Captatio
Ploiești. Supranumele de orașul aurului negru i-a adus o faimă sinonimizată irațional și sălbatic de autoritățile comuniste cu un fel de grotă muncitorească, unde oamenii, mânjiți pe față ca africanii, munceau cu râvnă până la epuizare la sondele imobile precum lanul de porumb și al căror singur element de mișcare până la amețeală era „pompa canadiană” (deh! din păcate, era singura neautohtonă, dar fără ea, nu se scotea nicio picătură de „aur negru” din pământ!).
Cultura ploieșteană ar fi ajuns o dezonorantă „rămânere în urmă” (în regimul comunist – și mai ales când remarca era făcută de secretarul general – „rămânerea în urmă” era cea mai degradantă și rușinoasă pecete a lenei, a dezinteresului și a lipsei de patriotism, în orice activitate), dacă salvarea (chiar metafizică, am putea spune!) n-ar fi venit de la două mari nume de scriitori, doi monștri sacri ce au scos din țâțâni limba română și năravurile ei.
Fără Caragiale și fără Nichita, Ploieștiul ar fi rămas agățat de aceeași bătătorită legendă a lui Moș Ploaie cu fiii săi, nici aia adevărată. (Aaaaa, ar mai fi ceva interesant: la Ploiești se juca, mai târziu, după conțina lui Nenea Iancu, deci, cam prin deceniile trei și patru ale secolului XX, se juca, așadar bridge. Incredibil. Joc deștept, ba chiar savant, nobil și aristocrat, pe care-l aduseseră cu ei inginerii englezi de la rafinăria Steaua Română de la Câmpina și de la Anglo-Americana. Când veneau weekendurile acelea umede, viermănoase și triste ca niște lieduri de Mahler – despre care cunoscătorii zic că, ascultându-le, te schimbă îngrozitor și te fac să te uiți cu jind și speranță la sertarul în care ții ascuns acel mic 6,35, model 1906, alintat prietenul de sâmbătă seară – băieții se suiau în jeepuri și, într-o jumătate de oră, ajungeau la Ploiești. Acolo, în locul lor bine știut, se apucau și jucau bridge, nonstop, până a doua zi. Atât de tare s-a implementat acest obicei al jocului acesta la Ploiești, încât profesioniștii spun că aici, la Ploiești, a fost revoluționat jocul și s-au pus bazele principiilor moderne ale acestuia. Contribuția cea mai importantă a avut-o jucătorul american (născut în județul Prahova, în comuna Vărbilău) Ely Culbertson, cu „deschiderea” ce-i poartă numele, regulă care funcționează și astăzi.)
Sigur, nu mai amintim de o altă „deschidere”, cea din anii ʼ60-ʼ70, când în Ploiești apar un Teatru Municipal (condus multă vreme de faimosul actor Toma Caragiu), apoi, o Filarmonică (ce poartă numele cunoscutului compozitor ploieștean Paul Constantinescu), după aceea, un club de jazz cu mare renume în țară, apoi, unul de bridge (firește, amândouă desființate de cenzura comunistă), Teatrul experimental Equinox, iar, pe lângă necesarele ediții ale Cântării României, și un festival internațional de poezie dedicat lui Nichita Stănescu.
Mai târziu, un pic de vioiciune și un aer tineresc și nonconformist a adus și mutarea Institutului de Petrol și Gaze de la București la Ploiești, orașul „aurului negru” intrând astfel în circuitul învățământului universitar românesc. Mai mult, emblema de oraș muncitoresc, mahalagizat sinistru, încleiat în duhori de păcură și creolină și sufocat de blocuri de locuințe înghesuite ca niște dormitoare comune, începuse să ruginească. O nouă generație pornea să-și ridice vlăstarele.
Tot acest reviriment cultural nu putea să eludeze, totuși, artele plastice, care, însă, la o analiză atentă, astăzi se constată că nu dispun de o aură personalizată, nu au strălucirea eclozantă din unele orașe tradiționale în direcția aceasta, precum Baia-Mare, Constanța, Bistrița, Tulcea, Bacău sau, ce să mai vorbim de Timișoara, Iași sau Cluj.
