar se află pe calea firească. Situată sub semnul bufniței, își asumă realmente simbolistica sapiențială a acesteia. O meditație melancolică reprezintă postura coerentă a sinelui în raport cu expresia cum o pavăză în fața tensiunilor existențiale invocate. Tonul elegiac se extinde asupra unei ambianțe ce se intersectează cu starea ființei ce o înscrie vibrant: „o tristețe cuprinzătoare/ apăsată și generoasă/ precum ploile în verile/ copleșite de secetă/ te urmează/ cu o anumită reverență/ nici măcar bănuită// cunoaște toate cărările/ și toate crevasele/ în care aduni lacrimi/ pentru zilele ce vin/ în ritmul/ prin care soarele își anunță lumina/ memorabilă precum un cataclism/ sosit prin foc sau prin apă/ prin fulger sau frigul postum.// rămâi cu biata nepăsare/ nici ea nu te iartă/ sub lupă cercetează neobosită/ toate mișcările/ la care sufletul tău e supus/ când se-nalță/ ca un montgolfier/ sub presiunea fierbinte/ a vieții.” (sub presiunea fierbinte).
Măsurându-se cu paciență pe sine, eul liric pare a nu ceda nici în fața clipelor dureroase prin eliberarea pasageră („nu-i greu beția să te cuprindă drăgăstoasă/ și mintea în cețuri s-o înalțe/ precum baloanele de aer ridicate/ de focul ce-l întreține/ un gaz rarefiat/ nu-i greu…”), nici a celor a căror dificultate se însumează până la un simțământ al pustirii: „sunt nopți lungi/ și vieți scurtate de-nțeles/ nu-ncap nu sunt în adunare/ pe covorul zilei” (nu-i greu beția). Unei momentane detașări euforice de sine îi succede fără întârziere o stare opusă, cea a conștiinței unei vulnerabilități cu similitudini naturiste: „ești vulnerabil la trecerea clipei/ prin tunelul de timp reversibil/ vulnerabil ca frunzele toamna/ sub pala de vânt/ iubirea în alte ceruri alighieriene/ se află-n risipire/ și toate sunt în haine de frig/ învelite” (glasul din iesle). Între ființă și lume, între factorii subiectivi și cei obiectivi se țese o relație a unei unități care îngăduie translația dintr-o categorie în alta. Ființa e inevitabil aservită realului, conștiință a capriciilor acestuia, realul la rândul său e o componentă a ființei ce-l exploatează senzorial și analitic. Prin urmare gratitudinea ființei față de real e în subsidiar și o gratitudine față de propria sa postură. Totul sub patronajul unei discrete discipline a vitalității: „cum să îmi refuz prezența/ când avem o copleșitoare/ firească vitalitate de a fi/ cum să lăsăm fără trup/ un suflet/ care până la ceruri/ a iubit/ cu carnea în care și-a aflat/ un adăpost atât de efemer// în fața tuturor/ trasoarele își taie cale luminoasă/ întru/ viața fără de sfârșit// astăzi călcăm împădurit/ piatră după piatră/ și mulțumiți/ că soarele ne îngăduie/ c-o nepăsare de înger milostiv/ schimbarea la față a trecut” (precum un steag).
