În ultimii ani, poate sub impactul schimbărilor specifice erei digitale, în care comunicarea a înlocuit cunoașterea, după remarca precisă a profesorului Aurel Codoban, se reiau și la noi discuțiile la nivel academic pe tema statutului autorului în noua paradigmă. Între cercetările interesante, poate cea mai complexă și serioasă de care eu știu, este cartea lui Alex Ciorogar, Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale, pornind de la o teză de doctorat susținută la Litere, UBB. Bun cunoscător al lui Roland Barthes, despre care a scris și publicat multe studii, filologul clujean urmărește schimbările produse de noile medii și formule în care se face literatură azi în raport direct cu practicile auctoriale. Simplificând schema de lucru a acestuia, aș spune că sunt urmărite aceste trei situații, fiecare susținută cu argumente de câte o orientare a criticii culturale: a) moartea autorului; b) întoarcerea autorului; c) omniprezența autorului.
Sigur că, dată fiind concomitența acestor poziții diverse în dezbaterile de specialitate, înțelege oricine că este vorba de afinități teoretice și perspective opuse, în niciun caz de vreun consens epistemologic. Și aici, nu doar în artele vizuale, este valabilă ideea că perspectiva construiește realitatea. Înainte să facem următorul pas, trebuie adăugate acestea: relația autorului cu textul nu este problematică în cazul literaturii tradiționale, adică predigitale, în sensul că sunt de la sine înțelese intenționalitatea și vocația auctorială prezente în text; problema s-a pus, și încă se pune, din perspectiva cititorului – dacă acesta mai are nevoie de autor sau se raportează strict la text, considerat unitate semantică autonomă, eliberată de coercițiile intenționalității auctoriale, oricum vagă sau imposibil de cunoscut dinspre el. Iar aici, dacă cititorul se mulțumește să se raporteze la text, uitând de autor, atunci acesta din urmă este, într-adevăr, mort. În mod straniu, această conjectură induce o falsă transcendență a textului: există ca și cum ar fi revelat, produs de un deus otiosus care s-a retras apoi, capricios, în neant. Privat de originea sa auctorială, textul se încarcă, ilegitim și înșelător, cu o anume autarhie, preluând autoritatea și responsabilitatea de care în mod natural doar autorul dispune. Presupun aici că originea teologică a morții autorului nu poate fi ignorată. Mai mult, cred că este singura explicație coerentă la nivelul istoriei ideilor.
Dacă, în schimb, cititorul vrea să contextualizeze istoric, biografic, psihanalitic, atunci el nu uită că fiecare rând scris este consecința voinței personale a unui autor cu minte și sensibilitate particulare. Să nu ignorăm că scrisul este o activitate în care postura ritualică și travaliul se împletesc – autorul decide să scrie, își pregătește masa de scris, hârtia și pixul sau computerul, bea cafea, ceai sau altceva pentru reglarea dispoziției psihic-energetice, începe să se concentreze, își fixează atenția creativă pe o temă nouă sau reia șirul uneia în desfășurare, dă drumul imaginației narative sau speculative, caută să ajusteze limbajul la propriile gânduri, încearcă să simtă acuratețea și expresivitatea propriilor rânduri scrise în timp real, care îi plac sau nu-i plac, apoi șterge, reface, ajustează, are o intuiție nouă, se luminează un culoar, merge pe el cu frenezie, ajunge undeva, se blochează…, așteaptă. O vreme, nu se mai întâmplă nimic, parcă i s-a terminat ceva, gândul, ideea, scena, limba… Oricum se oprește, întrerupe. Va reveni poate. Orice text scris în orice limbă literară este rezultatul unui procedeu scriitoricesc precum cel schițat aici, lucru pe care cititorii nu-l văd și pe care unii teoreticieni literari îl ignoră, socotindu-l irelevant. Nu mă asociez acestora și spun, poate brutal, că în arta scrisului este și multă manufactură (incontestabil atunci când încă avem manuscris).
Între mintea care gândește creativ și mâna care scrie pe foaia albă (sau tastează la computer) s-a dezvoltat o formă de înțelegere și comunicare mutuală, încât nu doar amprenta caligrafică (acum inexistentă, când scriem pe ecrane), ci și sintaxa gândurilor, cadența ideilor, formularea propozițiilor sunt rezultatul acestei complicități. Autorii creează literalmente cu mâinile, adică operele literare încorporează într-ascuns și activitatea mâinilor, nu doar mintea autorilor. Nu ignor faptul că se poate dicta un text, că se poate improviza oral, dar acestea sunt situații mai rare și cu totul izolate acum. În acest sens, ca intenție și activitate, autorul este omniprezent în scriitură. Cel puțin prin jocurile minții, dacă nu și prin situațiile de viață concrete din care s-au iscat textele, el nu se poate abstrage din opera care-i este în totalitate datorată. Esențial este acest lucru, să vedem întreaga literatură ca rezultat al inteligenței creative specifice unor persoane umane vii, concrete. Aceste persoane înțeleg rostul literaturii pentru societățile în care trăiesc, dar și în destinul uman în sens larg, au talent sau geniu creativ, își fac din creația literară o miză personală și un plan în raport cu istoria literaturii.
