ROMÂNIA LITERARĂ 32 / 2025
Din 1 august. Gabriel Chifu, „Însemnări disparate”, care începe cu: Un sondaj realizat de INSCOP Research în parteneriat cu IICCMER ne pune în fața unui rezultat șocant, neliniștitor: două treimi dintre românii chestionați consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un conducător bun și 58% dintre respondenți au o părere favorabilă despre regimul comunist. Caz alarmant de rescriere/ de reconfigurare a trecutului… În primul rând, ne gândim la clasa politică care s-a dovedit atât de dezamăgitoare în acești 35 de ani. Am asistat, asistăm la atâtea fapte blamabile – inechități sociale cât roata carului, stagnare, nedezvoltare în industrii moderne, în infrastructură, risipă, jaf din banii publici, promovarea clientelară, nu a celor merituoși etc., etc. –, așa încât lumea compară ceea ce este cu ceea ce a fost și ajunge la concluzia aceasta dezolantă că răul de atunci e mai bun decât răul din prezent… Altă „însemnare”: Există oameni care vorbesc singuri. Nimeni nu-i ascultă, nimeni nu-i ia în seamă, dar ei persistă în acțiunea lor zadarnică, se comportă de parcă ar fi în centrul universului și ar duce lupte epocale zdrobindu-și magnific adversarii, niște adversari care, vai!, nici n-au aflat de existența lor și de cumplita campanie imaginară declanșată de acești eroi ai neantului… Din nefericire, asemenea persoane se întâlnesc și în mediul nostru literar. Toată compătimirea pentru starea lor deplorabilă, pentru că sunt oropsiți să poarte în inimile lor o asemenea povară de negativitate, de ură nedomolită. Pe două pagini, Ovidiu Pecican (dialog realizat de Cristian Pătrășconiu): Bine a fost atunci când, primit cu rezerve sau în tăcere deplină de colegii istorici, m-am putut refugia în Republica Literelor, fiind întâmpinat cu mai multă cordialitate. S-a întâmplat însă și ca, atunci când unii colegi scriitori și-au pierdut răbdarea cu mine, să pot continua roboteala mea de istoric fără a deranja și a fi deranjat prea tare de nimeni și de nimic… Suntem urmașii dacilor și ai romanilor într-un șir neîntrerupt al generațiilor, altoit, de la o vreme, și cu slavi; și că suntem imigrați de prin Balcani, aduși târziu de regii maghiari și ingrați cu aceștia, fiindcă ne-am tot înmulțit și am tot venit până le-am dislocat stăpânirea asupra Transilvaniei… Nu aici este marele secret românesc, în pofida versiunilor concurente despre originile noastre. Rămâne o enigmă de ce nu ne-am resorbit în vreunul dintre popoarele celelalte; de ce ne-am încăpățânat să fim noi înșine, fie și purtând pe umeri juguri străine amar de secole, dar nepierzându-ne limba, obiceiurile și mai ales dacă, obstinația în a fi altminteri… Cum de românii nu au devenit pecenegi, uzi ori cumani? (Cui crede că asta s-a petrecut fiindcă la vremea dominației acestor populații de „cavaleri ai stepelor“ erau în altă parte, îi adresez întrebarea: de ce nu au devenit românii albanezi, greci, bulgari și sârbi în totalitate și fără drept de apel? De ce nu au devenit nici maghiari cu toții? Dar ruși, ruteni, poloni, cum de nu sunt? În sumar (selectiv): Liliana Ursu, Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, V. Spiridon, I.T. Morar, Dan Stanca, Ștefan Melancu, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Andrea H. Hedeș, Dan Gulea, Gh. Glodeanu, N. Oprea, Angelo Mitchievici, Marta Petreu, Leo Butnaru, Ioan Barb, Horia Al. Căbuți, Ioan Stanomir, Radu Tudorancea, Cătălin Davidescu, Marina Constantinescu.
În ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 29 / 2025, Varujan Vosganian, „Decalogul din care logosul lipsește”: Hotărât lucru, dialogul despre cultura română se poartă sub semnul paradoxului. Pe de o parte, când e să ne împăunăm cu mândria de a fi români, primul argument invocat e cultura. Efigii ale creatorilor iluștri, capodopere artistice, artiști pe marile scene ale lumii înnobilează argumentația. Pe de altă parte însă, când trecem la gospodărirea treburilor țării, cultura e trimisă în ungherul Cenușăresei, într-o poveste în care miracolul balului de la miezul nopții nu vine niciodată… De la bun început trebuie spus că ideea elaborării unei Strategii Naționale în domeniul culturii pare abandonată. Nici măcar o aluzie despre așa ceva… Într-un domeniu cronic subfinanțat, cum este cel cultural, ne-am fi așteptat să găsim un licăr de speranță privind perspectivele de finanțare. Să vedem, în cifre, cum stăm. Pentru anul 2025, bugetul Ministerului Culturii are alocată o sumă de 1,274 miliarde lei. Unui necunoscător i s-ar putea părea o cifră mare. Dar, dacă o comparăm cu produsul intern brut pentru aceeași perioadă, de 1,9 trilioane de lei (adică 1.900 de miliarde), observăm că bugetul Ministerului Culturii e de doar a 0,00067-a parte, adică 0,067%!… Evitarea oricărui dialog despre problema spinoasă a subfinanțării culturii reprezintă doar una dintre observațiile noastre. O alta se referă la actualizarea manualelor școlare. O cale importantă de a aduce scriitorul român în conștiința publică constă în prezența lui în manualele școlare. În privința aceasta, situația este dramatică. Literatura contemporană, adică ce s-a scris, să zicem, în ultima jumătate de veac, este, practic, absentă din manualele de limbă și literatură română.
ORIZONT 6 / 2025
Horia-Radu Patapievici, „Pariul lui Pascal” (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Sunt trei ordine în lume: este o ordine – și o iau nu de jos în sus, ci de sus în jos: există o ordine a carității, a iubirii și care este legată de inimă. Inima este un organ de cunoaștere… Deci, ordinul carității, suprem, ordinul iubirii. Sub el se află ordinul inteligenței: e ordinul spiritului – și aici funcționează știința. Și există ordinul corpurilor, al cărnii, unde funcționează lumea fizică, așa spunând. Ele nu sunt scindate, ci funcționează împreună. Ce le scindează este incapacitatea omului de a trăi simultan la nivelul celor trei ordine. Cele trei ordine sunt date, sunt structura de ființă a lumii. Așa există, așa e dată lumea. În ordinea vieții, să zicem, de zi cu zi sau a societății umane, ordinea pe care am început-o cu ordinul carității, această ordine e răsturnată. Și atunci, începem cu trupurile – care sunt cele mai vizibile; ajungem la ordinul spiritului, al inteligenței, și avem sentimentul că putem merge mai departe fără ordinul carității. La ancheta revistei („Apa și pietrele: cine/ ce trece, cine/ ce rămâne?”) – 1) Varujan Vosganian: Mă fascinează puterea literaturii de a păstra, în ciuda trecerii timpului, memoria unor ființe care au trăit cândva și cărora nimic altceva nu le-ar mai fi păstrat amintirea… A scrie despre cei morți e un fel simbolic de a-i reînvia. Fiecare cititor care deschide cartea îi îndeamnă: „Scoală-te și umblă.” Și cum se spune că mori cu adevărat când mor amintirile despre tine, moartea lor se petrece în trepte pe care mai au să le parcurgă. Pentru fiecare dintre ei există prima zi a săptămânii, dis de dimineață. 2) Vitalie Ciobanu: Anii trec, precum sloiurile de gheață la spartul iernii, și primăverile sunt mai reci, florile au culorile mai palide, soarele e tot mai grăbit să-și facă rondul de la un capăt spre celălalt al orizontului. Nu știu, nu am fixat momentul în care am realizat că nu mai sunt tânăr, pentru că nu-mi simt vârsta, biologic funcționez încă destul de mulțumitor, deși am primit unele avertismente pe care nu le mai pot ignora. Și atunci îți faci o revizie generală, îți evaluezi forțele, stabilești o ierarhie a ceea ce urmează să faci, pentru că, aidoma oricărui muritor, ai vrea să lași o urmă, speri că viața ta să fi avut un rost, că a contat cât de cât în economia mai mare a umanității. În sumar (selectiv): Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Al. Oravițan, Grațiela Benga, Al. Colțan, Dan C. Mihăilescu, Paul Eugen Banciu, Vladimir Tismăneanu, Viorel Marineasa, Robert Șerban, Al. Ruja, Marian Odangiu, Ioan T. Morar.
