„Teatrul vieții umane este locul unde l-am citit…”
Ramón de la Cruz
„26 noiembrie 1950: Am greșit când am cumpărat acest caiet, am greșit foarte tare. Dar acum e prea târziu pentru regrete, răul este făcut. Nici măcar nu știu ce m-a determinat să-l cumpăr, a fost o întâmplare, nimic altceva. Nu m-am gândit niciodată să țin un jurnal, asta și pentru că jurnalul trebuie să rămână secret, iar eu ar trebui să-l ascund de Michele și de copii. Nu-mi place să țin nimic ascuns.”
Așa începe romanul Caietul interzis (Quaderno proibito), al scriitoarei cubano-italiene Alba de Céspedes, publicat mai întâi în revista La Settimana Incom (între decembrie 1950 și iunie 1951), apoi în volum, în anul 1952. Interesant este că, asemenea protagonistei sale, de Céspedes a ținut și ea un jurnal – deși propria ei existență a fost fundamental diferită de cea a Valeriei, personajul central al cărții. Născută la Roma, în 1911, într-o familie mixtă (tatăl cubanez, mama italiancă), având un bunic celebru, Carlos Manuel de Céspedes, care a condus lupta Cubei pentru independența față de Spania și a fost primul președinte al țării, tatăl ei fiind, la rândul lui, pentru scurtă vreme, președinte, Alba s-a căsătorit de timpuriu, a avut un copil și a divorțat la douăzeci de ani, apoi și-a început cariera de literată, afirmându-se inițial ca jurnalistă, iar ulterior ca romancieră. Profund implicată în problemele vremii sale, spirit neliniștit și militant, a fost chiar arestată de două ori pentru activități antifasciste, iar în 1948 a fondat revista literară Mercurio, faimoasă în epocă, în paginile căreia au publicat scriitori precum Ernest Hemingway, Jean-Paul Sartre, Alberto Moravia sau Natalia Ginzburg. Și cu toate că, așa cum spuneam, viața Albei de Céspedes a fost aparent atât de diferită de cea a Valeriei Cossati din Caietul interzis, problemele cu care s-a confruntat (dificultatea de a găsi un echilibru între vocația literară și căsnicie, evaluarea resorturilor feminității într-o epocă atât de diferită de cea de dinainte de Război) sunt, în linii mari, aceleași. Căci scriitoarea s-a impus în literatura italiană într-o perioadă în care femeile simțeau acut nevoia unei schimbări, inclusiv a uneia de mentalitate și de implicare socială – de pildă, dreptul de vot fiind obținut, în fine, în 1945. Tocmai de aceea, romanul ei de debut, Nessuno torna indietro (1938), abordând aspecte neexplorate până atunci în spațiul cultural al Peninsulei, a fost un răsunător succes, chiar dacă autoritățile fasciste au încercat să împiedice publicarea lui. În aceeași linie a preocupărilor s-a înscris și Caietul interzis, continuând, în chip simbolic, multe dintre temele ori motivele deja abordate de scriitoare. De menționat calitatea remarcabilă, ca întotdeauna, a traducerii în limba română, semnată de Gabriela Lungu, a acestui roman, apărut nu demult la Editura Humanitas Fiction din București, în Colecția „Raftul Denisei”.
Urmându-și în mod constant obsesiile literare, de Céspedes a descris, mereu și mereu, vieți aparent banale, dar a reușit să surprindă complexele trăiri interioare ale femeilor obișnuite, cu o onestitate pe care nu puțini critici literari au numit-o de-a dreptul radicală, inspirând, în acest fel, numeroase autoare de după ea să facă același lucru, fapt evident, de exemplu, în romanele Elenei Ferrante, ale cărei personaje, în ciuda diferențelor culturale și sociale, se confruntă cu probleme similare legate de efortul a se cunoaște și de a se afirma pe ele însele. Însă succesul inițial de care s-a bucurat Alba de Céspedes a lăsat treptat loc indiferenței și chiar uitării, căci establishment-ul literar al epocii sale de glorie a manifestat tendința (nedreaptă, desigur!) de a o eticheta drept autoare a unor scrieri despre femei, pentru femei și care, cu toate că s-au vândut foarte bine, nu ar fi impus un etalon estetic, și nici un model narativ. Însă astfel de etichete sunt rapid anulate de un text precum Caietul interzis, cu forma sa de jurnal, altfel spus un spațiu simbolic menit a păstra gândurile și sentimentele ascunse ale unei femei, dar un spațiu și un text care ajung, tocmai prin aparenta lor banalitate, să exprime poziția și numeroasele condiționări pe care le resimțeau cele (sau, de ce nu, chiar cei!) care trăiau într-o societate opresivă.
