Opera lui Paul Goma conturează profilul moral al unui om liber, dornic să afle adevărul, să recâștige spațiul și timpul prin scrierile sale cu mari accente biografice. În această situație a ajuns în urma unui traseu existențial puternic marcat de experiențe punitive prin care a trecut din cauza regimului comunist din țara noastră. În romanele Camera de alături, Soldatul câinelui, Ostinato, Ușa noastră cea de toate zilele, Gherla-Lătești, În cerc, Garda inversă, Patimile după Pitești, Culoarea curcubeului‚ 77 (Cutremurul oamenilor), Cod „Bărbosul”, scriitorul vorbește retrospectiv, de pe poziția omului care s-a considerat liber, indiferent de situația în care s-a aflat, fiindcă a considerat întotdeauna că „începi să fii liber cu adevărat în momentul în care nu mai ai nimic de pierdut”[1]; „Cel liber […] așteaptă să fie arestat, […] să fie și el ridicat și dus în necunoscut – asta durând săptămâni, luni, ani […] aproape toți fugarii – […] – după câteva luni sau după câțiva ani au ieșit. S-au predat – nu mai suportau așteptarea. Au preferat nelibertatea în locul incertitudinii”[2]. În felul acesta înțelegem modul în care unii lideri de opinie din țara noastră, așa cum a fost considerat și Paul Goma, au ajuns la dizidența politică. A fost modul de scăpare de incertitudine și modul în care au înțeles să-și facă o profesiune de credință din a lupta – prin cuvânt – pentru libertate, împotriva abuzurilor regimului comunist. Actul dizidenței poate fi înțeles ca o dedublare a ființei, necesară pentru rezistența împotriva Puterii, un gest de răzvrătire. Tematica abordată – universul carceral, problema evreiască, Basarabia etc., precum și limbajul folosit de scriitor sunt lipsite de orice formă de tabuizare, trecând peste interdicțiile de ordin cenzural impuse de Putere.
Aliona Grati aprecia, în volumul Paul GOMA. Inițieri în textul literar, că „prozatorul experimentează, în manieră postmodernistă, așa-numitul gen hibrid, dând viață unor forme scripturale sintetice, ca „ficți[une]a realistă”, „jurnalul unui jurnal”, „romanul-jurnal”, „romanul-memoriu”, „romanul-document”, „romanul -roman”, romanul în mai multe variante: formă inițială sau „versiune scurtată”, „pe hârtie” sau „internalizată” etc.”[3].
În Garda inversă, scriitorul demască trocul conștiinței adormite contra protezării nevoilor sociale (mitul șefului, care poate fi bun sau rău, după cum se comportă cel care depinde de el și după împrejurări): modul în care a fost momit de autorități pentru a fi băiat de comitet: puteau să-l ajute să-și mute mama la București, „într-un salon separat, într-o rezervă”, să-i dea „o garsonieră la bloc vechi, aici, în centru, gata echipată”. I-au arătat, sfidători, că sunt atotputernici („sistemul totalitar nu mai divizează pentru a domni”[4]), că au posibilități de cadastrare socială, de a produce schimbarea după bunul plac, de a mânui cu abilități de păpușar tot ce ține de viața unui individ: puteau să-l zboare din facultate doar cu un telefon, ori să-l ajute să intre direct în ultimul an („păi, ce, tu crezi că de florile mărului ți s-au respins cererile de înmatriculare? Te aveam în vedere, băiețică! Dacă ești băiat de comitet, te băgăm, nu în anul trei, cum ai avea dreptul, te băgăm direct în patru; […] legile suntem noi!”[5]).
Abuzurile Puterii nu l-au vizat doar pe scriitor, ci și familia lui, pentru că orice act de persecuție trebuia să aibă rezonanță ca să producă unde cât mai mari de suferință. Spre exemplu, mama sa, învățătoare, a fost înlocuită la catedră, când încă nu era clară situația sa medicală[6]. Chiar dacă a condamnat devierile și abuzurile, pentru a-și interna mama într-un cămin-spital pentru cronici, a fost nevoie să recurgă la pile și relații, în ciuda faptului că acea clădire era una insalubră, așa cum este descrisă în Garda inversă: „pe linoleumul verde sunt băltoace verzi, împuțite, cleioase […] de la mâncarea vărsată, de la ploștile și de la țucalurile clătinate, prea izbite de canaturi și de pereți, apă de la apă și apă de la ape și salonul vecin…”[7].