APOSTROF 7 / 2024
Răzvan Voncu la Mizele literaturii : Aşa cum o respiraţie nu este niciodată poezie, nici viaţa nu este roman. Pentru simplul fapt că şi poezia, şi romanul sunt texte, nu viaţă. Sunt enunţuri lingvistice care au o pragmatică şi o stilistică radical diferite de cele ale limbajului comun. Ca fapte de literatură, ele nu „comunică“ – aşa cum incult pretind diferite „recomandări“ europene care se aplică tale quale în învăţământul românesc –, ci, dimpotrivă, „incomunică“. Mai simplu spus, conţin o altfel de reţea de sensuri decât cele ale comunicării comune, de zi cu zi. Înainte de orice, convingerea că „viaţa mea e un roman“ este naivă şi amatoristică, întrucât face confuzia între adevăr şi verosimilitate, ca şi între trăire şi relevanţă. La ancheta „Evadarea în librărie” – 1) Hanna Bota: Scriitorul român simte nu doar că nu e susţinut, ci, dimpotrivă, că e sabotat, că trebuie să scrie şi să dăruiască din ceea ce este/ are fără a fi apreciat. Simte că-n ţara asta nu e nevoie de el. 2) Ștefan Borbely: Se citeşte cazon, gâfâit, în cadenţă, eventual birocratic („se dau puncte“), cu atenţia crispată pe lozincile ideologice aflate la modă… A cam dispărut din circuitul nostru editorial selecţia calitativă prealabilă a manuscrisului. 3) Horia Gârbea: Literatura română, câtă se găseşte, e proastă, iar cea promovată cu precădere e foarte proastă, descurajează şi mai mult editorii s-o publice şi cititorii s-o citească. Tirajele sunt minuscule, în timp ce numărul de titluri este imens. Cam 90% dintre produse pot fi deschise doar odată şi atunci pentru o lectură de maximum cinci minute. În general, aceste cărţi, înainte de a le arunca, le rup, ca să nu cadă cumva în mâna altuia şi să-l tâmpească. 4) Gh. Glodeanu: Cred că situaţia nu este atât de dezastruoasă precum se crede. Niciodată în România nu au existat atâtea reviste literare. Niciodată nu au fost atâţia scriitori şi edituri. Chiar dacă impresia paradoxală este aceea că se scrie mai mult decât se citeşte, toţi aceşti scriitori sunt şi cititori. Lectura ca delectare a cam dispărut. 5) Vasile Igna: Ca fost editor, cititor de „manuscrise“ şi făcător de carte, sunt dezamăgit; ca autor, sunt resemnat şi aproape indiferent. Dezamăgirea nu are nevoie de explicaţii, iar resemnarea vine dintr-un ascuţit şi tot mai greu de reprimat sentiment al neputinţei şi derizoriului. A neputinţei proprii şi a amărăciunii ce însoţeşte încercarea de a depăşi locurile comune, deja spusul, banalităţile şi platitudinile. Şi a derizoriului pe care-l naşte nestăvilitul puhoi de ignoranţă şi dezinteres din no man’s land-ul ce se întinde între cel ce scrie şi cel care citeşte. 6) Adrian Lesenciuc: Autosuficienţa scriitorilor autohtoni, pentru care cea mai mare realizare este aceea de a fi incluşi în diverse istorii literare, manuale şcolare şi antologii de profil, cultivând astfel o formă de enclavizare a producţiei literare autohtone. 7) Mircea Popa: Faza meritocraţiei culturale s-a încheiat şi astăzi plutim într-o derivă penibilă, la fel ca întreaga societate românească, care nu mai are nici reguli, nici bun-simţ. Şi cu atât mai puţin respect pentru omul producător de cultură. În sumar (selectiv): Cristian Vasile, Ștefan Melancu, Alice Valeria Micu, Dan Gulea, Mircea Moș, Ion Bogdan Lefter, Ion Pop, Gellu Dorian, Delia Muntean, Virgil Rațiu.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 7 / 2025
Răzvan Voncu. „Despre stilul critic, pe dinăuntru”: Nimeni nu mai vorbește astăzi despre stilul critic și, la drept vorbind, în afara unor aprecieri convenționale, nimeni nu mai semnalează, atunci când comentează un eseu sau o monografie, calitățile sau defectele stilului. Acesta a ajuns să fie confundat cu podoabele atașate, cumva, pe deasupra enunțului, spre a ridica propoziții banale la demnitatea literaturii, atunci când nu se produce deja unanima confuzie între stil și scriitură. Care au devenit sinonime în DEX, dar nu și în critica literară, unde, datorită lui Roland Barthes, sunt mai degrabă antonime: stilul se referă la amprenta personală a celui care scrie, fiind un semn al creativității sale ireductibile, în timp ce scriitura, preexistentă, este tocmai reverența pe care cel care scrie o face, adesea fără a fi conștient de asta, mărcilor exterioare ale literarității (de regulă, cele ale epocii sale). Cum am mai spus într-un articol anterior, „critica universitară“, convinsă că face „știință“, repudiază – explicit sau implicit – stilul, convinsă fiind că acesta parazitează inutil enunțul, tulburând astfel „mesajul“ textului. (Se uită mai mereu că literatura, din care critica face parte nemijlocit, nu este „despre“ de ce?