(despre arta de a-ți păsa de celălalt)
Veșnicia a început deja. În acest interval, pe un coridor continuu, ne petrecem zilele, eternitatea nu e doar o promisiune a unei iluzii post-mortem, un spațiu în care o să bântuim în anterie albe prin Câmpiile Elizee sau o să fierbem în cazane, sau pur și simplu nu o să mai existăm. Aici și acum, în acest răstimp, generăm fapte și consecințe. Alegerile determină natura drumului.
Tema responsabilității față de celălalt este acută, prezentă în fiecare secundă, nu poate fi amânată pentru o dată ulterioară. Dacă suntem sinceri, noi înșine putem să fim acel „celălalt”, dorindu-ne să fim bine și, dacă se poate, fericiți.
Suntem martorii unui nou tip de individualism? Individualismul pseudo-empatic al rețelelor de socializare? Ne auto-prezentăm în multe ipostaze ale vieții, în ipostaze cosmetizate, cu intenția de a fi plăcuți de ceilalți, oricare ar fi acești ceilalți, cu gândul intim de a ne simți validați (like) și cu gândul și mai intim de a ne ști iubiți.
Sunt eu oare păzitorul fratelui meu? Întrebarea o găsim în Vechiul Testament și e pusă de Cain atunci când este cercetat de Dumnezeu pentru abominabila faptă de a-și fi ucis fratele. Ea se poate extinde și în zona purei responsabilități vizavi de semenul nostru. Ne gândim și la el sau la ea, atunci când postăm imagini cu noi? Ne pasă oare dacă naștem în privitor sentimente negative (invidie, ură, ieșiri nepoliticoase etc.) sau dacă-l rănim, chiar fără să avem această intenție, pe celălalt? Pentru că este o lume a subiectivității, ideea de responsabilitate e volatilă. Ne putem răni unii pe alții prin simplu fapt al afișării unor imagini sau opinii. Putem vorbi despre un nou tip de responsabilitate? Putem vorbi și despre pierderea timpului celuilalt prin masticarea acelorași vituperări, acolo unde discursurile de pe rețelele de socializare o iau razna, sau acolo unde imaginile prea personale abundă? Dar de ce privește celălalt toată această desfășurare de forțe? Ce-l face să nu se poată opri din a privi aceste lucruri și evenimente care nu-i aparțin, cu un impuls al lipsei de măsură?
Tot despre responsabilitate ne vorbesc și marile companii, cu temele lor sociale, ecologice. Acțiuni și discursuri menite să atragă atenția asupra faptului că aceștia sunt interesați să mențină un echilibru între comercial și uman, între consum – conține ideea de imediat – și datoria pe termen mai lung față de climă, față de oameni. Acest echilibru e posibil și la nivel individual, prin deciziile zilnice de a nu mai folosi în mod barbar resursele avute la dispoziție. Nu mă refer la a sta lipiți de sloganurile ecologiste sau de gargara politică, ci pur și simplu la decizia personală de a nu mai consuma tone și tone de lucruri aparent utile, decizie ce aduce un pic mai mult stil vieții noastre. Înaintea hotărârii de a cumpăra ceva se poate intercala o clipă în plus de gândire limpede. Pentru această secundă de înțelepciune, vom fi recunoscători în momentul în care, spre exemplu, vrem să facem o curățenie serioasă prin casă sau atunci când trebuie să ne mutăm într-o altă locuință. Acumularea de multe ori compulsivă a obiectelor este un loc comun al multor oameni în postmodernitatea noastră extrem de dinamică în ale consumului. Aș putea zice că ne unește o frenezie aducătoare de praf și de acarieni. Rasa umană ar putea face mai mult bine. Traiul simplu răsplătește cu timp și spațiu, daruri de preț în economia vieții noastre. Nu fac apologia vreunei doctrine. Pur și simplu, constat că un mod de viață mai aerisit, care conservă anumite obiecte în loc să le arunce, care pune preț pe memorie combinată cu modernitatea, care e mai atent la persoană decât la ambalaj, aduce mai multă tihnă, încetinește pașii, răspândește mai multă lumină în jur, simpatie, empatie, are mai mult stil.
