Ca orice nouă carte a lui Mircea Cărtărescu, jurnalul său, corespunzător anilor 2018-2024 a fost așteptat cu sufletul la gură. Nu e de colea să afli din sursa cea mai credibilă ce se află în sufletul unui scriitor aflat de ani buni pe lista scurtă a potențialilor laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, invidiat și pizmuit de confrați, la lansarea cărților căruia cititorii vin cu sutele și așteaptă cuminți la cozi interminabile un autograf sau un selfie, pe care să îl arate cu mândrie părinților și prietenilor, dar căruia, în pofida tot mai vizibilului său succes internațional i s-a refuzat admiterea în rândul academicienilor, principalii opozanți fiind ei înșiși scriitori.
Prima întrebare pe care și-o poate pune cititorul la capătul celor 677 de pagini îndesate, din toate punctele de vedere, ale noului jurnal al lui Mircea Cărtărescu este pentru cine scrie autorul? Cine este „cititorul implicit” despre care studiile de sociologia lecturii spun că se află în mintea fiecărui autor atunci când își scrie textul. Mai ales că Șapte ani stranii este conceput în mod explicit ca un text destinat publicării. Cu toate acestea, autorul nu face niciun efort pentru a veni în ajutorul potențialilor săi cititori. Multiplele conferințe în străinătate și stagii în țări occidentale îi împănează, firesc, textul cu expresii sau măcar cuvinte în limba engleză, care îi vin spontan în gândire și în vorbire, fără însă să renunțe în spirit postmodern la faimoasele sale clin d’oeil-uri către textele clasice ale literaturii române. E treaba cititorului să recunoască toată aceste aluzii culturale și să se bucure de ambiguitatea care îmbogățește textul.
În plus, se știe că există niște ispite tradiționale pentru cititorii de jurnale. Unii le citesc pentru picanterii de tot felul (de la cele erotice, la întâmplări de culise, revelații nebănuite care schimbă percepția publică a unor oameni celebri, explicații necunoscute ale unor întâmplări rămase inexplicabile). Alții le devorează pentru a simți savoarea aerului unor timpuri din epoci de mult apuse. Mai sunt unii care le citesc pentru a afla secrete ale vieții politice din timpul lor, mecanismele discrete ale puterii. Nimic din toate acestea nu pare să-l preocupe pe Mircea Cărtărescu. Dacă actualul jurnal a fost scris cu gândul la cineva, interlocutorul său imaginar nu putea să fie decât propriul sine. La modul cel mai familiar, el își introduce de cele mai multe ori prietenii doar cu prenumele, fapt ce îi face imposibil de identificat de către cineva nefamiliarizat cu viața cotidiană a autorului. Nu că ar avea vreo mare importanță pentru că nu există întâmplări ieșite din comun în care să fie implicați, ci doar mărunte întâmplări de familie la care au fost prezenți.
Mircea Cărtărescu este foarte atașat de congenerii începuturilor sale literare (T.T. Coșovei, Nino Stratan, George Cușnarencu, Nick. Iliescu), care îi apar uneori și în vis. Pe de altă parte, diaristul se manifestă în scris, surprinzător de rece la dispariția marilor critici ai tinereții sale, chiar dacă unii i-au fost profesori, conducători de cenaclu, iar verdictele și observațiile lor este de presupus că aveau greutate la începutul anilor 1980. Moartea marilor critici literari ai generației sale este consemnată destul de rece, într-o singură frază, din care nu pare să transpară o emoție deosebită: „Criticii, mai ales, nu știu de ce, s-au dus în ultimii 2-3 ani: Simion, Manolescu, Alex Ștefănescu, acum Dan Cristea – cu care am băut tone de bere la Iowa City cu 34 de ani în urmă” (p. 590).
Este singura referință din jurnal la cei mai importanți critici literari români din a doua jumătate a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Fraza imediat următoare se referă la un premiu câștigat la Dublin, fără ca autorul să mai pomenească vreodată numele celor responsabili cu acordarea certificatelor de validare în literatura română de după cel de-al doilea război mondial.
Jurnalul lui Mircea Cărtărescu se întinde pe o perioadă de pe jumătate de secol. Mai are încă mult până să îl egaleze în consecvența notațiilor pe cel al lui Paul Cornea ținut fără întrerupere între 1933 și 2017), adică 74 de ani. Miza lui stă însă în altceva decât în posibilul record de longevitate a însemnărilor. Jurnalele lui Mircea Cărtărescu sunt dovada unui destin excepțional. A transformării unui copil dintr-un modest apartament de pe șoseaua Ștefan cel Mare din București, obsedat de literatură, într-un uriaș scriitor contemporan, tradus în toate limbile pământului, al cărui chip este pe coperta marilor reviste ale lumii, invitat în platourile de televiziune cele mai prestigioase, prezent la dezbateri literare cu Mario Vargas Llosa, laureați Nobel, legende ale literaturii universale. Cărțile sale sunt publicate în tiraje și ediții tot mai numeroase la edituri din țări cu tradiții literare cu totul diferite de cele ale literaturii române, criticii din spații literare invidiate în România (precum cei din America de Sud sau, mai recent din spațiul anglo-saxon) scriu în termeni ditirambici despre ele, oamenii îi recunosc chipul pe străzi și în aeroporturi și vor să se fotografieze cu el.