-ul lumii, ci „despre“ cum să scriu.)… Tentația de a interpreta și sintetiza, în absența ideilor, duce la o bâlbâială discursivă, cu cât mai pretențioasă lexical, cu atât mai ridicolă. Stilul criticului este o unealtă sensibilă, atât a analizei, cât și a judecății de valoare. Lipsa de control stilistic nu este (doar) o lipsă de îndemânare, este și o lipsă de control al gândirii. Căci nu gândim decât în limbaj și, așa cum cineva, vorba lui Arghezi, nu poate fi înger pe hârtie și porc în viața de zi cu zi, tot așa nu poate gândi bine și scrie prost. Nu există, de fapt, critici buni, dar care scriu rău. Horia Gârbea, la Editorial: Față de confrații lor dintr-un trecut nici măcar prea depărtat, condeierii contemporani au alte griji. Una dintre ele, care nu poate fi ocolită, este pericolul creșterii TVA la cărți și reviste. Altă primejdie este diminuarea continuă a numărului de absolvenți de liceu cu diplomă și, dintre ei, a celor care își doresc să urmeze învățământul superior. Desigur, este o problemă de luat în discuție prezența literaturii române în general și a celei contemporane în special în manualele școlare. Dar, presupunând că ea s-ar rezolva favorabil, prin cooptarea în acestea a unor nume noi, câți dintre tineri ar ajunge să studieze operele actuale? Câtă vreme opțiunea multora este de a abandona studiul, în general. În sumar (selectiv): Andrea H. Hedeș, Dan Stanca, Emil Lungeanu, Aurel Maria Baros, Florentin Popa, Flavia Adam, Sorin Despot, Simina-Grazia Dima, Monica Grosu, Iulian Cătălui, Nicoleta Milea, Ana Dobre, Flaviu G. Predescu, Dinu Grigorescu, G.P. Volceanov, Doru Mareș, Angelo Mitchievici, I.B. Ștefănescu, M. Teculescu.
RAMURI 7 / 2025
Nicolae Prelipceanu, „Veacul înaintează”: După atâtea serii de persoane fără nicio pregătire intelectuală care au fost chemate în fruntea României democrate, finalmente am putea spera să avem o nouă pătură politică, nu-i spun chiar clasă… Ceva mai educată, ceva mai atentă la rolul ei, la sarcinile ei, odată ajunsă în funcții înalte ale statului. Arivismul celor pentru care o diplomă nu e decât o bucată de hârtie bună să le susțină cumva o îmbogățire fără motiv pare a se clătina. Pare, acesta e cuvântul, pentru că e greu de imaginat că toți acei impostori, cocoțați unde nu le era locul, vor accepta verdictul unei părți din electorat. O parte nu tocmai covârșitoare cum se afirmă deseori de către unii dintre membrii ei. Oricum, gluma că o națiune în care 50 % din cetățeni crede că ceilalți 50 % sunt proști nici nu e tocmai de râs. N-o să patetizez, spunând că e de plâns. Dar nici de bucurie nu e vorba când ne gândim la acest raport, teribil în fond. La mijlocul revistei, Adriana Babeți (dialog realizat de Robert Șerban): Aveam și un fel de nebunie artistică. Dovadă formația de pop-rock Hyperion, unde eram una din solistele vocale. Evident că eram niște super-diletanți fără glorie, dar cu o mare bucurie de a cânta și de a ne da în stambă împreună. Și mai evident era că nu puteam concura cu Phoenixul (pe atunci Sfinții), care aveau rădăcini chiar la noi în școală… Mă distingeam prin faptul că eram într-un fel de avangardă a modei de pe Bega. Am fost între lansatoarele fustelor și rochiilor mini și, mai târziu, ale celor maxi. Așa să știi! În plus, aveam părul cel mai lung. O claie care îmi ajungea până la brâu… Uau! Cât despre fetele de atunci nici nu putea fi vorba să fie prinse cu țigara în gură. Poți să crezi că primele fumuri le-am tras cot la cot cu tata, în bucătărie? Noroc că nu mi-a prea plăcut. Și am mai fumat, studentă fiind, fără să trag în piept, doar ca să arăt că sunt și eu emancipată. Iar prima cafea am băut-o cu mama, pe la 13-14 ani. Și de atunci nu m-am mai oprit. În sumar (selectiv): Gabriel Coșoveanu, Cătălin Pavel, Gh. Grigurcu, Andreea Răsuceanu, Gabriela Gheorghișor, D. Ungureanu, M. Ghițulescu, Gabriel Nedelea, Cristian Pătrășconiu, Doina Adriana Nicolăiță, Gela Enea, Gh. Vidican, Ion Munteanu, Cătălin Davidescu.