Redescoperirea de către cititorii (și editorii) de astăzi a Caietului interzis și a întregii opere literare a scriitoarei Alba de Céspedes a fost pusă, nu o dată, în legătură cu succesul mondial al prozei Elenei Ferrante sau al Elsei Morante, cărțile acestora determinând publicul să caute și alte scriitoare italiene, interesant fiind mai ales amănuntul că acest roman, apărut acum mai bine de șapte decenii, și-a păstrat întreaga actualitate, fiind nu doar o lectură care, efectiv, se face cu sufletul la gură, în ciuda aparentei lipse de întâmplări ori de spectaculoase răsturnări de situație, ci și o carte deopotrivă puternică și sensibilă, sfâșietoare și atât de emoționantă în simplitatea sa.
Pretextul de la care pornește totul e achiziționarea unui caiet de către Valeria Cossati, protagonista romanului. În vârstă de patruzeci și trei de ani, căsătorită de peste douăzeci cu Michele, având doi copii mari, Riccardo și Mirella, Valeria își împarte timpul între treburile gospodărești și serviciul pe care și l-a luat din nevoia de a mai aduce un ban în casă. Familia locuiește într-un apartament înghesuit din Roma anilor de după Război, se confruntă adesea cu dificultăți financiare, iar Valeria nu are nici timp pentru scris, nici un loc al ei, nici măcar un sertar propriu, cu atât mai puțin o cameră, unde să se poată retrage din când în când. Cu toate astea, într-o duminică, pe neașteptate, cumpără un caiet pe a cărui copertă neagră își va scrie numele, Valeria, începând, din chiar acea clipă, să se redescopere, să nu mai fie nici Mami, nici Bebe, așa cum îi spun cei din familie. Inițial e convinsă că paginile pe care le așterne uneori nu înseamnă nimic pentru cei din jur, însă, treptat, ea ajunge să exploreze lucruri la care nu se gândise, să analizeze stări pe care nu și le înțelesese până atunci, să-și pună probleme pe care le evitase ori le ignorase ani de zile. Iar astfel, se redescoperă și se va cunoaște pe sine, într-un mod cum nu-și imaginase vreodată, realizând că ea însăși e mult mai mult decât mama grijulie, fiica atentă sau soția iubitoare, dându-și seama că încă poate nutri sentimente profunde, că iubirea încă o poate face să se bucure și să sufere deopotrivă – și mai ales că are dreptul să se privească în oglindă, să-și cumpere câte o haină nouă, să se prețuiască pe ea însăși, să trăiască în adevăratul sens al cuvântului.
Sigur că, așa stând lucrurile, Valeria înțelege că acest caiet, aparent inofensiv, poate arunca în aer toată stabilitatea căminului ei și-i poate pune în pericol liniștea vieții de familie, cu toate astea nu încetează să scrie, chiar dacă, pentru a putea face asta, e nevoită să ascundă caietul (printre rufe, în cămară, în diverse sertare) ori să scrie noaptea, pretextâd că suferă de insomnii ori că verifică listele cu cheltuielile casei. Exemplu strălucit de scriitură feminină, meditație și analiză profundă, romanul acesta dezvăluie lupta unei femei obișnuite cu existența cotidiană, dar și cu marile întrebări ale existenței, nu neapărat ca o altă expresie a unei ibseniene Nora, însă cu siguranță ca exponentă a unei epoci pline de provocări cărora Valeria simte că doar scriind le poate face cu adevărat față. De aici, desigur, și fascinația pe care cititorii de azi o simt pentru textul acesta, ca și redescoperirea operei Albei de Céspedes, care te captivează și te atinge în atâtea feluri deopdată. Annie Ernaux, laureată a Premiului Nobel, sublinia și ea veritabila revelație pe care a trăit-o la lectura acestei cărți atât de pline de semnificații. Căci de Céspedes a scris, indirect, în numele tuturor femeilor generației sale, adesea ignorate sau, alteori, chiar reduse la tăcere de structurile închise ale unei societăți patriarhale și prea puțin dispuse la un dialog real.
