Ascult Passacaglia. Amețită și cu ochii ascunși în copac – paltinul acela care nu mai este. Urmele crengilor trosnesc, deși vântul doar adie, iar frunzele mișcă pânza de păianjen; s-a întins până la streașina din care uneori bea apă Fifi, cioara domesticită în gândul meu. Soarele se sprijină de marginea terasei, puful se așază pe masa verde, din plastic, aerul strănută, sparge geamul – cât să intre cu zgârcenie – și-mi mângâie palmele adunate sub mandibulă. Tresar. Mausul tremură – nu între degetele mele.
Nu-mi amintesc prima imagine cu mama.
Deși degetele sunt încă subțiri, verigheta nu se mai potrivește; se oprește între falanga doi și trei. Acces interzis de vremuri. Timpul nostru crescut cu noduri. Uneori, se simt și la deglutiție. Atârnă de suflet până când se scurg zilele bicisnice. Nu e nevoie de lupă.
Răscolesc prin nisip, nisipul din cutele de pe suprafața creierului; spațiile nu sunt lărgite, doar aglomerate cu imagini. Le împing cu degetele. Intră în cuvânt. Ce liber este golul din mine!
O zăresc pe mama. Mă așteaptă în dreptul porții. Chipul său este flu. Doar disperarea i-o rețin. Și ochii căprui. Întotdeauna mi-am spus că ochii ei seamănă cu ai unei căprioare.
– De ce-ai fugit, Iulia?
– Mi-a fost dor de tata. Îmbrăcată în cămașa asta, subțire, de noapte, m-am gândit că voi putea să alerg mai bine. Sunt udă, micule! Am noroi și-n ghetuțe, nu am înnodat șireturile, m-am împiedicat în dreptul bisericii bunicului.Așa m-a prins doamna asistentă, am zis, implorând-o din privire pe Elena, să confirme.
Mama a atins cu palma stângă umărul acesteia, i-a mulțumit, apoi m-a tras după ea. Poarta scârțâia, ploaia îmi ajungea în gură, plângeam când mi-am pierdut ghetuțele pe aleea din dreptul casei – prima casă cu ferestre, îmi povestea tata, pe care a construit-o străbunicul din partea lui, popa Vasile. Ne mutaserăm acolo de curând, mama rămăsese fără serviciu, considerându-se că aparținea micii burghezii. Tristă, cu ochii înlăcrimați, mama era tot frumoasă, când mă dezbrăca și mă freca cu buretele în cada metalică. Amărăciunea nu-i atenua distincția și aerul aristocratic. Îi spuneam uneori: ,,Tu semeni cu o împărăteasă din poveste”. Ea zâmbea, atât, cu gândul parcă rămas în urmă. Acum luasem în cadă păpușa Caty, cu ochi albaștri, mobili și plângeam înfundat în părul ei lung; nu știu dacă de suferința mamei, de năzbâtia mea sau de dorul tatei. Sigur aș fi preferat să mă certe, să țipe la mine, să amenințe; dar ea freca pielea mea ca și cum ar fi vrut să curețe noroiul care nu se ivise acolo. Dormeam când tata a ajuns acasă. M-a trezit sărutul lui pe fruntea fierbinte.
– De ce, Iulia! De ce? Să nu mai faci! Vor trece vremurile astea, ne vom muta din nou în oraș, ai răbdare, te rog! Unchiul tău a promis că ne va ajuta. Mâine am hotărât, cu mama, să veniți să mă luați de la serviciu, la sfârșitul programului.
Inima îi bătea tare, cămașa albă, apretată, încă mirosea a levănțică, iar obrazul fin, parcă proaspăt bărbierit și parfumat discret mi s-a părut umed. Lacrimile mele s-au amestecat cu lacrimile lui. Mama pornise gramofonul. Pe pereți se clătinau umbre. Într-un târziu am adormit, suspinând, pe pieptul său.