ARGEȘ 7 / 2025
Gheorghe Grigurcu, „Jurnal de idei”: Aprilie 2024. Aidoma unui trăsnet a căzut vestea încetării din viață a lui Nicolae Manolescu. L-am întâlnit prima oară către finele anilor ‘60, la Casa Scriitorilor, când, sub înfățișarea unui tânăr zvelt, cu fruntea ușor înălțată parcă în întâmpinarea temerară a viitorului, avea deja șansele unei personalități demne de atenție. A pășit cu siguranță pe un drum nescutit de dificultăți. Cu o autoritate naturală totodată degajată și constrictivă până la treptele realizării majore. O realizare care nu e numai a sa, ci și a epocii, astfel cum o putem considera și pe cea a unor predecesori în frunte cu Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu. O apetență inteligentă a autorității i-a fost confirmată de o zodie favorabilă. Evident n-am putut fi de acord chiar cu toate opiniile și preferințele sale, dar i-am prețuit necontenit condeiul. Cu totul imprevizibila sa dispariție a lăsat un gol în care noi configurații nu-și vor întârzia ivirea. Raportarea lor imediată ori în timp la paradigma marelui critic e oricum inevitabilă. În altă pagină, Dan Ciachir, „Jurnal 2023”: În anul 1944 s-a petrecut un fapt fără precedent legat de prăznuirea Paștilor la București. Slujba de Înviere nu s-a mai ținut, după rânduială, la miezul nopții, ci dimineața, întrucât numeroasele lumânări din mâinile credincioșilor aflați în afara bisericilor puteau să atragă atenția aviației inamice anglo-americane. Apoi, Sorin Antohi, „Idei și zile”: Cunoașterea umană, care învăluie Pământul într-o rețea de idei, teorii, sisteme (legale, educative, religioase, de cercetare, industriale și tehnologice), afectează profund biosfera și geosfera… Și Arthur Suciu, „A interpreta și a condamna”: După ce a fost condamnat comunismul, va trebui să fie condamnat și postcomunismul – ceea ce deja se întâmplă. Totul a început cu anii ‚90, despre care există aproape un consens că au fost ceva rău. Mai mult, generațiile de după 1989 cred că, de fapt, anii ‚90 au fost tot comunism, iar evaluarea tinde să se extindă asupra postcomunismului în întregime. Din această perspectivă, se poate spune că întreaga perioadă a fost caracterizată prin violență, corupție, eșec politic, mediocritate. Ea a fost, ca să spun așa, opusul progresului – tot ce se opune progresului este mai mult sau mai puțin comunism ceaușist, anii ‚90, postcomunism… Din păcate, viața nu se supune progresului, tocmai de aceea trebuie să fie negată sau măcar revizuită periodic. În sumar (selectiv): N. Oprea, Daniel Cristea-Enache, Jean Dumitrașcu, Octavian Soviany, D. Ungureanu, Al. Petria, M. Barbu, Horia Vicențiu Pătrașcu, Marian Ilea, Leonid Dragomir, Mircea Bârsilă, Lucian Pricop.