Problematica sistemului de pile și relații a făcut istorie în România. Dacă se practica la nivelul înalt al Puterii, prin forța mimetismului era aplicat și în viața curentă a societății, ca un rezultat al instinctului de acoperire a nevoilor care l-au făcut necesar.
Situația de disident a scriitorului a făcut ca, pe perioada șederii în cămin a mamei sale, doctorul să treacă de câteva ori pe la ea și fără să-i acorde mare atenție: „în trei ani m-a întrebat de două ori: cum merge? și o dată: cum mai merge?”[8], iar pentru personalul de îngrijire trebuia să ducă mereu mici atenții (săpun, ciorapi, șervețele parfumate, bunuri de uz personal), pentru a se ocupa de mama sa, chiar dacă aceasta avea sănătatea într-o stare de degradare foarte avansată. Precizarea că mama sa plusa chiar în oferirea de cadouri – lucruri care i-ar fi fost necesare în condițiile sale de suferință –, fiindcă asistentele jinduiau la lucrurile pe care ele nu aveau cum să și le procure din comerț, reiterează sistemul consecutivității pentru binele stăpânului. Este o situație similară cu un spațiu al treptelor, unde fiecare treaptă n+1 înseamnă că este mai sus și trebuie să fie sprijinită de cea de mai jos. Explicația directă a acestei relații se regăsește la scriitorul Augustin Buzura (Vocile nopții): orice prost vrea să parvină.
Scrierile lui Goma ne oferă ample informații referitoare la modul în care erau răsplătiți angajații sistemului de securitate și cei ai sistemului penitenciar. De exemplu, Goran Gheorghe ajunsese, la 34 de ani, secretar de partid pe toată securitatea de la Rahova. Prima lui anchetă a fost făcută la 19 ani („oare ce i-or fi fost părinții? Sau venea de la orfelinat?”[9]). Doctorul penitenciarului lucra cot la cot cu gardienii, milițienii, la Gherla. Spitalul MAI Victor Babeș a fost „Atelierul de Reparat Securiști”, în timp ce „‹deținuții-bandiții› nu aveau ce căuta aici. Pentru dujmanii populu’ ’ncitor: bicarbonat, eventual aspirină – asociate cu sirop de ciomag securist. Pentru foarte-grav-bolnavi: infirmeriile închisorilor și, în cazuri excepționale, Spitalul de la Jilava (de când se desființase închisoarea Văcărești)”[10]. Paznicii de la închisori primeau salarii de peste patru ori mai mari decât un muncitor calificat, fapt care i-a atras pe foarte mulți care avuseseră alte meserii înainte (în prima parte a comunismului din România, „copiii se duceau grămadă la școli profesionale – fetele și ele, după băieți, ba la croitorie, ba prin fabrici”[11]), deși unii au fost peste noapte „îngalonați, încizmați, înarmați, însărcinați cu paza orânduirii de stat; […] angajarea în Secu. […] Nivelul de viață al unui simplu și semianalfabet sergent de securitate ajungea de cel puțin patru ori mai ridicat decât […] al strungarului calificat care fusese, înainte de angajare”[12]. Faptul că dădeau dovadă de răutate în relațiile cu cei privați de libertate se explica prin complexele celui sărac și neșcolit, care a ajuns să facă și el parte din cercul Puterii. Paul Goma consideră că și gardienii erau supuși presiunii, organizată în cascadă, întrucât la slujbă trebuiau să-i asiste în permanență pe deținuți, iar acasă trebuiau să îmbrace o mască umană („grija de a-și ascunde meseria, nu numai față de vecini și neamuri, ci și față de copii și nevastă; efortul de a păstra cele o mie și una de secrete de stat; teama, frica, spaima de dușmanii poporului; […] dacă o să-i vină și lui rândul să plătească oale sparte din necesități de moment”). Cu alte cuvinte, nici ei nu erau liberi cu adevărat, fiindcă erau și ei parte a societății pe care, întâmplător, o serveau.
Pentru cei care călătoreau în Occident exista un „tovarăș specializat în însoțirea” lor. Turiștii străini nu erau agreați de regimul comunist, întrucât veneau cu poluare prin idei noi, reformatoare. Adică era de preferat ca atmosfera lagărului comunist să rămână izobară/ izotermă/ izomorfă, pentru că „la noi, în R.S.R., populația era nu doar pașnică, ci și fericită și îl iubea din toată inima pe cel mai Fiu, cel mai Tată, cel mai Far, cel mai Cârmaci…”[13].