Mircea Cărtărescu tinde să devină în ziua de azi un fenomen mondial, cum erau la noi pe vremuri Marquez, Llosa, Pynchon Fuentes, Salinger sau Philip Roth. Un nume în sine, ca o pecete definitivă de valoare, care nu mai reprezintă în chip obligatoriu un anumit spațiu geografic și nu se revendică de la o anumită tradiție literară. Este genul de scriitor a cărui singură tradiție care poate fi luată în calcul în analiza cărților sale este doar a propriei sale opere. Ce scriitori români l-ar fi putut influența în scrierea Solenoid-ului sau a lui Theodoros?
Cine își poate revendica rolul de urmaș al lui Mircea Cărtărescu în literatura română de azi? Jurnalul dă măsura lecturilor care îi modelează gândirea lui Mircea Cărtărescu. Realmente nu cunosc în lumea noastră umanistă (poate cu excepția lui Ioan Buduca), oameni atât de dedicați studierii științelor exacte (fizica, în primul rând), fără aportul de cunoaștere ale cărora scrierea unui roman precum Solenoid ar fi fost imposibil de imaginat.
Popularitatea tot mai mare a scrisului lui Mircea Cărtărescu pe toate meridianele lumii oferă certitudinea că acesta nu va putea fi ignorat la nesfârșit de juriul invidiatului Premiu Nobel. Devine tot mai clar că, în cazul său întrebarea care trebuie pusă nu este dacă?, ci când? Treaba lui nu este să se gândească la asta, ci să-și continue treaba, egal cu sine fără să-și facă o obsesie din premiul Nobel pentru literatură. Carte cu carte, de la an la an, statura sa în literatura mondială este tot mai impozantă și finalul este ușor de prevăzut. Chiar și fără finalul așteptat e clar că pariul său cu literatura este unul câștigător.
Fiecare carte a lui Mircea Cărtărescu presupune un efort creator ieșit din comun. Autorul își termină treaba literalmente stors și are nevoie de săptămâni și luni pentru a se putea apuca de altceva. Inevitabil, după un astfel de efort întins pe perioada câtorva ani apare îndoiala de sine, întrebarea adresată sieși dacă va putea reîncepe de la capăt efortul, mai ales că așteptările cititorilor din întreaga lume sunt tot mai înalte în privința scrisului său. Inevitabila înaintare în vârstă (buletinul contrazice look-ul său juvenil), oboseala firească de după fiecare tom încheiat, presiunea publicului care așteaptă noi și noi cărți, cu valoarea certificate de jurii exigente și reviste de specialitate îi dau uneori o stare de oboseală din care e ușor de alunecat în depresie. Din fericire sunt episoade trecătoare întrerupte abrupt de vreo călătorie în occident, apariția unei noi traduceri sau obținerea vreunui premiu internațional. De obicei aceste stări sunt specifice zilelor petrecute în singurătatea casei din inima pădurii. Iată, de pildă depresia de la 62 de ani, descrisă într-o însemnare din 24 ianuarie 2018: „De o lună nu mă pot scoate din inexistență, a devenit stilul meu de viață. Inexistență, negativism, dezinteres pentru toate lucrurile care alcătuiau cândva țesătura strânsă a vieții mele. Cum mă simt acum? Nu mă simt în stare de-o recapitulare. Doar de o schiță frugală. Stau așa: că anul ăsta fac 62 de ani, destul ca să fiu împins afară din scenă. Nu mai vreau și nu mai așteaptă nimeni ceva de la mine. Parcă n-aș fi scris niciodată. Unde sunt cei schimbați de cărțile mele? Nu văd nicăieri ecouri ale lor sau vreo urmă sau vreo aluzie că le-ar fi citit cineva. Autorii nu par influențați, își fac mai departe propria lor literatură atât cât îi duce capul […]. În vasta rețea a FB-ului nu se strecoară nici o singură postare care să spună : uite, am găsit fraza asta în Solenoid (nici nu mai vorbesc de cărțile mai vechi). Se copiază copios din autori faimoși, doar să fie americani sau francezi” (p. 12) Acesta este un fragment destul de soft de critică a comportamentului cultural în lumea contemporană. Pe parcursul cărții micile crize de depresie apar cu oarecare regularitate de intensitate mai mică sau mai mare. Din fericire, cum spuneam sunt curmate relativ repede de câte un succes, ca un balsam pentru conștiință.
Cartea lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024 este o cale de acces spre intimitatea celui mai important romancier român al vremii noastre. O șansă unică de a-i cunoaște speranțele și succesele, prietenii celebri, stările de spirit, anxietățile și preocupările cotidiene. Un caz rarisim de român care a reușit să rupă gura târgului, varianta literară a lui David Popovici. Un om care ne face mândri de faptul că suntem compatrioții lui.
Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024,
Editura Humanitas, București, 2025