EXPRES CULTURAL 6-7 / 2025
Nicolae Panaite, „Semne și înfățișări”: Am văzut semeni de-ai mei, care nu au opinii ca efect al aprecierii și judecății lor juste. Aserțiunile lor sunt în funcție de ce spun cei care le satisfac umorile, mofturile și lipsa lor de abilitate de a separa grâul de neghină, de a disocia lumina de întuneric, binele de rău, dulcele de acru ș.a.m.d. Nu înțeleg cum unii, deloc puțini, se lasă așa de ușor manipulați de răuvoitori, șantajiști, care premeditat dau din coate și din toate pentru a fi cât mai în față și cât mai sus. Oportunismul este, azi, la modă mai mult ca oricând. Prezența lui sulfuroasă se simte, din păcate, în „solurile” și „demisolurile”, „straturile” și „substraturile” dar și, vai!, la „etajele” superioare ale societății noastre. În spatele acestor locații sunt diferite organizații, asociații, conclavuri sociale, politice, administrative și chiar culturale. Spune-mi cu cine te aduni, ca să îți spun cine ești! Acest proverb are un evident fundament al realității. În altă pagină, Gheorghe Grigurcu, din Jurnalul său aforistic: 1) Nu fără emoție răsfoiesc câteva cărți ale copilăriei mele. Au dobândit un miros funebru. 2) A.E.: „Orice s-ar spune, ingratitudinea vieții față de creație. Dovadă la îndemână: atâtea existențe apăsătoare, torturate , tragice ale slujitorilor săi. Sau o gelozie?” 3) Poate cel mai greu suportabil slogan la senectute: „Toate la timpul lor.” 4) O tăcere care-ți revoltă auzul. Pe ultima pagină, Constantin Pricop, „Fundoianu”: Continuă sublinierea ideii la care ține mai mult decât orice – a incompatibilității dintre rațiune și artă. Starea poeziei nu poate fi echivalată cu obiectul de cercetare al științelor, poezia nu poate fi supusă examinării la fel ca fenomenele pretabile analizelor științifice. Iar efectele poeziei nu pot fi încadrate niciunde, nu pot fi măsurate, nu pot fi catalogate. Este o „gratuitate” care pune la îndoială ecuațiile utilității. Necesitatea obiectului artistic e pusă sub semnul întrebării atâta timp cât nu i se poate găsi un rost descris… rațional. „A accepta ‘farmecul’ înseamnă a accepta miracolul, absurditatea; înseamnă a trăda ‘adevărul așa cum ne apare el nouă’”. Iar farmecul, continuă autorul, e cu atât mai puternic cu cât se refuză oricărei determinări, oricărei explicații. În sumar (selectiv): Gellu Dorian, Emanuela Ilie, Liviu Antonesei, Vasile Fluturel, Leo Butnaru, Magda Ursache, N. Mecu, Lucian Scurtu, Adi Secară, Christian W. Schenk, G. Bădărău, Traian D. Lazăr, Eugen Munteanu, Adrian Dinu Rachieru.
DISCOBOLUL 4-5-6 / 2025
Gheorghe Grigurcu, Jurnal: 1) La fereastră. Finalul se află în frunzele care se mișcă prudent la suflarea vântului, în vrăbiile care mișună nervos între ramuri, în cumulușii adunați în fundal, un dar din darul naturii. Visurile nocturne, și ele soli ai finalului. Neverosimilul lor nu ne inițiază oare în ceea ce ar mai putea urma? 2) Scriptor. Caută pentru a găsi ceea ce caută. Caută pentru a găsi altceva decât ceea ce caută. 3) A.E.: „Fără momente de oportunism, adulare, ipocrizie, inconsecvență, cedare de un tip sau altul, e dificil să ai «succes» în politică.” Dar în viața intelectuală? „Apreciază singur.” 4) Optimism. Tot ce se pierde se poate transforma în speranță. Tot ce există se poate transforma în amintire. 5) Inspirația: o candoare a creației. În alte pagini, Paul Aretzu, „Bucuria de a fi oameni”: Experimente, mai ales de import oriental, de tipul meditaţie, yoga, arte marţiale, astrologie, reiki etc. sunt capabile să acapareze interesul, chiar să convingă, dar nu oferă o soluţie care să ducă la îmbunătăţirea omului, pentru că sunt desprinse de un scop moral, sunt divergente şi conduc, de regulă, la golirea de personalitate a celor care le practică… Deşi omul de azi se plânge de lipsa timpului pe care să-l dedice contemplaţiei, scrutării propriei esenţe (preocupările zilnice îi disipează şi îi irosesc timpul), el nu este conştient că menţinerea tuturor valorilor umane nu se poate face decât pornindu-se de la admiterea principiilor creştine. Suntem prin natura noastră fiinţe teologice. La fel, întregim originaritatea noastră dumnezeiască prin cultură. Omul este în primul rând religios şi apoi cultural. Acestea sunt dimensiuni identitare indispensabile… Omul care nu este conştient de sine, omul care nu are înţelegerea suprafiinţialităţii sale îşi ratează propria condiţie. În acest sens, dezinteresul pentru cunoaştere, lenea, prostia sunt forme ale dezumanizării. Fără latura spirituală (pe care şi-o suprimă) omul se degradează, se dezechilibrează… După chipul lui Dumnezeu, omul este fiinţă creatoare. În sumar (selectiv): Cornel Nistea, Mircea Stâncel, Ion Pop, N. Oprea, Iulian Boldea, Ovidiu Pecian, Mircea Dinescu, Anca Sîrghie, Al. Cistelecan, Lucian Scurtu, Sonia Elvireanu, Ana Ardeleanu, C. Cubleșan, D.A. Doman, Savu Popa, Silvan Th. Stâncel, Gh. Schwartz, Mircea Bârsilă, Mircea Popa, Ion Popescu Brădiceni.