Între ființă și peisajul pe care aceasta îl urmărește în dispoziții diverse intervine o relație morală. Uneori o rezistență, o sfială a unei pietăți primare până la limita unei virtuale dematerializări: „ai fruntea rece și inima-nghețată/ când trece ca o săgeată o clipă încă una/ smulgând fărâme/ din scurta ta eternitate (…) rămâi fără trup/ bucurie a inimii/ răsfrântă pe creasta însorită a zorilor/ roua îmbălsămează frunzele/ drumurile se arată pustii/ în ținuturile dimineții/ nu-i suflet să-i desțenelească/ printre ierburi cărarea/ rămân ca un cuib părăsit/ care-i refuză ochiului/ ospățul” (prin sita nopții). Alteori în schimb o exuberantă expansiune a naturii umanului în cea a vegetației aidoma sosirii la o țintă lăuntric așteptată: „cereștii mă-ngăduie/ între gâzele multe/ și pomii-nfloriți/ un joc de lumini/ unde frunze și vânt/ au bagheta/ prin care razele sunt îndrumate/ spre miezul de foc/ aici sunt trecut/ în dosarele lor de verdeață// cât oare mai merit/ a lor tremurată bunăvoință/ de azi până mâine/ și alte fărâme de timp/ încât mă salt glorios în picioare/ calc pe câmpie/ călător rătăcit/ un pribeag/ în austera suită/ a celor trei magi/ suntem frunze” (suntem frunze). Existența reprezentând un melanj de elemente cu o posibilă dispoziție critică a desfășurării sale care pune la un moment dat la îndoială însăși identitatea ființei: „ne asumăm dimineața/ precum un dar/ ofrandă a luminii/ întru apusul care va veni// avem/ o mână întinsă/ spre ajutor sau a respinge/ spre ridicare în oceanul zilei/ sau spre a culege fructul otrăvit/ crescut din pomul/ hrănit cu suferință// acolo lacrimile curg/ iar inimile sunt străpunse/ prin/ dimineți de flăcări/ ce suflete resping.” (până unde). Ori într-o accepție umil-apoftegmatică: „e trupul încrezător/ că sufletul și-l poartă/ doar cu măsura candelei/ prin viața cea adevărată” (prin viața cea adevărată).
Dispoziția dialectică se derulează continuu. Pe o latură o satisfacție ideală proiectată în senzația imortalității: „beau din paharul nemuririi/ servit de-un fluture/ așa cum Ganimede/ turna-n pocalele de aur/ pe care zeii le-nchinau/ la adunarea din Olimp” (stau cu un fluture la masă). Pe de alta un scepticism al ființării înaintând trudnic spre fatalul său final înscris cu o notă rebelă. „împovărat ca o cămilă călătoare printre nisipuri/ fierbinți precum o tipsie de aur/ pe pirostrii încremenite printre flăcări/ înaintez/ nu aștept îndurare/ zeul cel înțelept/ nu iartă/ nici azi, nici mâine/ niciodată// binefăcătorul/ cu sabia umilinței/ îți urmează pașii/ dune tot mai înalte/ se ridică în față/ până la sufletul tău” (împovărat). Revine totuși starea pozitivă turnată din nou într-un imaginar în măsură a-i gira echilibrul: „ochii mei sunt tot mai verzi/ iar dragostea urmează/ clipele ce încă le avem// munții se revarsă în ape/ cu tot cu arbori/ însetați precum un suflet/ de iubirea care copleșește (…) pierdut între nepăsătoarele clipe/ printre care se strecoară viața/ (o victorie mereu surprinzătoare)/ afli iubirea/ cu permanența însoțită” (ochii mei sunt tot mai verzi). Afectele caracteristice ale creației de față capătă mereu reacția obiectiv aprobatoare a naturii de care se arată amprentate. O empatie duală: „o horă împlinitoare ne adună/ ca o răsplată/ ofrandă întru zeii/ stăpânitori și păzitori/ de bune moștenite rânduieli// apăsate lovituri în toba sorții/ ne îndrumă/ întru necesara comuniune” (ofrandă întru zei). Misterele cosmice devin fără complexe mistere ale ființei prin faptul asimilării lor lirice: „suntem sub pecetea euharistiei/ în noaptea târzie/ când stele sub cer/ străluce alături/ în anotimpul în care/ și caldul și frigul sunt împreună” (mântuitoare brățară). Filtrată prin imaginea ancestrală a unei icoane, emoția estetică se transmută în simțământul existenței în sine: „tu icoană/ primită din părinții/ ce-au moștenit-o din bunici/ ce nouă stai de veghe/ în zi și în noapte/ în lungimea de clipe/ îngăduite de ceasornicul divin/ lasă-ne nouă bucuria de-a fi” (tu icoană). Cassian Maria Spiridon ne oferă astfel o lecție memorabilă a condiției poeziei în sine în vremuri de restriște.
Cassian Maria Spiridon, Cu o bufniță pe umăr, Editura Junimea, 2025