Lecţia de zi cu zi
Există o femeie care intră dimineaţă de dimineaţă
în cameră. E când tânără-tânără, numai nuri şi numai
poftă de viaţă, când bătrânicioasă şi gârbovită, şi numai
riduri pe faţă. Intră, mă priveşte, tăios, de sus până jos,
ca o învăţătoare, cu ochelarii pe nas, muştruluind
un cor cristalin de copii. Intră şi începe: de ce te-nfofoleşti
mereu şi mereu în hârtii, în poeme, adicătelea, cum îţi place
ţie – ştii!? – să le zici? Ce Dumnezeu, chiar ai orbul găinilor, băiete?
Nu vezi că nu-ţi ajută la nimic? Nici măcar să-ţi cumperi
şi tu, acolo, o sticlă de vin prost de la buticul de vizavi?
Ai să dai în mintea poeţilor! mai ţipă ea cu gura până
la pântec. Te râd şi vecinii, de milă, nu vezi? Apoi, trântește
uşa, iese tiptil. Pâş-pâş, pâş-pâş, dispare, numai ea ştie unde,
până a doua zi dimineaţa.
Are dreptate femeia asta, îmi zic, înţelepţit, într-un târziu,
cu bărbia proptită în degetul arătător de la mâna stângă
sau dreaptă. Şi încep să răsfoiesc calculatorul doldora
cu poze alb/ negru, ici-colo color, din anii când haiduceam,
sus-sus, pe munţii patriei şi adulmecam cerul, lupeşte,
ca pe o halcă imensă şi albastră de fericire.
O zi frumoasă
Stau la geam şi privesc strada. Ce zi frumoasă!
Soarele blând s-a topit şi a curs pe pământ.
Nu mă voi sătura nicicând mirându-mă cum de sunt
arborii atât de verzi de nemişcaţi deşi e toamna în toi!
Pocnetul unei castane ciupeşte şoldul amiezii
Smulg vioara din cui şi alerg în curte să cânt romanţe
de pe vremea nucului bătrân. Câţiva vecini mă aplaudă
frenetic de la ferestre. Doar o bătrânică piţigăiată
mă previne vehement că am greşit o acută şi în următoarea
clipită necruţătorul sunet se revarsă în cartier ca dintr-un gâtlej
de pasăre jumulită în pripă. Estimp mama mă strigă mă cheamă
în casă mă ceartă că sunt al nimănui că mă tăvălesc în nisip în iarbă
că uite iarăşi ţi-ai înverzit șpilhozenul în fund. Eu tac îmbufnat
mama mă sărută pe frunte pe nas pe ochi îmi spune dragul mamii
şi mergem împreună la cimitir să curăţim mormântul tatii de buruieni
că nici un om – spune mama – nu trăieşte cât lumea. Şi tot aşa
mai dă ea cu sapa mai dau eu cu sapa mai dăm şi cu grebla şi printre
ele povestim de una de alta. Mai încet, mai încet îl aud brusc pe tata
şi văd (preţ de o rază) cum mă priveşte ochiul unui guşter
dintr-o crăpătură atentă. Ce zi frumoasă!
Soarele blând s-a topit şi a curs pe pământ.