Să revenim. Sunt eu oare păzitorul fratelui meu? Am putea spune, cu compasiune, că da. Compasiunea nu este milă, este recunoașterea naturii profunde, adevărate, a celuilalt și acceptarea că și el are dreptul la viață la fel ca oricare alt om. Nu e milă, nu e pomană. Pentru fratele nostru suntem deplin răspunzători și asta nu se rezolvă cu un gest de caritate făcut din când în când, cu o plasă cu portocale oferită de sărbători. O femeie, pastor protestant, îmi spunea mai demult că charity is a business, cunoscuse acea lume, știa că acolo nu e doar dorința de a face bine, mai sunt și alte paliere care trebuie atinse, paliere cu cifre. Nimic rău în asta, doar că lumea bunătății autentice e mult mai mare și un pic altceva. Despre compasiune ne vorbește și budismul, despre tema majoră a dorinței de a nu suferi și de a găsi o cale spre fericire. Aceste dorințe sunt și ale celuilalt, deci nu putem ajunge la un echilibru ocupându-ne doar de propria persoană, ignorându-ne fratele, sau mai rău, dorind să-l anulăm.
Anularea, anihilarea, des-ființarea fratelui, scoaterea lui de pe orbita vieții, sunt gânduri sau fapte ce otrăvesc ființa.
Învățătura tibetană este o sursă importantă pentru înțelegerea naturii omului, cauzelor și efectelor și pentru ajungerea la un trai conștient și armonios. Tenzin Wangyal Rinpoche, profesor al tradițiilor Bon tibetane, spune într-una din scrierile sale:
„Și, indiferent ce faceți în viață, dacă acțiunile voastre sunt conectate la sursa deschisă a ființării, care își are lăcașul în interiorul vostru, rezultatul va fi unul benefic, deoarece numai atunci când pierdem conexiunea cu sursa inteligenței și luminii din noi înșine, suferim și le producem suferință celorlalți.”
Nu doar creștinismul vorbește despre iubirea aproapelui, despre acel extraordinar „pe noi înșine și unii pe alții”. Pentru că, atunci când rupi o bucată din tine, nu pierzi nimic, făptura ta nu se împuținează, dimpotrivă se îmbogățește. Să ne aducem aminte de expresia „dăruind vei dobândi” pe care o folosește Nicolae Steinhardt. Cu alte cuvinte, nu pierzi nimic atunci când oferi din pâinea ta, din timpul tău, din atenția ta, din învățătura ta. Aici cred că se întrevede adevărata natura a sinelui, natura lui indestructibilă.
Ne putem pune întrebarea: cum adică avem interior? Ce este acest interior? Mirarea e justificată, e un instrument de cunoaștere. Există oameni care nu-și cunosc adâncurile propriei făpturi și nici nu sunt interesați să se complice cu asemenea informații. Se poate trăi și așa. De fapt, se poate trăi oricum. Și asta ține de tipul de alegere pe care îl face fiecare.
Să revenim la sursa biblică.
„Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, / Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. / Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fața ta? / Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină?” (Facerea 4, 4-7).
Și mai apoi, după ce Cain și-a omorât fratele:
„Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facerea 4, 9).
În logica nedreptățirii, fratele nu mai are loc, nici bucuria nu are loc, nici recunoștința sau smerenia nu au loc. Nedreptățirea e soră cu dezamăgirea și cu învinovățirea celuilalt.
Într-o stare de introspecție autentică putem însă afla valoarea celuilalt, iar când suntem întrebați, așa cum a făcut-o Dumnezeu, unde este fratele tău?, am putea răspunde: eu sunt păzitorul fratelui meu!