Viața de zi cu zi este cea a troleibuzelor și a tramvaielor pline (adevărate băi de aburi), cu oameni care circulă în picioare – nu doar lipsă de grijă pentru cetățeni, pentru nevoile și dorințele lor, ci și fierberea nemulțumirilor curente („să șezi, iar alături sau deasupra ta să nu atârne cineva care nu are loc și stă în picioare, spânzurat de bară și fierbe de ciudă, de gelozie, de ură, de luptă de clasă…”[14]). Ca să poată supraviețui, oamenii își vând hainele, încălțămintea, bijuteriile. În consonanță cu acel difuzor din salonul 17, care deranjează liniștea necesară bolnavilor, transmițând „drag de patrie pe culmili multilateralității noastre; […] festivaluri thracodacoscorniceliene tutu l ateralizate”[15], românii bat covoare toată ziua, „doar când plouă sau când ninge – întunericul nu-i un impediment – Drumul Taberei cunoaște armistițiul”[16]. Este un lucru care nu li se cere, îl fac în mod repetat și capătă semnificații cathartice. Este modul de refulare a aversiunii față de murdăria socială acumulată, fiindcă libertatea nu poate fi gustată (nu poate să-și controleze „degetele: boante, ca scurtate, cleioase, neîndemânatice, neîndegetatice”[17]; scoate trei țigări deodată din pachet, fiindcă nu poate prinde doar una, dar nu poate aprinde niciuna). Pauzele prilejuite de ploaie ori ninsoare sunt cele în care poporul primește gogoși din partea Puterii (în Ostinato citim despre gogoașa în cinstea lui 23 August). Episodul din Ostinato, referitor la copilul de unsprezece-doisprezece ani, care a furat o gogoașă și pe care directorul a încercat să i-o scoată din gură cu degetul, motiv pentru care copilul a făcut închisoare politică alături de cei maturi, evocă un alt element de barbarie a regimului, pe care l-am putea numi „a lua mâncarea de la gura copiilor” și a-i condamna la viața mizerabilă încă de mici. Pe de altă parte, iată un mod în care chiar și cei fără vină puteau ajunge în mâinile anchetatorilor și ale delatorilor, plătind la fel de scump precum cei care au comis fapte cu-adevărat grele, sau mai mult decât aceștia, întrucât ei treceau de partea torționarilor.
Românii erau ținuți în ignoranță față de mediul intern („aujourd’hui-maman-est-morte-ou-peut-être-hier-je-ne-sais-pas”[18]) cât și de cel extern („diabetica de lângă fereastră și încă două glasuri cer: lasă-l, dom’le, dășchis, pentru ca să știm că cât e ceasu’! […] CE NEVOIE MAI AVEȚI VOI DE ORĂ?”[19]). Nevoia de informații, ca și cea de a fi în ton cu mersul timpului tău revine și în romanul Ostinato („cât o mai fi ceasu-ăla, fraților? […] Noo juma’ zice Ghinea și nu e prea devreme, nu e prea târziu”[20]). Ironia amară (locatarii celulei fac haz de necaz cu privire la nevoia lor de a ști ce oră este, „ca să nu întârzie la serviciu”) nu înlătură starea de irascibilitate a acestora și interesul general (chiar dacă gradul lui diferă de la o persoană la alta) pentru oră. Ideea timpului se leagă de întrebarea „cât e ceasul?”, care traduce nevoia de repere față de care să-și fixeze trecerea prin vreme, dar și nevoia de raportare la un domeniu al adevărului și al corectitudinii. Ideea se regăsește în paginile celor trei romane în discuție, care vizează universul carceral românesc, înregistrând orori petrecute dincolo de ușile închise ale închisorilor comuniste, ca pași înspre alienarea omului. Dincolo de imaginație creativă trebuie să înțelegem de aici revolta scriitorului împotriva regimului totalitar al vremii. Pe fundalul simulării unor preocupări cotidiene normale pentru perioada de dinainte de liberare (deținuții joacă table, șeptic, chibițează, discută și rediscută aceleași subiecte care-i țin aproape de cunoscuți, familie, viața pe care au avut-o înainte de încarcerare), în viața celulei intervine nevoia de a se face auziți de reprezentanții Puterii prin bătutul în gamelă. Poziția dizidenților politici este un fel de „bătut în gamelă, bătut în ușă la ore fixe”.