Duminica toamnei (II)
Moartea era o primăvară
toamna
Moartea avea şolduri
şi pofte de târfă iubeaţă
păscută din zori până în zori
de dorinţi
Moartea mă scruta
cu ochii cei mai frumoşi
din cea mai frumoasă dintre
morţile posibile
Moartea mă săruta printre
gene şi flori
cu gura ei perversă şi fragedă
ca un sex de copilă
în aşteptare pură
Moartea mă cotropea cu ţâţele ei
adânci
ca două morminte aromitoare
şi calde
* * *
Doinei
Ziua se desface ca o floare
apeşi pe butonul calculatorului
soarele străluceşte
pe fundalul ecranului
spânzurat ca o felie
de portocală
de braţul literei S
Penumbra
micuţei Maria
De pe copertă surâde chipul poetului
care s-a sinucis în floarea vârstei
Se luminează de ziuă abia te recunoşti
în oglinda arhaică în care totul – obiectele
camerei câteva cărţi câteva bibelouri –
a încremenit într-o moarte copilăroasă şi limpede
Dincolo de perete dorm două suflete dragi
amorţindu-ţi plăcut sentimentul de locatar singuratic
pe o altă planetă
Pe măsuţă în vaza care cândva te-a surprins
cu muzica unei partituri fantastice
distingi acum doar tremurul împăienjenit
al unei garoafe
Te îndrepţi spre fereastră: s-a spulberat
floarea de tei şi cartierul e scufundat în tăcere
doar fâşâitul pe şosea al vreunei limuzine
te află în ziua ce vine şi a mai fost
A început ploaia se aude cum se zbat delirant
stropii ca nişte peşti pe frunzele îngropate
în aer în timp ce pe trotuar un câine sâcâit
de somn aleargă încet. Adulmecă. Pare să-şi caute
umbra. E ceaţă ca iarna pe scaun rochiţa înflorată
a Mariei reuşeşte să te cruţe de însăşi privirea ta
gata mereu să descopere un adio infim
în penumbra unde o primă rază soarbe tăcerea
printre amintiri şi vechiturile casei.
* * *
Se putea râde cu gura până la urechi.
Era totuși un spectacol mirific. Un spectacol
neverosimil de viu de aiurea. Se putea râde
cu gura până la urechi. Era totuși un spectacol
mirific. Un spectacol literalmente autohton.
Poate un ritual mioritic: un platou imens
– de aur/ argint – transmis din generație în generație
pe care strălucea anapoda o mămăligă uriașă
ca un soare inundând prin ferestre sate și orașe
până departe tare departe unde copii ai nimă-
nui zburdau pe câmpie prindeau fluturi și cărăbuși
în șepcile lor sparte și vesele. Și tot așa o duceau
de pe-o zi pe alta îi zgâlțâia râsu-plânsu până hăt
târziu-târziu când în fine se ascundeau unii de alții
(un soi de-a v-ați ascunselea) în bărbile sure și grele
pân’ la pământ.
* * *
Nimic altceva acum când străzile
mustesc a pași cărunți a dimineață stătută
când luciul pavajului e doar oglinda murdară
a zilei de ieri pe care o aripă frântă de porumbel
mătură ambalaje în stânga și în dreapta
Nimic altceva acum decât lumina amiezii
pe care o rostogolește în rigole fetide
botul hapsân și trist al unui maidanez.
* * *
În același cerc în eterul tot mai adânc
al memoriei în spațiul ei clar-obscur
O aruncare lentă în golul solar jur împrejur
totuna cu vertijul finalului mereu trișat
mereu amânat din bietul – același – instinct vital
O rătăcire cu același dor arhaic de câmpiile elizee
unde să nu mai poți invoca un loc luminat
un loc cu verdeață de unde a fugit
toată întristarea doar mintea să plutească vie
să-i mulțumească cerului într-o limbă uitată
într-o limbă sfântă pentru lumina dintâi
lumina nenăscută încă.
(Aproape istorie)
Să protestezi bine hrănit de şamanul
corporatist cu limuzina de lux după
colț în parcare. Să protestezi mimetic
pe străzi pe bulevarde iluminate feeric
în mulțimea anonimă inundată de furie
și entuziasm și luminițe de celulare îngâ-
nând cerul. Să protestezi hăituit pe străzi
inundate de întuneric și gloanțe sub care
au căzut secerați pe treptele Catedralei
la doi pași de spaima ta animalică
primii tineri gemând: vom muri
și vom fi liberi…
* * *
E un drum amnezic în privire
un ochi multiplicat vede în avans
cum decolează frunze supersonice
cum pasc ele ușor cu sunet metalic
trotuarul ce tocmai se pierde insesizabil
la marginea de sud a orașului întâlnește
crucile strâmbe fără nume și florile galbene
de dovleac din cimitirul săracilor strălucind
ireal sub un soare tomnatic perfect paralel
cu tumultul rutier de pe calea sever bocu
vizavi de flacăra veșnică unde dorm adânc
eroii împrejmuiţi de ceara prelinsă peste
ghirlande cu flori ofilite de plastic.