Interesant este că inițial familia o ia în râs fie și doar la gândul că ar putea scrie, nimeni din casă neavând încredere că gândurile Valeriei ar merita consemnate. Soțul chiar se întreabă și o întreabă ce ar scrie… Influențată de aceste atitudini, la început, nici Valeria nu simte că nu ar avea cu adevărat ceva de așternut pe hârtie, în afara micii ei „lupte zilnice” de a ascunde caietul acesta care, însă, în scurtă vreme îi devine nu doar cel mai bun prieten și confidentul pe care nu l-a avut niciodată, ci și singurul spațiu privat. Așa că va spune, în scris, tot ceea ce nu avusese vreodată curajul de a rosti, abordând problema care o chinuie de mult, și anume dificultatea ei de a stabili relații cu cei din jur, fie și cu cei pe care-i consideră apropiați, incapacitatea sa de a se destăinui și uneori chiar de a comunica, nevoia de a-și înțelege fiica pe care o vede atât de diferită de sine, dezamăgirea față de alegerile fiului ei, căsnicia ei transformată într-o simplă obișnuință, care amenință, în unele momente, să devină chiar o închisoare. Astfel că, scriind doar pentru sine, aparent fără a avea ceva de spus, Valeria devine atentă la propriile gânduri și sentimente, până atunci ignorate, și începe să înțeleagă cine este în afara casei și familiei, descoperind nevoi niciodată exprimate și dorințe ce fuseseră mereu ignorate în favoarea îndatoririlor domestice. „Întotdeauna am crezut că sunt transparentă, simplă, o persoană fără surprize pentru mine și pentru alții”, scrie ea, realizând, treptat, că se cască o prăpastie tot mai mare între persoana liniștită, Mami sau Bebe, pe care o cunosc familia și prietenii, și acea Valeria adevărată, sinele profund pe care și-l descoperă și îl afirmă scriind în caietul-jurnal. Interesant este că, pe măsură ce ea începe să se redescopere ca femeie, nu doar ca soție și mamă, la fel fac și alții – inclusiv șeful ei, cu care ajunge să petreacă din ce în ce mai mult timp și de care e atrasă. Numai că, examinându-și viața atât de îndeaproape, Valeria devine tot mai neliniștită, căci „cu cât mă cunosc mai bine, cu atât mă pierd mai mult”, consideră ea, iar spre finalul cărții, libertatea pe care i-o adusese scrisul se transformă în teamă. „În fața acestor pagini, mi-e teamă, iar toate sentimentele mele, astfel disecate, devin otravă.”
Astfel că ceea ce părea a fi o simplă istorioară de familie ori povestea banală a unei căsnicii obișnuite se transformă în meditație lucidă asupra formelor și manifestărilor iubirii, asupra relațiilor dintre părinți și copii, ori chiar a conflictului dintre generații. Scrisul însuși pare a transforma datele realității, nu în sensul că le-ar falsifica, ci dimpotrivă, în acela că e singurul mijloc de a o face cu adevărat grăitoare. Iar nemulțumirile profunde ale Valeriei prind glas, de la dezamăgirea față de rutina căsniciei la controversele cu copiii și de la echilibrul fragil între muncă și scris la plăcerea din ce în ce mai vinovată a protagonistei de a pleca de acasă pentru a petrece câteva ore la birou – singură sau împreună cu șeful ei.
