GO este un joc strategic pentru doi jucători, asemănător cu șahul, însă mult mai complex, cu originea în China antică. Se juca pe o masă care avea desenat un caroiaj, iar piesele (discuri albe sau negre) se lăsau plasate, pe rând, în intersecții de către împărații chinezi și partenerii lor de joc, în așa fel încât să scoată un zgomot specific. Jucătorul mai puțin experimentat primea până la nouă piese, dispuse în avans pe tabla de joc, în puncte cheie (numite „de handicap”).
În România, GO s-a răspândit în anul 1982, atunci când revista Știință și tehnică a publicat o serie de articole de inițiere. În acel an, licean fiind, l-a învațat și Gicu, ba chiar și-a făcut un „Caiet de GO”, care conținea regulile și exemplificări ale diverselor situații. Pentru a-l juca, îi erau suficiente o foaie dintr-un caiet de matematică și un creion cu radieră.
Primul adversar i-a fost Călin – vecinul blond și căpos, de aceeași vârstă cu el. După ce a citit caietul, acesta a mimat înțelegerea, așa că au început partidele…
Jucaseră vreo douăzeci, însă, chiar și cu nouă piese primite în avans, blondul reușise performanța de a pierde, de fiecare dată, în mai puțin de douăzeci de minute.
– Băi, Căline, nu mai are rost să joc cu tine – nu progresezi deloc. Hai, mai bine, să jucăm table! declamă Gicu într-o zi, iritat.
Stăteau la umbră în curtea casei lui, pe două bănci lungi, din lemn, așezate sub streașină. Călin leagănă capul a negare și-i aruncă o privire roșie.
– Vom juca până când te voi învinge. Nu mă las! se răsti el.
Un lătrat furios sparse liniștea după-amiezii, căci Pușa, cățeaua familiei, nu suporta ca cineva să ridice vocea la stăpânul ei; noroc că era legată. Gicu își trimise privirea să liniștească animalul, apoi spuse cu voce glacială:
– Fără să fiu prezicător, asta nu se va întâmpla niciodată! E un joc greu, de strategie. Îmi pare rău, dar trebuie să te anunț că ești prea optimist. Știi ce-i un optimist, nu?
– Ce-i?
– Un pesimist prost informat!
Râseră amândoi cu poftă, iar apoi blondul continuă:
– Să schimbăm locația: hai la mine acasă – au cerut buzele sale strânse.
Văzându-l neabătut ca o locomotivă și simțindu-i cuvintele materiale, chipul colțuros al lui Gicu acceptă. S-au strămutat în curtea casei lui Călin, iar acesta a continuat să piardă. De data asta, blondul era susținut de lătrăturile javrei lui, un câine alb, jigărit. La un moment dat, mustața lui Gicu a tunat:
– Gata! Nu mai am nicio motivație să joc, de vreme ce știu cine va câștiga.
– Hai să jucăm pe ceva! încearcă să-l tenteze fața rotundă a vecinului, prezentându-i niște ochi calini.
– Pe ce? răzbi vocea ursuză a mustăciosului, acompaniată de-o privire pătrunzătoare.
– Pe mâncare! Dacă învingi, poți să alegi între plăcintă, friptură ori sarmale. Dacă pierzi, mergem la tine și-mi dai tu haleală – hurui Călin.
Era o zi superbă, iar soarele rotund părea că-i face cu ochiul, așa că după ce-și distilă gândul, Gicu se lăsă înduplecat. Bine, și formația lui de gurmand avusese un cuvânt de spus…
– Fie! Da’ de unde ai mâncare, că mama ta nu gătește?
Blondul a cârâit ceva cu glas surd, glas ce nu i-a trădat zbuciumul lăuntric. După două ore dispăruseră toate cele enumerate, însă le înfulecaseră împreună. Abia în ziua următoare a aflat Gicu că lăsase niște bieți chiriași flămânzi! Vinovația i-a înmuiat firea, așa c-a acceptat să-i mai acorde o șansă lui Călin, însă de data asta în fieful său. Nu este greu de intuit cum s-a terminat, așa că blondul a tunat cu amenințări:
– Dacă nu mai joci cu mine, să știi că plec. Și nu mai vin niciodată pe la tine.
– Cum dorești.
Cu fața schimonosită de furie a năvălit spre poartă, fără a mai vedea sau auzi nimic în jur. Din păcate, nici strigătul disperat al lui Gicu:
– Așteaptă să țin cățeaua!
Călin a pus mâna pe clanța porții, iar Pușa l-a parcurs lacom cu privirea și s-a aruncat asupra lui. Lanțul i-a tăiat brusc elanul, însă – cu un efort supracâinesc – a reușit să-i înhațe degetul mic de la mână. Membrul, deși ajutat ulterior de câteva copci, a rămas beteag pe viață, precum gândurile stăpânului…
*
Timpul a trecut, iar mustăciosul a fost încorporat, însă, nu după multă vreme s-a cazat la Spitalul Militar din oraș. Trecuseră vreo câteva zile de când doctorul Vultur îl operase și se plictisea îngrozitor, așa c-a decis să-i învețe pe colegii de suferință GO. I-a fost ușor să găsească un caiet de matematică și un creion cu radieră, iar clienți erau din belșug – oricum, pacienții n-aveau nimic de făcut. Ba chiar se răspândise vestea că se-ncepe un joc nou, așa că veniseră și din saloanele învecinate. Pe cale de consecință, Gicu a prezentat onoratei asistențe regulile, iar apoi au început meciurile. După două-trei partide, până și cei mai răbdători renunțau – ba chiar unul a recunoscut că nu va putea învăța niciodată GO. Exista însă-n salon un soldat timișorean, un individ nu prea înalt, cu o față calină.
