Cum oare va arăta, cum va suna povestea de viață a celor care cresc, încă de la naștere, agățați de ecrane? Ce narațiune va construi mintea acestor copii care „interacționează” cu ecranul de mici, disturbați fiind, preț de câteva ore zilnic, de mersul la grădiniță sau la școală? Va fi viața lor, mai degrabă, o cvasipermanentă conectare la device, cu scurte pauze de grădiniță/ școală/ muncă sau și ele se vor muta, completamente, online? Sunt, ei, cei cărora li se vor induce false amintiri, care vor căpăta chipul unor povești de viață ca și cum ar fi fost trăite cu adevărat? Vor mai avea șansa de a intra în contact cu realitatea sau totul va fi resimțit precum o plimbare printr-o grădină cu flori, unde plăcerea nu se sfârșește niciodată? Vor fi chinuiți, oare, de conflictul alegerii dintre mai multe variante, toate la fel de minunate, de scenarii virtuale? Care vor fi angoasele lor viitoare? Cum vor arăta depresiile, căderile, disperările, fericirile lor, ale celor care nu mai au parte de a le fi construite de mintea și sufletul în relație cu semenii, ci doar în contactul cu ecranele? Sau: vor mai exista căderi, disperări, depresii și alte patologii și probleme sufletești? Dar valori morale vor mai exista? Cum va arăta, pus în act, conceptul de prietenie sau cel de trădare? Dar iubirea? Ce va însemna alteritatea? Va mai fi ea posibilă? Dar speranța? Dar idealul? Se va mai visa, așa cum visăm noi noaptea? O lume dispare, alta a început s-o înlocuiască, dar despre cea care vine, pentru prima oară în istorie se întâmplă să nu știm nimic. Însă despre consecințe știm, deja, atât de multe.
Până una-alta, o nouă realitate și-a făcut loc în cotidian. Am parte de pacienți care stau zilnic de vorbă cu chatgpt, acest nimeni care știe să mimeze intimul și de la care obțin rețete de rezolvare a problemelor complet nule, precum nule sunt și rețetele de găsit prin cărți de dezvoltare personală, ce vorbesc despre cum să obții inteligență emoțională, cum să-ți crești stima de sine, cum să reușești în viață, cum să fii fericit și alte enormități de genul ăsta. Am parte de părinți disperați, debordați de neputință în fața copilului căruia nu-și dau seama că i-au cedat puterea. Oameni în toată firea, adunați laolaltă într-un cuplu sudat în spaima de necunoscutul de 9 ani pe care l-au crescut. Cum? Așa cum se cresc copiii azi: punându-i la dispoziție tot ceea ce cere, înlesnindu-i interminabile ore zilnice de stat pe telefon sau computer, fiind plecați zi-lumină la muncă, lăsându-l la after school-urile învățătoarelor, pentru a fi supravegheați într-o cameră de apartament sau la bunici, care, și ei, oferă totul, neinteresându-se niciunul de ce anume face copilul la after school sau la computer, pe ce site-uri „navighează”, cu cine stă de vorbă și despre ce. Totul fără măsură, fără limită. Înstrăinarea perfectă devine, galopant, caracteristica de bază a familiei de azi.
Băiat de clasa a VI-a, de doi ani dependent de substanțe, îmi face apologia liberalizării lor, așteptând cu speranță momentul. Știe, fără urmă de dubiu, că substanțele alea sunt perfect sigure, pentru că „așa spun oamenii de știință și, de aceea, au și fost liberalizate în atât de multe țări”. Degeaba îi spun că-i distrug mintea, care deja e distrusă, de vreme ce e dependent. Fetiță de clasa a VI-a, deja „feministă” convinsă, deja furioasă (prin inducție) pe bizara specie numită „băieți”, care trebuie ignorată și căreia, între timp, e musai să i se ia puterea. Adolescenți de clasa a VII-a care se declară, senin și superior, bi-gender, dar care nici măcar propriul corp nu și-l cunosc. La toți, o foame de senzație sau, din contră, privirea transparentă a celui dezabuzat de lumea în care trăiește și a cărui singură scăpare e click-ul sau atingerea silențioasă a ecranului tactil.