Două mi se par motivele care apasă asupra mișcării culturale greoaie a artelor plastice în Ploiești. Unul ar fi apropierea de București, care devine foarte repede preocuparea de căpătâi a artistului: una e să te vadă orașul tău și cu totul altceva e să fii expus pe unul dintre faimoasele bulevarde ale Capitalei. De altfel, cei 60 de kilometri distanță ce-i despart pe ploieșteni de mirajul „capitalist” au făcut ca în mintea lor să se nască un adevărat mănunchi de prejudecăți: orice doctor e mai bun în București decât „la noi”, parcă la Ateneu se aude mai bine un lied de Mahler(!), garderoba nu se poate înnoi decât după o raită prin mall-urile bucureștene, iar studentul e mai emancipat dacă stă în Regie sau, după caz, singur, cu chirie, într-o vilă la Șosea.
Al doilea ar fi poate absența din educația organizatorică privitoare la artele plastice a unei componente extrem de importante. La fel de importante precum agenția literară la scriitori. Agentul literar ia asupra sa tot ceea ce înseamnă expunerea, managementul, marchetarea contractuală și imaginea unei cărți aparținând unui scriitor. Acesta nu trebuie decât să scrie.
În artele plastice, „instituția” se numește curatoriat. El, curatorul, este cel care asigură funcționarea tuturor prelungirilor produse de o expoziție sau de opera unui artist, de la vânzarea de lucrări, până la asigurarea unei (sau unor) galerii, unde artistul să devină vector de imagine.
Delectatio
Dar, până una-alta, cred că, pe lângă toate atributele sale, explicite, bănuite sau inefabile, arta înseamnă și renunțare. O renunțare înțeleaptă. Fiindcă „produsul”, odată ieșit de sub pecetea artistului, trece într-o altă stare. Se agregă altfel. Intră în posesia unei altei entități: privirea magnanimă. Doar ea o poate îmbogăți cu – așa cum scria într-un jurnal regretatul pictor Marin Gherasim – cete de îngeri! Îngeri pe care, însă – atenție! – e musai ca artistul să-i aibă în cap dintru început, aproape din increat. Cum spunea Picasso despre prietenul său, Marc Chagall: On ne sait jamais avec Chagall, lorsqu’il peint, s`il dort ou s’il est réveillé. Quelque part, dans sa tête, sans doute, il doit y avoir un ange.
În rândurile ce urmează, cu aplicată atenție, vom trage cu ochiul (iarăși privirea!) la doi artiști ploieșteni emblematici și a căror notorietate a depășit de mult spațiul originar. Unul aproape clasicizat (în sensul profund al relației cu timpul, el fiind decanul de vârstă al congenerilor săi din oraș!), celălalt, mai tânăr, de aceea mai prolific și cu o imagine mai „expandată”.
Ei se numesc Valeriu Scărlătescu (85 de ani) și Florin Șuțu (66 de ani) și amândurora, indiferent de intervalul de timp ce-i separă, li se zbat îngerii în cap.
Trecem peste amănuntele biografice ale primului numit (un simplu search poate lumina curiozitatea oricui!) și ne oprim la fulgurațiile în memorie ale tablourilor sale.
VALERIU SCĂRLĂTESCU construiește un univers ce doar pare devitalizat, dar, în realitate, acesta nu e bolnav, ci aduce cu o tremurătură a ochiului, cu un fel de acces de febră a imaginarului, provocat de o realitate nerecunoscută legal. Neuitatele siluete longiline călărind un cal filiform par a fi o interpretare suferind de aceeași stare febrilă, o replică la pictura clasică engleză sau o dezlegare în regim fantastic a unei banale duminici simandicoase la Ascot sau la Longchamp.