Considerată de specialiști una dintre puținele scriitoare de la Colette încoace care a abordat convingător complexitatea existenței feminine, Alba de Céspedes a recunoscut chiar ea că și-a dedicat întreaga viață explorării acestor delicate aspecte. Într-un interesant dialog epistolar cu Natalia Ginzburg, ea se exprimă astfel: „Și eu, la fel ca tine și asemenea tuturor femeilor, am o veche experiență cu fântânile: adesea sunt pe punctul de a cădea în ele, și resimt asta ca pe o completă prăbușire. Dar, spre deosebire de tine, eu cred că aceste fântâni reprezintă chiar puterea noastră. Pentru că de fiecare dată când ne prăvălim într-o fântână, ajungem la cele mai profunde rădăcini ale ființei noastre și, revenind apoi la suprafață, purtăm în noi genul acela de experiențe care ne permit să înțelegem pe deplin tot ceea ce bărbații – care nu cad niciodată în fântâni – nu vor înțelege niciodată.” Iar în Caietul interzis, Valeria găsește alinare doar în momentul în care simte că ajunge pe fundul fântânii. Conflictele verbale cu Mirella o trimit cel mai adesea acolo, cele două contrazicându-se cu privire la ce înseamnă să fii moral sau decent, ori care e însemnătatea afirmării de sine, toate acestea transformându-se pentru Valeria-cea-care-scrie în preocupări existențiale. „Dacă mă iubești, cum poți spera că voi avea o viață ca a ta?”, o întreabă Mirella. Mirella vede în casa lor doar sărăcie, rutină și epuizare, dar Valeria știe că, în ciuda acestora, în familia ei este și ceva mai mult, chiar dacă la început îi e greu să exprime în cuvinte ce anume. Dar pe măsură ce umple tot mai multe pagini din caietul ei interzis, Valeria realizează că toate muncile pe care le face zi de zi, acasă și la birou îi oferă și adăpostul de care are nevoie pentru a se ascunde în ea însăși și îi dau, apoi, curajul și forța de a le descrie până la capăt și de a așterne totul în jurnal. Devine o adevărată dependență pentru ea să scrie măcar câteva rânduri în caiet, având nevoie tot mai des să privească în adâncurile sufletului său, chiar dacă, nu o dată, se rănește singură în procesul acesta de cunoaștere. Iar transformarea interioară o transformă și fizic, în bine, căci „ceva pare să se fi schimbat chiar și în aspectul meu fizic: arăt mai tânără, aș spune”, scrie ea, după câteva luni. „Ieri am încuiat ușa dormitorului și m-am privit în oglindă. N-am mai făcut asta de mult timp, pentru că mă grăbesc mereu. Și totuși, acum găsesc timp să mă privesc, să scriu în jurnalul meu. Mă întreb cum se face că înainte nu puteam.”
„Încerc să abordez orice problemă astfel încât să devină a tuturor”, a spus la un moment dat Alba de Céspedes, vorbind despre scrisul său. „Căci s-ar putea să existe caiete care sclipesc întunecat chiar pe fundul coșului de rufe din propria ta casă, cine știe…”, a continuat ea. Valeria jură nu o dată să-și distrugă jurnalul, dar realizează chiar ea că, în fond, soarta caietului negru contează prea puțin, important fiind ce a scris ea însăși în el. Iar odată scrise, toate acele lucruri nu mai pot fi schimbate, nici uitate. „Cu cât mă cunosc mai bine, cu atât mă pierd mai mult”, scrie ea. Și, doar aparent paradoxal, în câteva rânduri, în timp ce își imaginează sfârșitul jurnalului său, Valeria recunoaște, chiar speră, că cei din jur ar putea observa transformarea profundă pe care a suferit-o, ea însășid evenind, printr-un simbolic proces de transformare și ogindire reciprocă, textul pe care l-a scris, așa cum textul acela o ajutase să se cunoască pe sine, pentru prima dată cu adevărat.
Sigur, titlul însuși al romanului, Caietul interzis, trimite și la imaginea fructului oprit, dar și la toate interdicțiile posibile, unii critici vorbind chiar despre o originală recontextualizare a istoriei Evei, câtă vreme și istoria caietului negru e povestea unei femei care cedează în fața unei tentații: aceea de a-și înregistra gândurile și sentimentele într-un jurnal. Impulsul Valeriei Cossati de a scrie nu o conduce propriu-zis la cunoașterea binelui și a răului, ci la acea autocunoaștere de-a dreptul socratică și care servește drept piatră de temelie a întregii filosofii occidentale. În cazul Valeriei, desigur, scrisul conduce și la singurătatea asumată, nelipsită de anumite sentimente de vinovăție și pătrunsă de o dureroasă luciditate. Indirect, romanul acesta exprimă și aduce în prim plan drepturile adesea ignorate ale tuturor femeilor din Italia postbelică, nu în ultimul rând acela de a se exprima (în scris), de a avea o voce, opinii personale și chiar secrete. Evident, caietul devine veritabilă formă italiană a celebrei „camere proprii”, considerate de Virginia Woolf atât de importantă pentru orice femeie… Căci, deși în unele clipe Valeria e convinsă că doar acest caiet a determinat criza prin care simte că trece, el este nu numai obiect privilegiat, ci și un spațiu simbolic, atât o practică literară, cât și o cameră proprie. În loc de pereți și uși, stiloul și hârtia sunt suficiente pentru a-i permite Valeriei, deși pe ascuns și în tăcere, să-și exprime părerile.