*
Ascult Passacaglia. Obsedant. Parcă cineva mi-ar fi subtilizat creierul. Golul din cutia craniană ustură. Mi se întâmpla și noaptea dinaintea examenelor. Nu știu cum furnizam informațiile. Probabil un rest din creier, agresiv și tenace, se agăța de calotă atunci când intrusul se pregătea pentru efracție. Sau există o clonă neidentificată în fiecare dintre noi, care se manifestă doar în avarie. Aș putea să trepanez osul, să intru în mine – să deleg doar un ochi. Utopic, fără lentile de contact… Ascult, oftez, sprijinind tâmplele în palme. Mișcare bruscă. Emoție. Mausul singur…
Din nou, nu-mi vine în minte mama.
Rujul acesta corai seamănă cu cel Bourjois, oferit de Mitu. Eram studentă și îndrăgostită de omul care nu a existat vreodată. Trăiam ca în exil. Între mine și mine, tiparele se repetau. Am murit – o parte. Hm! Ce să facă dispariția, cu frica? Mi-a lăsat-o. Cu o baterie care funcționează încă.
În trap, parcă pe căluți albi, gândurile…
În curba aceea, la stânga, dintre sat și oraș, o văd pe doamna care mi-a prins degetele în palma ei. Era îmbrăcată în haine largi și negre.
– Cum te cheamă, fetițo? A cui ești, de ce mergi singură pe drum?
– Iulia. Sunt a amândurora. Merg la tata, doar cinci kilometri; îi fac o surpriză. Mama se va supăra. M-a lăsat în grija unei verișoare; ea a plecat la cumpărături. Am fugit. Pe tata îl cheamă…
– Da, da! Îl știu. Te duc la el. Dar ai greșit. Probabil… mama ta este disperată.
Când l-am zărit, am sărit în brațele sale. Mi se părea mai frumos decât dimineața. Discuta cu o delegație din China. ,,She is this gentleman`s daughter” – explica, scuzându-se într-un fel, translatorul pe care-l cunoșteam și care încerca, fără succes, să mă învețe engleza. După un schimb de replici între cei din delegație, m-am îndepărtat de grup, strângându-l tare de mână pe tata. În palma dreaptă aveam o cutie cu o insignă roșie oferită de un chinez.
– Cine este Mao Zedong? am întrebat, în timp ce ne îndepărtam.
– Este…
Nu a terminat fraza. Ochii i s-au întunecat, deși înainte străluceau. După o clipă, a continuat:
– Iulia, știi că nu te cert! Doar încerc să-ți explic, din nou, cât de mult greșești. Doamna care te-a găsit putea să fie un om rău. Cu siguranță, mama este supărată. Mergem acasă să o liniștim.
– Îmi era foarte dor. Lucrezi toată ziua, la grădinița din sat nu mă lăsați, pe stradă cu ceilalți copii, nici atât. Toată ziua citesc, scriu, ascult muzică, desenez, pictez, mă joc cu păpușa Caty, ascult iarba, vorbesc cu florile și pisicuțele, o ajut pe mama… De mâine, mă voi muta în colivia gaiței noastre, să știi! Nu mai suport așa!, m-am răstit aproape, în timp ce mi-am retras degetele din palma lui și m-am îndepărtat.
Când am rotit capul, l-am zărit pe tata în același loc. Devenise mic dintr-odată, fața i se ridase, iar pielea feței părea cafenie. M-am întors, el s-a înclinat spre mine; obrajii îi erau umezi când palmele mele mici îi mângâiau. Aproape în genunchi, mă strângea la piept.
– Iartă-mă, ticule! Tu ești… raiul meu.
Vară. Mirosul de brad intra sub piele. Stația de autobuz era aproape de râu – îi auzeam susurul. Aglomerat, vocal, orășelul acela mi se părea coborât din poveste.
Mașina se apropia. Tocmai când voiam să ne îndreptăm spre una dintre uși, mama – diafană, răvășită, cu ochii împăienjeniți și obrajii brăzdați de lacrimi – cobora din autobuz. A alergat spre noi și ne-a cuprins în brațele ei devenite deodată foarte lungi.
– Să nu mai faci asta! Puteam să mor de spaimă. Te înțeleg, dar … Of, Iulia!
