un hobbit știrb
cine a plecat din sine și-ncepe să plângă în beznă
este doar un hobbit doldora de insignifianțe
rătăcind în statistica optimismului
fiecare poartă o frică cenușie
pentru că oamenii sunt condamnați
să fie săraci atunci când se întorc în ei înșiși
translatorul de lângă noi
devine tot mai nervos
văzând că tot ce spunem deja a fost tradus
chiar și trăit
limbajul păpușilor de la Teatrul Mic răsună în fundal
dar păpușile sunt mari
le poți simți privirile în direct
o tăcere sordidă
învață să mimeze viața
Arșinube umple toate golurile
un memento al luminii stinse și al închisorii
din care iese poezia
poezia știrbă de cuvinte
dar plină de (în) ea
muza întreabă poetul
două sute de mii de femei
în napoli
trăiesc singure
spuse crainicul cu o voce
asemănătoare unui semn de circulație
cu prioritate
pe o stradă pustie
tu, între pereții albi ai camerei
scrii despre greutatea vieții fără femeie
și despre felul în care absența
se așază lângă tine
în fiecare dimineață
pe plajă ai văzut-o
nu, nu pe una dintre ele
ci doar pe aceea
femeia
într-un scaun cu rotile
cu ochii pironiți în mare
te-ai oprit
nu ai vrut să fii simbolul
picioarelor care pot
nici să judeci durerea
cu ochii tăi cuminți
ai stat acolo
martor
cu poezia blocată în gât
temându-te că ai putea scrie ceva
nedrept
dar ea s-a ridicat
câțiva pași au fost de ajuns
să-ți spulbere mila
și construcția mentală
pe care-ai numit-o poezie
muza te privește acum
cu talpa încinsă de pași nehotărâți
ce cauți în mine,
dacă nu vrei să ajungi nicăieri?
întreabă
femeia merge
fără scaun
fără tine
fără poezia ta
tu rămâi
cu versurile neterminate
și cu o mare
de care n-ai îndrăznit
să te apropii