Suferință trăită în exces sau, din contră, aplatizare emoțională. Empatie exacerbată, mergând spre identificarea cu obiectul empatiei sau, din contră, diminuarea ei, mergând spre anulare de sine. Narcisici care lovesc cu pumnu-n masă sau cu piciorul în pământ, cerând să le fie satisfăcute cererile acum, sau plăpânzi care se ascund, adânc, în ei înșiși. Bieți părinți care citesc cărți de parenting, fără să știe ce citesc. Din acelea care spun că, la orice cuvânt, își pot traumatiza copilul pe veci. De teamă, nu mai îndrăznesc altceva decât să amenajeze spațiul de delabrare a copilului. Fără să-și dea seama. Că doar așa îi povățuiesc specialiștii. Această enormă literatură „de specialitate”, cu tiluri atrăgătoare, în fața cărora nu mai găsesc criterii de a discerne ce e bine de ce e rău, că doar nu pot ști ei mai bine ca specialistul. E motivul pentru care, acum doi ani, am scris o carte de anti-parenting. Din furie.
Nu știm mai nimic despre noi, cum am putea ști despre copiii noștri, fiind, în același timp, și cei care-i cunosc cel mai bine? „Prăpastia” dintre generații, atât de firească, s-a deplasat în locuri care nu mai permit puntea, legătura. Nu spun că în toate familiile e la fel, vorbesc doar despre ceea ce aseamănă între ele cazurile pe care le întâlnesc în cabinet și pe care nu le consider, neapărat, o imagine la scară mică a societății, ci un indicator, pe cât de interesant, pe atât de important al acestei societăți nebune de consum. A unei societăți a ofertei nelimitate în cel mai prost sens cu putință, care obligă la alegere. Viața noastră se istovește, fără a ne mai da răgazul s-o trăim, în alegeri de fiece clipă. Nu pentru că o vrem, ci pentru că, de cele mai multe ori, nu avem încotro. Cu atât mai puțin copiii noștri au posibilitatea să se sustragă alegerii. Din contră, o practică cu voluptatea cu care un acrobat se aruncă-n gol: irațional, lipsit de discernământ, neselectiv. Și nu e vina lor, ci a noastră, pe de o parte, pentru că nu-i învățăm să aleagă, pe de alta, pentru că le oferim, la fel de neselectiv și sub diferite pretexte („argumente”), ceea ce cer. Insațietatea cu care ne cer nu e din vina lor, ci noi, prin propriul exemplu, le-o conferim.
Nu avem timp să savurăm alegerea unei cine de calitate, gândită în prealabil nu neapărat din știință de nutriție, ci din bunul simț care, cândva, părea că ne este constitutiv. În schimb, înfulecăm voluptuos fast food comandat on-line, cu ochii-n telefon sau în televizor, pe apoi îl stingem cu o cola sau o bere. Unde s-a dus tihna cinelor d’antan, când familia se aduna în jurul mesei, când aveau loc schimburi despre ce făcuse fiecare în timpul zilei și despre câte și mai câte nimicuri care, toate laolaltă, dădeau acel sentiment al intimului și păstra contactul unuia cu ceilalți? Au dispărut pentru totdeauna, căci azi suntem o lume grăbită, hămesită după a ne oferi plăcere, indiferent de forma ei. Familia a devenit acel spațiu în care niște persoane se-adună laolaltă, în scopul trăirii subiective a sentimentului de siguranță și în care fiecare ființează singur, pierdut în propria-i plăcere, aceea care separă, nu aduce împreună.
Azi, dacă nu ești în trend, nu mai ești. Cum, nu ai auzit de ultima descoperire științifică cu privire la hrană? Despre avocado, de exemplu. Nu contează că e leguma cu cea mai mare cantitate de metale grele, important e că e sănătoasă datorită grăsimilor speciale. Sau despre cea cu privire la noile tratamente de înfrumusețare? Nu ai aflat ce mari calități primești la pachet dacă mergi zilnic la sală, lăsându-ți baltă familia, pentru că trebuie să te fortifici? Nu ți-ai cumpărat ultimul model de pantofi sau de geantă? Nu ai ultima fiță de rochie? Nu consumi suplimente alimentare? Nu exiști. Ești părăsit de prieteni, căci nu ești un om al prezentului științific și al tehnologiei. Ești retrograd, nu înțelegi vremurile, ești expirat, nu ai nicio șansă. Vai de copiii tăi, în ce hal îi vei crește! Cu atât mai mult cu cât nu mergi la cursuri de dezvoltare personală sau în taberele alea amețitoare, în care să-ți constelezi familia, ca să poți depăși și tu, în sfârșit, traumele trecutului. Nu mergi la masaje psihoterapeutice, în care faci și masaj, și psihologie la cap? Nu stai de vorbă cu chatgpt? Ești, deja, un ratat. Vei fi expulzat din grupul de prieteni care, toți, fac același lucru. Și care, după vreo doi ani după ce ai fost expulzat, afli că au divorțat. De atâta dezvoltare personală, s-a ales praful de familie. După care o iau de la capăt, căci au nevoie să se recupereze din trauma divorțului, iar asta nu poate fi posibil decât cu cursuri și tabere de dezvoltare personală, cu suplimente alimentare, mers la sală și masaje psihoterapeutice etc.