Mama spunea și altceva. Nu o puteam urmări. Îi simțeam pe gât respirația fierbinte; și bătăile inimii i le auzeam. Nu știu cât am stat astfel. Când ne-am dezlipit, autobuzul plecase, tata zâmbea, ochii îi străluceau, iar ea murmura ceva de Chopin.
La cofetăria de peste drum, eram singurii consumatori. Prăjitura Carpați mi se părea grozavă; ei își luaseră câte-o savarină și învârteau între degete sticla de suc. Eu priveam pe fereastra pătrată, cu rame albe, cum se mișcau vârfurile brazilor, fără să înțeleg de ce reacția mamei fusese atenuată și nici de ce aerul părea pictat în roz.
*
Uneori, ploile nu mai sunt triste. Chiar dacă lași urme prin grindină, chiar dacă apa trece peste podul sub care în mod firesc se scurge râul, chiar dacă…
Când am plecat de la cofetărie, tata s-a întors la serviciu, iar noi două, în loc să ne urcăm în primul autobuz, am mers să vizionăm o casă. Era o vilă, de fapt, situată la capătul unei străzi în rampă. Înaltă, cochetă, avea parter, două etaje și mansardă. Curtea generoasă și terasa situată peste câteva camere – erau considerate anexe – m-au făcut să tresar, gândindu-mă la copiii care aveau șansa să se joace acolo. Mă simțeam ca într-un basm cu suspans. Am urcat câteva trepte din piatră, lipite de vilă, apoi, altele, din lemn, cu balustrada lucioasă. De la etajul unu auzeam, ca o binecuvântare, acorduri de pian. La etajului doi, mama a scos din buzunarul genții patru chei.
– Câte una pentru fiecare cameră și mansardă! a precizat, deschizând pe rând ușile. Mâine ne vom muta aici, a continuat misterioasă – parcă până la nivelul stâncii care se vedea în depărtare.
Plângeam de bucurie și mă învârteam cu ea, ținându-ne de mână.
– Este darul unchiului tău pentru noi! Această casă ne-a fost repartizată. Eu voi reîncepe serviciul, tu vei merge la grădiniță, viața noastră va fi minunată, Iulia, dacă nu vei mai fugi! a precizat ea, rotindu-și privirea. Vila a aparținut generalului Eremia Grigorescu (autorul lozincii: „Pe aici nu se trece!”). După naționalizare, fiica acestuia din prima căsătorie, Margareta Mihăilescu (fostă doamnă de companie a Reginei Maria) a rămas la primul etaj.Vei învăța despre asta, pitico!
*
A urmat cea mai frumoasă perioadă a copilăriei. Și, chiar dacă, la un moment dat, ne-am mutat, o parte din mine a rămas acolo – cu șotronul, cățelușa Ciuca, leagănul din curte, coliba unchiului Tom, pe care tata o confecționase pentru mine, cazematele pentru păpuși, săpate tot cu ajutorul lui, frânghiile agățate prin copaci, arcul și praștia, balustradele pe care mă învârteam, terasa pe care săream coarda, pianul, harpa Margaretei și dojana ei: ,,Veverițo, aseară ai călcat cu trei pași mai apăsat!”.
*
Ascult Passacaglia. Nu a fost ultima fugă. Au urmat altele cu accente dramatice. Probabil toată viața este o fugă după bine,binele uneori strâmt, după ideea de favorabil…. Credem că alergăm sau mergem la pas într-o incuantificabilă căutare, când, de fapt, facem parte din drum, drumul pe care destinul gonește, iar noi ne prindem de tălpile lui…
Laptopul… Hm! Ce existență absurdă! Parcă și-a schimbat retorica. Își pune pe umeraș amintirile cu mine. Prea multe pentru câte-o tastă. Și, printr-o paradigmă ciudată, îmi contractă creierul… Plouă. Prind între degete oul de porțelan purtat de un grădinar. Caramelele din el s-au terminat de atunci. Au rămas câteva cuvinte, golul dintre ele, medalionul cu fotografia Labradorului Margaretei, o tabacheră și o carte minusculă din argint.