ADDENDA
- Nora Iuga (interviu realizat de Ionuț Vulpescu): Eu am fost conștientă încă de când eram în școală că sunt puțin mai altfel. Să nu vă închipuiți că fac asta pentru că aș fi cu moț în frunte sau… nu mă simt o personalitate pozitivă, să zicem, să mă laud cu ceva. Dacă sunt puțin sărită de pe fix, de asta sunt absolut convinsă… Nu știu să fi cunoscut mulți oameni care au fost atât de săraci cum am fost noi doi, Nino și cu mine, și se născuse și Tiberiu, de acum, în perioada aia. Bărbatul meu nu avea serviciu pentru că era foarte bolnav și era… De când ne-am luat, aproape pensionar de boală. Și era greu. Îngrozitor de greu când a venit și copilul, îți dai seama… Mi-au prins bine anii ăia îndelungați de sărăcie. Vai, ce bine mi-au prins! Știi ce teribil mi-a format caracterul? Sărăcia te face om și îți dezvoltă simțul moral… Întrebare I.V.: „Cum vi se pare spectacolul lumii de azi?” N.I.: Dar tu de ce crezi că eu m-am retras total din lume? Nu numai fiindcă am 92 de ani și nu aș mai face față unei conviețuiri cu semenii mei, dar nu-mi place spectacolul lumii de azi. (VATRA VECHE Nr. 5 / 2025) ● Daniel Cristea-Enache: Ascensiunea fascismului și a extremismului de dreapta m-a făcut și mai mult de stânga, fiindcă eram și rămân liberal, dar în aceste condiții liberalismul nu mi se pare suficient. Trebuie o contrapondere de stânga la această ascensiune a extremismului de dreapta… Eugen Simion era apolitic… Și eu sunt apolitic în ceea ce privește valoarea literară, fiindcă dacă n-aș fi apolitic, cum aș putea să scriu despre Sadoveanu, ținând minte ce-a făcut, fără să spun că e un mare prozator? Deci e nevoie de această grilă apolitică. Dar în spațiul relațiilor sociale mi se pare puțin dubios acest apolitism, care îți permite să jonglezi și cu stânga, și cu dreapta, în funcție de cine este în noua administrație. (ARGEȘ Nr. 6 / 2025) ● Virgil Nemoianu (12 martie 1940 – 6 iunie 2025; interviu realizat de Marius Chivu în 2019): Țin minte că, din proprie inițiativă, Nichita Stănescu mi-a spus odată: „Măi, băiete, uite ce este: voi, tu, Matei Călinescu, Petru Popescu, plecați, nu mai rămâneți aici, că nu e de voi. Eu nu pot, aș pleca și eu, dar nu pot, după trei săptămâni în străinătate mă apucă așa o nervozitate, un tremur. Îmi vine să mă întorc, știu că de zece ori o să rimez glia cu patria, dar n-am ce face, trebuie să mă întorc. Dar voi plecați și nu vă mai întoarceți“. N-am răspuns nimic, am zâmbit mânzește, dar mi s-a părut interesant că el vorbea foarte deschis de lucrul ăsta. Întrebare M.C.: „V-ați gândit vreodată ce s-ar fi ales de dvs. dacă ați fi rămas în țară?” Răspunde V.N.: Sigur, de multe ori îmi imaginam scenarii, ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș fi rămas. Toate scenariile astea se sfârșeau prost – ori mă năruiam în beție, ori, dimpotrivă, mă adaptam la linia ștabilor, ori, știu eu, ajungeam într-un colț părăsit. (DILEMA / 19 iunie 2025) ● Întreabă Cristian Pătrășconiu: „E un mare pariu acesta – să mizezi așa de mult pe vers, pe poezie…”. Răspunde Monica Pillat: Așa ni se pare, celor de azi, care face fără încetare experiența relativității. Dar generațiile de dinainte, pentru care cultura era un izvor de energie luminoasă și un pilon de rezistență spirituală, erau mai încrezătoare în puterea versului de a înfrunta vicisitudinile. Cultivarea frumosului era văzută de mulți drept o modalitate sigură de a face față dezastrului cotidian… Ion Pillat și-a impus cu greutate creația sa lirică într-o familie care avea cultul științelor exacte, al istoriei și al politicii, care considera scrisul o îndeletnicire neserioasă. (AMFITRION Nr. 2 / 2025, revistă trimestrială care apare de 30 