Din punct d evedere tematic, această carte pare a descinde direct din textele Virginiei Woolf și de a continua, într-o manieră personală, demersul lui Mary Wollstonecraft din Apărarea drepturilor femeii. Doar că Valeria nu se consideră scriitoare, ci mai degrabă o gospodină tradițională, ea fiind chiar convinsă că, uneori, paginile ei, fiind secrete, îi mint pe ceilalți tocmai pentru a spune adevărul pentru ea însăși. Alba de Céspedes, așa cum au arătat biografii săi, a ținut ea însăși un jurnal, care a reprezentat, la fel ca pentru atât de mulți alți scriitori, terenul pregătitor nu numai pentru romanul acesta, ci și pentru descoperirea modalităților adecvate de construcție ale protagonistelor care-i străbat proza, care par, de aceea, în același timp imaginate, produse ale fanteziei creatoare, cât și expresii ale unei/unor realități trăite de autoare. Detaliul privat devine pe nesimțite bun public, subiectul individual se divide, iar scriitoarea devine propriul cititor și invers, în vreme ce jurnalul, teoretic o formă textuală fluidă și, nu o dată, evazivă, reușește să cuprindă toate acestea și ceva pe deasupra. Căci scrierea unui jurnal poate fi, desigur, cea mai personală experiență și formulă narativă, dar atunci când jurnalul este inclus într-un roman sau când servește, așa cum se întâmplă aici, drept structură a romanului, această formă de confesiune – care datează, cel puțin în tradiția occidentală, de la Sfântul Augustin – ajunge nu doar să-și nuanțeze, ci, pe alocuri, chiar să-și contrazică propria natură.
De la Petrarca la Gramsci, la Virginia Woolf și la Doris Lessing, toate jurnalele și „caietele”, fie că sunt destinate publicării sau nu, fie că sunt inventate de autorii lor sau nu, fie că sunt încadrate în romane sau considerate romane ori nu, reprezintă în primul rând tensionate și profunde dialoguri cu sinele. Sunt exemple de autocunoaștere, uneori de dedublare și, cu siguranță, de automodelare. Sunt declarații simbolice de independență, veritabile contra-narațiuni ce contrastează cu realitatea oficială și, adesea, chiar o contrazic cu curaj. Forma jurnalului ficționalizat a fost întotdeauna fascinantă, mai ales deoarece ajungem să cunoaștem personajul implicat nu doar ca ființă de hârtie, ci și ca scriitor (în devenire). Acest aspect e deosebit de important în cazul Caietului interzis, dacă ne gândim că feminitatea și conștiința feminină s-au străduit (de) mult să-și găsească locul în istoria culturală și în tradiția literară. În propriul său jurnal, Alba de Céspedes mărturisea: „Nu voi fi niciodată o mare scriitoare”. Însă a fost cu adevărat nu doar o mare scriitoare, ci și o scriitoare subversivă, o voce cenzurată de fasciști, o personalitate marcantă care a refuzat să participe la jocurile care au înconjurat mereu premiile literare, o conștiință care și-a depășit cu mult epoca. De aceea, nici nu e nevoie ca publicul de azi să citească romanul acesta neapărat prin grila feministă de lectură, Caietul interzis fiind, la urma urmei, un text mult prea curajos, prea radical și prea profund pentru orice revendicare ideologică. Un text care, ajungând la final, își lasă cititorul în fața tuturor marilor întrebări cu care s-a confruntat protagonista însăși, provocând noi și noi evaluări chiar și pentru acele lucruri, ființe ori realități pe care considerăm că le cunoaștem prea bine. Sau, așa cum se exprimă Valeria, „Acum mă întreb unde am fost mai sinceră, în aceste pagini, sau în gesturile pe care le-am făcut, cele care vor lăsa o imagine despre mine, ca un portret minunat. Nu știu, nimeni nu va ști niciodată. […] Aceasta va fi ultima pagină, în următoarele nu voi mai scrie, iar zilele mele viitoare vor fi ca paginile acestea, albe, netede, reci.”
Alba de Céspedes, Caietul interzis.Traducere de Gabriela Lungu, București, Editura Humaniats Fiction, 2025