O cromatică foarte vioaie (dacă n-ar fi vorba de vârsta artistului, am zice că „zglobie”, „năzdrăvană”, „ștrengărească” sau „șturlubatică” ar putea fi calificativele și mai nimerite!) tulbură opera sa. E un pariu foarte serios acesta. Fiindcă insolența culorilor, echilibristica lor se întâlnește foarte rar la plasticienii ajunși la vârsta senectuții, când la qualité maîtresse a lor e, de regulă, raționalul armonios, obținut prin sublimarea echilibrului, esențializarea chibzuinței, distilarea moderației și, de multe ori, inevitabila cădere în posăceală. Valeriu Scărlătescu practică un fauvism dibaci, cu culori alegre, provocatoare. Ceea ce este absolut remarcabil, dacă ne gândim că atâția artiști tineri nici nu pot, dar parcă nici nu vor să iasă din închistarea într-o paletă autistă, sufocantă, eminamente grizatră. Ai zice că, în loc de lumina solară, ei preferă întunecimea hrubei. Iar, dacă-l iei pe unul și îl transferi, printr-o minune, pe o plajă, unde-l pui să picteze, el leșină!
Limbajul artistic al lui Valeriu Scărlătescu este fixat pe o sintaxă foarte simplă: el nu deturnează realitatea, n-o vede cu totul altfel, n-o deghizează, precum făceau suprarealiștii, ci doar o mută o idee mai încolo. O febrilizează. O vede puțin câș, într-o parte. Ca o fotografie mișcată. Deviată nu cu mult. E ca și cum ar povesti doar haloul lunii sau aura unui sfânt.
Linia tematică a picturii sale o reprezintă, însă, fără doar și poate, peisajul. Peisajul inteligent. Susținut, firește, de o cromatică la fel de ageră. Valeriu Scărlătescu dă la o parte crusta vizibilă și banală a realului și dezvăluie doar ceea ce vede el. Numai el. Însoțit, nu de puține ori, de accente demiurgice. De aceea, un fel de sagacitate sfredelitoare pare că țâșnește ca primă impresie din peisajele sale. Ciclul „lagunelor” (spații inexistente, dar, văzute de sus, ele par petice de lume în alb, verde, galben sau roșu) se constituie în primul rând ca o performanță de esențializare a culorii impusă de un duct foarte sigur. Culorile, precum verdele crud, acvatic, alăturat de un galben-oranj (ce amintește cumva de Agrigento-urile lui Nicolas de Staël, în lucrări pe care azureeanul le „construiește” din doar câteva aparent indistincte pete de culoare) sunt juxtapuse cu deosebită grijă, realizând efecte neașteptate. Nota inedită este apariția, ca o provocare, a unei păsări grațioase, pe care o ghicim de fiecare dată încununând gestica unui peisaj și care ne trimite, indubitabil, în spațiul semantic mai complex al libertății zborului, al ideii de evadare din htonic, din terestru.
Valeriu Scărlătescu rămâne un senior al penelului, cu jubilații romantice, în căușul sufletului căruia se ascunde un temperament juvenil. Dar cu îngeri în cap, așezați regulamentar.
Într-o antonimie de vârstă frumoasă, FLORIN ȘUȚU, care anul acesta tocmai a atins segmentul din „numărul Bestiei”, nu are nimic din spăimoșenia Fiarei, ci, atât felul lui de a fi – modest, discret, domol, galeș, înțelept și de o prudență liniștită – cât și prin filozofia artei lui, ca o comuniune între Bine și Frumos, aidoma sfintei consecrații kalokagatheice, el nu are egal. Nu este aidoma nimănui. Pentru că îngerii din cap nu i-i poate scoate nimeni. Prin pulsiunile lor cumpătate, transmise în opera lui, ca o gospodărească risipire, aceasta se definește ca rezultatul unic și indelebil al unui talent grațios, dar lacom, cuminte, dar nărăvaș, aflat însă într-o continuă nesfadă cu modestia omului ce-l întrupează.