de ani la Drobeta-Turnu Severin; azi îl are redactor-șef pe Nicolae Jinga.) ● Andrei Cornea, „Istorie și literatură”: Mi se pare că literatura – mai ales cea relativ recentă – devine tot mai atentă la particular, la idiosincratic și irepetabil. Nu-i neapărat un merit, e un fapt; oricum, tendința se manifesta încă din perioada romantică. Expresia patetică, emoția, uneori stranietatea unor figuri sau situații, inserția fantasticului, explozia iraționalului, a patologiei – toate îndepărtează relativ (nu absolut, desigur) literatura de generalitatea caracterelor repetabile și „clasice”, valabile semper et ubique. În literatură, umanitatea se declină tot mai mult variat și la plural. Scriitorul de azi vrea să impresioneze, să tulbure, să producă impresie, nu să producă neapărat modele generale de comportament. Se teme să nu fie didactic. Nu dorește deci – sau prea puțin – să fie „filozof”, cel puțin în sensul lui Aristotel, adică să genereze reguli, canoane și generalități. (DILEMA / 3 iulie 2025) ● Daniela Crăsnaru (interviu realizat de Lucia Negoiță): Citeam aproape tot ce scriau ceilalți, în ideea că așa îmi dau seama cam ce sunt, pe unde sunt și dacă sunt. Am simțit că poezia nu e nici filosofie, nici sociologie. Dacă recitind ce scriam nu vibram, nu mă emoționam, însemna că e doar o înșiruire searbădă de cuvinte. Totul era emoție paroxistică. Am scris de multe ori plângând. Nu știu cât din tensiunea aia a mai rămas în cuvinte. Dacă o mai fi rămas. Întrebare: „Ce valori contau pentru tine în anii aceia?” Răspuns: O singură valoare. Dacă valoare e. Iubirea. Mă îndrăgosteam mortal, cam o dată la 7-8 ani… (ACOLADA Nr. 6 / 2025) ● Mircea Petean, „Vârstele poeziei”: Dacă înțelegem că poezia e un precipitat de rostire lăuntrică, reactivul ei poate fi tăcerea, după cum, la fel de bine, altădată a putut fi iubirea, bucuria rememorării, revolta, suferința… Așadar, rezumând, în prima tinerețe, când nu ai nimic în afara iubirii, poezia este Totul. La maturitate, când te manifești ca maestru al jocului cu mărgelele de sticlă ale poeziei, riști să pierzi totul din pricina mizei. La sfârșit, când ai Totul, Poezia este nimicul care îți lipsește. (CRONOGRAF / iunie 2025, revistă trimestrială care apare la Satu Mare de zece ani.) ● Andrei Pleșu, „Extrase răzlețe din caiete vechi”: S-a spus că Dumnezeu este ceea ce fiecare știe să facă din singurătatea sa. Singurătatea este, într-adevăr, mediul optim al prezenței lui Dumnezeu, iar această prezență face din experiența solitudinii o foarte „rentabilă“ experiență spirituală (ceea ce nu diminuează importanța experienței comunitare a „întâlnirii“, înnobilată ritual). Fără trăirea asumată, eventual tragică, a singurătății, nu lași loc, împrejurul tău, pentru parteneriatul nevăzut cu transcendența fondatoare a lumii. Când ești singur, Dumnezeu stă alături de tine, neclintit și tăcut: te contaminează, fără a te iluziona… În această postură, Dumnezeu nu e, câtuși de puțin, o instanță consolatoare. E, dimpotrivă, „obiectiv“ și lucid. S-ar zice că e ființa însăși a neconsolării productive… (DILEMA / 10 iulie 2025). ● Ion Bogdan Lefter, „Apariția electoratelor «virtuale»”: În locul opțiunilor partizane vechi și relativ stabile, care-i vizau pe candidații partidelor principale, au apărut astfel un soi de electorate „virtuale”, mobilizate doar în ultimele săptămâni de dinaintea scrutinelor: ultra-„radicalizații”, îndârjiții care-și revarsă furia „anti-sistem”, ieșind din universul virtual în cel real doar pentru a-i vota pe populiști, izolaționiști, antidemocrați, extremiști, cu sentimentul participării – culmea! – la un act justițiar, la facerea de „dreptate”. (ATITUDINI / iulie 2025).