– Eu voi reuși să câștig – a anunțat c-un dispreț suveran, ținând ridicat unul dintre degetele mici.
Asta pentru că era pansat, căci Vultur îl operase de cinci ori.
– Ultima oară mi-a spus că dacă nu-i reușește nici acea operație, o să-mi taie degetul – povestise, nu demult, colegilor de salon.
Pornise către sala de operații cu o carte-n mână, deși simțea apăsarea lacrimilor sub pleoape.
– Ce ai de gând să faci cu ea? îl întrebase cu voce aspră Vultur, un omuleț cu o față rotundă, brăzdată de linii ascuțite, față care se lăsase ornată c-o mustață țanțoșă și c-un nas disprețuitor.
– Vreau să citesc în timpul operației, ca să nu-mi fie frică! îngânase, anevoie, ostașul.
– Ești nebun! Dar o să fac tot posibilul să-ți salvez degetul.
Și i-l salvase, iar acum bănățeanul și-l expunea cu mândrie. Asta nu l-a ajutat însă să câștige. Timp de vreo zece partide!
– Nu mai joc. Nu vei reuși niciodată să mă învingi! a declamat Gicu înciudat, privindu-l cu ochi de cremene.
Se așternuse o tăcere asurzitoare, căci camarazii, simțind tensiunea creată, amuțiseră. Păreau că nici nu mai respiră și-și lipiseră privirile de mica foaie cadrilată.
– Te rog! Vreau să continuăm până câștig. Hai să jucăm pe mâncare – cere timișoreanul, cu fața roșie de furie și cu ochii scăpărând văpăi.
I se puteau desluși în glas ondulații gâfâite, ceea ce-i făcu pe cei prezenți să se întrebe dacă nu cumva urmează să facă infarct, însă acestea nu avură darul de a impresiona fața colțuroasă a mustăciosului. Își trimise privirea la primbare, departe de locul faptei, dar aceasta i se întoarse cu imagini gustoase: pateu, cârnați, salam, cozonac. Își aminti că bănățeanului îi aducea mumă-sa tot felul de bunătăți, bunătăți ce nu se găseau pe vremea aceea de tristă amintire. Cine știe ce-o mai avea prin dulap, îi fulgeră prin minte.
– Sunt operat în zona rectală, prin urmare n-am voie să consum decât supe – îl refuză, fără convingere, Gicu.
– Oferta-i valabilă doar acum. Gândește-te bine! fornăi perdantul.
Pân’ la urmă învingătorul a cedat poftelor și, evident, în scurt timp s-a îmbuibat. După ce și-a umplut burdihanul, a refuzat să mai joace, așa ca s-a ițit pe dată un scandal.
– Are dreptate! Cât să mai joace cu el? se întrebă un soldat scund și uscățiv, folosind o voce de bas.
– Nu-i corect! Să joace, că doar o băgat sub nas până amu` – își expune disprețul un ardelean cu față ovală, caraghios desenată de pictorul numit destin.
– Oameni buni, e doar un joc! prididi să răzbată o voce împăciuitoare.
– Treci la joc că te altoiesc, se auzi dinspre degetul ridicat al bănățeanului.
Gicu nu-i lăsă membrul singur în aer, ci îl întovărăși cu unul de-al său, dar primi drept recompensă o pernă în cap. Nevrând să rămână dator feței caline, nimeri un ostaș ce tocmai își expunea stungăreața. Se stârni, așadar, o bătaie cu perne asemenea celor cu frișcă, din filmele de odinioară. După un timp, jucatorul de GO fu nevoit să se retragă strategic, dar discret și în grabă, spre încăperea cu tronul. Acolo avu parte de chinuri groaznice, pe care le compară cu cele ale facerii, deși realiză imediat că nu avusese prilejul să le cunoască. Poate în altă viață, își spuse, iar cuvintele reușiră să-i mângâie cât de cât creierul. Cum sângele nu întârzie să-și expună existența, Gicu pătrunse, cu sfială, în temuta sală de pansamente. Acolo se lăsă, cu vinovăție, măsurat din cap până-n picioare de privirea cutezătoare, de șoim, a lui Vultur…
– Grijania mă-tii! De ce-ai mâncat, mă? Acum trebuie să-ți scot copcile, croncăni chirurgul în timp ce meșterea la dosul lui.
– Gata! Opriți-vă! chirăi ostașul, după scurt timp.
– Ce-i?
Medicul își iți nasul disprețuitor și-i aruncă o privire glacială.
– Lăsați copcile-n pace! De ce nu mi-ați făcut anestezie? Nu mai suport durerea. N-ați vrea, mai bine, să vă-nvăț GO? plasă jucătorul, printre urlete.
Răspunsul doctorului a fost colorat, dar mut – cel puțin așa a avut impresia Gicu. Poate de la stelele verzi apărute instantaneu în câmpul lui vizual, ca urmare a unui scurt, dar intens contact al căpățânii sale cu mânerul foarfecelui…
*
Fiul său cel mare era deja bărbat, atunci când Gicu a decis să-l învețe GO. Jucaseră zilnic șah timp de aproape un an, însă tânărul nu mai avea motivație, căci se deprinsese cu câștigul. Ba chiar își clădise o reputație printre cunoscuți – aceea de învingător în toate jocurile, chiar și-n cele cu care lua contact pentru prima dată. Prin urmare, fața colțuroasă a mustăciosului i-a propus să-l învețe ceva mai greu. Fiul a acceptat cu bucurie, dar, din păcate, reputația lui s-a lăsat știrbită. Se dovedise însă a fi primul adversar redutabil! Nu s-a lăsat nici el – a cumpărat un joc de GO…