Dacă pe vremuri libertatea era un concept care se referea la depășirea de sine, un deziderat și un etalon al maturității psihologice și spirituale, azi el a devenit unul al libertății înțelese ca atare: o singură viață ai, nu merită să te legi la cap cu responsabilitatea de a fi adus pe lume un copil, scapă de el pe unde poți, scapă și de partenerul de cuplu, căci viața trece repede, ca și tinerețea, și nu te mai alegi cu nimic. Mori și mort rămâi toată viața, așa că grăbește-te acum, căci viața e plăcere și numai plăcere, iar tu încă nu le-ai experimentat. Așa încât alegerea, ca mod de exprimare a libertății, a ajuns să fie etalonul imaturității emoționale, al lipsei de discernământ care developează infantilul, al cognitivului care nu sare pârleazul vârstei de 3 ani. Dar ce contează că ești prost, câtă vreme ai țoale de brand (fie ele și fake), câtă vreme mergi la sală și citești cărți de dezvoltare personală? Mintea ta nu mai are șansa recuperării, căci ești corporatist, câștigi bani buni din sclavia la care ești supus, deții o minte spălată și murdărită cu impuritățile la modă și toți cei din preajma ta, cu care ești în rivalitate acerbă, procedează întocmai. Deci, ești la fel ca toți ceilalți, nu ai cum vedea partea cealaltă, care nu (te) minte. Căci nu deții o minte cu care să gândești pe cont propriu, ci alegi cu formatările care ți s-au livrat și care au devenit ale tale. Și mai ai și două inutile facultăți la activ, plus vreo două mastere și alte câteva zeci de cursuri, plus ratele la bancă, investite în devenire. Câtă investiție în a obține condiția primordială a copilului, aceea a totalei inconștiențe și de sine, și de lume! Putea fi obținută gratis. Diferența e, însă, esențială, și anume, aceea că puiul de om e inocent, nicidecum prost. Doar dacă a avut neșansa de a fi copilul unor astfel de părinți, va deveni și el, nesmintit, prost: ăsta-i modelul care i s-a dat.
Epuizat, zi de zi, în conflictele dintre alegerile pe care le are de făcut, reprezentantul specimenului de azi al omenirii va avea parte de nefericirea de a face față conflictului central al ființei sale inconștiente de sine: cel dintre complexele de inferioritate și cele de superioritate, trăite simultan. Pentru că nu a avut șansa să afle cine este, acest prototip de om va fi aruncat dintr-un colț în altul al brumei de suflet pe care o mai deține, simțind de la invidie atroce și resentiment, cu apogeul în ură acerbă, până la sentimentul de superioritate absolută în raport cu întreaga omenire. Și, pentru că trebuie să se salveze într-un
fel, specimenul va face alegeri conforme acestor două tipuri de trăiri de nesuportat. Adică, va continua să se rateze cu maxima responsabilitate a grijii față de sine. Adică, una instinctuală, și nu izvorâtă din vreo atentă cumpănire a rațiunii, pe care, nota bene, nu o deține. Căci nimeni nu l-a învățat ceva despre faptul că e posesorul unei minți care doar educată ajunge să se maturizeze și să bine-cumpănească. El nu face decât să imite, aidoma copilului mic, aflat în primul stadiu al dezvoltării psiho-emoționale, cea mai persistentă formă de învățare.
Tragicul stă în altceva, și anume, în aceea că niciunul nu ne recunoaștem în acest portret, prin urmare, credem că suntem exonerați de ghinionul de a face parte dintre cei – majoritari, să nu ne amăgim inutil – mai sus pomeniți. Și nu vom purcede la a schimba ceva în viața noastră, căci, nu-i așa, doar alții mor, niciodată noi. Așa încât, nu vom muri nici de data asta, n-au decât să moară alții, proștii care nu pricep nimic. Noi suntem eterni.