* * *
Femeia care a traversat privită din spate
seamănă izbitor cu femeia pe care ai uitat-o
în aer. Pe atunci iubeați împreună poemele
aedului cu barbă albă de sfânt și pălărie
imensă de paie din micul burg de la
marginea țării. Ultima oară când l-ai văzut
pedala ireal pe bicicletă învăluit în nori
de praf pe drumeagul din spatele gării.
Soarele exploda lent în cealaltă țară
și tu alergai de nebun printre macii arzând
orbitor să prinzi ultimul tren spre oraș.
Elegie
Gabrielei N., spre amintire
Păcat, păcat – mă gândesc uneori la poeta aceea,
atât de tânără şi frumoasă, cu nume predestinat…
Scria poeme la fel de frumoase, de răvăşitoare, de negre…
Păcat, păcat: la câţiva ani după Revoluţie s-a aruncat în gol
de la etajul nouă al unui bloc comunist, departe de centrul
metropolei. Astăzi, mai nimeni nu vorbeşte de ea, mai nimeni
nu-i mai citeşte poemele, atât de frumoase, de grele –
musteau de viaţă, de abstracțiuni, de premoniţii sinistre.
Blândul Sorin Titel, fi’ iertat şi el, mi-a prezentat-o, în anii ’80,
într-un birou, la editura Albatros, cu cele mai bune intenţii…
Păcat, păcat, uneori mă gândesc și la ea, și la el…
L-am întâlnit cândva vesel și bun (cum era) pe străduța Leningrad,
astăzi strada Sorin Titel din Timișoara. Acolo, în aprilie, 2005,
la un geam rănind orbitor aerul mă aştepta cu ochii înalți sora mea.
Înflorise insuportabil de alb liliacul. S-a dus și ea. De-atunci
în fiecare primăvară sufletul ei atinge ușor fereastra
ca floarea albă de liliac.
În definitiv mijeşte de ziuă
răsuceşti o ţigară între degete
arunci un zâmbet peste umărul
stâng către ornicul ticăind plictisit
pe un biet perete care-şi linge rănile
agale la ora asta din ce în ce mai
perversă ca o rochie de mireasă
ce lunecă lin şi lasă fesele fierbinţi
să tânjească rotunde albe şi goale.
Îmbrăţişez o apă nocturnă braţele mele o lovesc
cu setea celui care se scufundă iar ochii mei
– nici nu mai sunt ochii mei ci doar ai unui peşte,
legănat uşor de valuri minuscule – visează ieşiţi
din orbite să atingă ţărmul scăldat de un cer al dimi-
neţii în lumina căreia toate siluetele încet-încet
îşi dezleagă umbrele le poartă deja departe pe alei
înflorite le desenează pe ziduri dincolo de care tocmai
se petrece – regie ocultă – o scenă de amor din timpuri
medievale şi cad fără sfârşit petale peste petale pe chipuri
tinere îngropate de mult în oglinzi aburite fin
de respirările lor seculare
(Călătorie)
Călătorești. Ai plecat dintr-o gară
arar însorită ca orice gară cenușie din provincia asta.
Ți s-au prelins chiar stropi minusculi din ochi
când trenul s-a urnit cu șuierul lui de demult. Prin geamul
stropșit ai căutat câteva clipe fluturarea unei mâini
pe peronul pe care o sămânță de gând îți spunea
că nu vei mai coborî niciodată. Apoi imagini fulgurante
peisaje fantasmagorice au început să joace să-ți ruleze
pe dinainte ca într-un film aproape uitat dintr-o copilărie
indiscutabil arhaică. De-atunci călătorești călătorești călă-
toreşti. Uneori simți presimți: ai obosit să privești multiplicat
același peisaj prin același geam aburit de o tomnatică răsuflare.
Călătorești călătorești ca și cum moartea e și ea doar o poveste
fumată de mult în adolescența blurată în ceață. Ori doar o haltă
rămasă veșnic în urmă în care trenurile de mare viteză
nu opresc niciodată.
Din volumul Poeme cu ochi, în pregătire