Tablourile lui sugerează prin duct, prin aparenta „neglijență” a acestuia (în mod sigur condamnabilă de către partizanii disciplinei conturului și ai liniei perfecte), o memă, o paradigmă. Obiectele sau peisajele lui Șuțu nu au graniță. Frontiera obiectului cu fondul a fost abolită. Artistul a desființat profilul lucrului. Acesta nu mai are formă. Ci doar conținut. Locul formei l-au luat estomparea, visarea culorii, umbra abia mijită, luminiscența sugerată.
Sobrietatea artistului și impresia lui de ființă aeriană se destramă numaidecât, atunci când te uiți cu luare-aminte la lucrările lui. Atunci, el își dă în petecul de lumină trecut prin ferestrele împresurate de ghivece cu flori ale atelierului. Atunci, predomină albul. Dar nu albul de spital. Acela sanitar, amirosind a var proaspăt de bidinea. Ci albul policromatic, de toate nuanțele posibile pe care sufletul nu le poate zăgăzui.
Temele se definesc singure. Predomină lucrurile. Pe ele le însuflețeşte Florin Şuțu. Profitând că nu prea este băgat în seamă (karma lui e cam buimacă!), el se strecoară în adâncul tuturor lucrurilor ce-l înconjoară. Toate ne transmit în direct bucle și învolburări de emoții. Pentru că artistul le înfiorează. Le dă din surplusul energiilor sale. Le învie din prisos. Le dă viață. Astfel că toate acele lucruri pe care le vede Șuțu palpită, respiră, sunt un fel de vietăți. Organisme vii deghizate în obiecte. Tocmai de aceea, titlurile tablourilor lui sunt veritabile declarații de dragoste. Frânturi de poeme. Șuțu-style. La fel cum alții se semnează cu o ideogramă savantă sau cu miniatura câte unui obiect sau ființă.
Apoi, ploaia. O ploaie márqueziană, cu foarte multe studii de perechi fantomatice, topite în iureșul fluid și risipite de fuioare de vânt. Veritabile analize şi cercetări pluvioase. Remușcări depresive ale unui univers îmbibat de apă. Sau poate sunt, dacă ar fi să mergem mai departe, strigătele prin care omul îşi cere de urgență certificatul de amnioză. Cerul senin a fost abolit, nu întâlnim norișori jucăuși pe firmamentul azuriu, nu e ziuă, soarele a dispărut, de fapt, el nici nu există, darămite să se mai și zdrumice și să se fărâmițeze în răstoaca vreunui pârâiaș vesel de munte?! În tablourile în care cadrul principal e apa primordială, Florin Șuțu se lasă pe o tânjală moale, jilavă și se scufundă deliberat într-o atmosferă apăsătoare, obsedantă, unde singurul element vivant sunt perechile de îndrăgostiți, ca niște ectoplasme peste care cad șuvoaiele unei ploi ce parcă îneacă nu doar întregul peisaj, dar și tabloul însuși, ca rezonanță fizică, din care pare că încep să picure stropi de apă (!).
Există însă și momente în creația lui Florin Șuțu, când acesta părăsește lucrurile, le zvârle înapoi, în hățișurile memoriei artei sale și, curios, cu aceeași patimă înfiorată a studiului, se apropie de ființa vie. De trupul uman. Mai exact, de corpul femeii. Atunci, pictorul iese din împresurarea obiectelor și atinge (cu penelul) nudul feminin. Femeia din închipuirea artistului, pusă apoi să încânte privirea, pe șevalet. Sau povestea coapsei împlinite. Nudul nu este o paronimie copioasă a golului. Ci un (de)plin. O împlinire. Astfel că linia femeii se suprasubstanțializează și se transforma în realitate poetică. Nudul la Florin Șuțu (chiar dacă personajul feminin este matur sau adolescent) capătă valoarea unui semn. Cu un anume sens. O conotație prietenoasă și decentă. Cine știe, poate că femeile sunt chiar întruchiparea îngerilor săi.
Așadar, Florin Șuțu, dacă adunându-și toate catrafusele stilistice, s-ar lăsa cercetat, ar trebui să accepte că, în ciuda tuturor îndrăznelilor, el rămâne, totuși, un „nebun” deghizat.
Dar cu îngeri în cap!