În viața curentă, telefoanele îi erau supravegheate (ascultate sau chiar tăiate) și era supus unui filaj zilnic și continuu, urmărind cu cine se întâlnește și vorbește (întrucât „în virtutea cutărui articol este interzisă reunirea a mai mult de trei persoane”[21]), ce face, ba chiar și apropiații săi sunt filați. Filajul soției sale era în maniera celui descris în Garda inversă: „se ținea după Suzana: la piață, la părinți, uneori la redacție; […] în jur de cincizeci de ani, mapă, burticică, păr încărunțit, sandale vara, pantofi ascuțiți toamna și primăvara, șoșoni iarna”[22]. I-au fost trimiși provocatori (personal, telefonic, scrisori), dintre care unii să-l roage, alții să-l amenințe, alții să-l bată. Ajunseseră să trimită două sosii ale lui în diverse locuri și cu roluri clare de a-l discredita.
Discreditarea trebuie văzută din perspectiva funcționalității sosiilor și a rolului psihologic al acestora. Acestea trebuie să fie percepute ca reprezentări ale individului trecut prin experiența reeducării. Conform Ancăi Hațiegan, „sosiile sunt fie creații legionare, destinate să submineze credibilitatea autorităților comuniste prin acțiunile reprobabile comise în numele lor, fie produse de export sovietic, implantate pe sol românesc cu scopul de a împiedica coagularea sentimentelor naționale ale comuniștilor locali, în detrimentul procesului de extindere la scară globală a revoluției socialiste”[23]. Culoarea curcubeului este o mărturie despre ceea ce a făcut Securitatea pentru el, familia lui, prieteni și simpatizanți și familiile lor pentru că ceruseră drepturi ale omului[24].
Patimile după Pitești descrie universul carceral românesc, exterminările care au avut loc în această închisoare, degradările umane, reeducările, romanul fiind doar un act literar, fără să se bazeze pe experiențe proprii (scriitorul nu a fost închis la Pitești), ci pe cunoaștere indirectă, din relatările celor care au cunoscut aceste orori și pe care i-a întâlnit fie la Gherla, fie în perioada de DO.
Paul Goma este de părere că drumul spre libertate, cea recunoscută de către Putere, este deschis după trei etape: „prima era de analiză în mod autocritic a trecutului, a doua presupunea hotărârea de a o rupe cu acel trecut rușinos și nedemn de un om, iar a treia etapă presupunea că infractorul, odată reeducat, devine, la rându-i, reeducator, îi ajută și pe alții să se reeduce…”[25].
(fragment din studiul critic Romanele strigătului înăbușit)
[1] Paul Goma, Gherla, București, Editura Humanitas, 1999, p. 38.
[2] Paul Goma, Garda inversă, București, Editura Univers, 1997, p. 115.
[3] Aliona Grati, Paul GOMA. Inițieri în textul literar, Editura ARC, Chișinău, 2011.
[4] Bernrd Henri Levy, Barbaria cu chip uman, București, Editura Humanitas, 1992, p. 136.
[5] P. Goma, Garda …, pp. 178-179.
[6] Ibidem, p. 21.
[7] Ibidem, p. 9.
[8] P. Goma, Garda …, p. 130.
[9] P. Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod „Bărbosul”, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 11.
[10] Ibidem, p. 247.
[11] P. Goma, Ușa noastră cea de toate zilele, București, Editura Cartea Românească, 1992, p. 71.
[12] P. Goma, Gherla, pp. 40-42.
[13] P. Goma, Culoarea…, p. 150.
[14] P. Goma, Garda …, p. 261.
[15] Ibidem, pp. 5, 6.
[16] Ibidem, p. 128.
[17] Ibidem, p. 6.
[18] P. Goma, Garda …, p. 10.
[19] Ibidem, p. 16.
[20] P. Goma, Ostinato, București, Editura Univers, 1992, p. 3.
[21] P. Goma, Culoarea…, p. 179.
[22] P. Goma, Garda …, p. 129.
[23] Anca Hațiegan, Cărțile omului dublu. Teatralitate și roman în regimul comunist, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, p. 347.
[24] P. Goma, Culoarea …, p. 275.
[25] P. Goma, Patimile după Pitești, București, Editura Cartea Românească, 1990, p. 39.