Nu intenționez să rezum cartea lui Alex Ciorogar, pe care cred că ar citi-o cu mare folos nu doar cei interesați de literatură și studii culturale, ci și cei care gândesc problema mai filosofic, și anume: Cum apare creația literară genuină? Care sunt legăturile intime, definitive, relevante dintre autor și operă? Această ultimă întrebare cred că se impune din ce în ce mai mult azi, când Inteligența Artificială a devenit coautoare sau chiar autoare unică a unor opere literare și studii de specialitate. Ca să fie mai clar ce urmăresc, va fi vorba de felurile în care se ajustează statutul și imaginea autorului, pe de o parte, precum și statutul operei, pe de alta, în raport cu mediul în care circulă creația literară – în mare măsură digital, virtual – și cu cititorii. Extremele pe care le identific ar fi acestea: pe de o parte se produce resurecția imaginii autorului, adică o nouă explozie a subiectivității care tinde să ia forma unei noi iconografii, iar, pe de altă parte, devin tot mai eficiente procedeele tehnologice de producere literară – nu putem să-i zicem, totuși, creație – ale IA, care scoate complet din discuție subiectivitatea și ideea de autor. Situația ar fi, deci, aceasta: de-o parte autorul tinde să se transforme în icoană digitală în mediul virtual, iar, pe de alta, literatura se produce și reproduce la infinit fără autor – am numit în altă parte tehnotextualism acest produs.
În contextul culturii digitale, mediul literar suferă o schimbare pe care nu ezit să o calific majoră chiar la nivelul convenției tacite dintre cei care creează opere și cei care emulează în diverse feluri aceste creații. Refuz să folosesc termenul de „consumator” în ceea ce privește relația cu operele de artă, creațiile literare și toate aceste „produse” culturale, cu toate că alții nu au nicio reținere, ba chiar trădează o ușoară infatuare terminologică, punând în aceeași formulă consumeristă atât creațiile artistice, cât și mărfurile de orice fel. În sensul cel mai larg, convenția culturală ar fi formulată astfel: noi, creatorii, vă oferim operele noastre, iar voi, cei curioși sau interesați sunteți liberi să le judecați. În cea mai mare măsură, valoarea creației artistice s-a decis în acest spațiu convențional, care nu este infailibil, nu este perfect, dar este unicul mediu în care toate operele au trăit, în care s-au perpetuat și au căpătat relevanță, prestigiu.
Ca să nu extind prea mult orizontul, se poate simplifica numita convenție astfel – scriitorul se expune cititorilor, în cea mai mare măsură necunoscuți, ca la o judecată justă. Într-o schemă ideală, așa s-ar prezenta lucrurile. Cei care scriu cărți se așteaptă să existe mase mai mari sau mai mici de cititori interesați de opera lor și calificați în suficientă măsură, încât prin reacția acestora să se constituie filtrul corect și suficient de validare a valorilor auctoriale. Cred că această prezumție, de care a depins întotdeauna realizarea ca autor – prin care înțeleg consacrarea lui în ochii criticii și ai cititorilor –, nu mai este valabilă, ceea ce înseamnă, simplu, că pentru cărțile noi, pentru operele literare create astăzi, nu există o masă de cititori garantați gata să ofere în mod competent, cu criteriile specifice literaturii, o reacție critică de valoare. Ceea ce Paul Cornea numea competență lectorală este o realitate bulversată, drastic diminuată la nivelul cititorului mediu, de masă – dacă mai există cumva o masă de cititori activi –, și restrânsă în cazul celor specializați, care în puține cazuri se informează sau citesc serios în afara domeniului lor. Specialiștii care călătoresc cu trenurile turistice ale domeniului lor, comunică între ei, schimbă idei, opinii, dar nu coboară din tren, ci merg de-a valma în direcția în care îi trage locomotiva. Ei între ei se simt foarte bine, interesanți, acceptați, confirmați, dar s-ar putea ca la coborârea din tren să găsească o lume infinit de vastă și bogată, despre care nu știu nimic, în care se simt stânjeniți, pierduți. Simplu, brutal spus, s-a ajuns la momentul în care efectiv nu are cine să citească și să evalueze competent cele mai multe cărți care apar, astfel încât să poată fi scontat efectul de validare publică a calității acestora.
Ce s-a întâmplat între timp? O să răspund scurt prin indicarea schimbării de raporturi, urmând să detaliez mai jos cât va fi necesar ca să o înțelegem. Astăzi nu mai avem o convenție reală între opere și cititori, ci între autori și emuli sau amatori de literatură. Altfel spus, astăzi ne interesează tot mai mult, pe unii aproape în totalitate, autorii cu biografiile lor, în vizibilitatea lor cotidiană frustă și în impozanțele publice, și mai puțin sau deloc opera acestora. Doi termeni cred că sunt de reținut aici: vizibilitatea și activitatea. Pur și simplu acești termeni, care în chip evident nu au legătură cu operele, ci cu prezența imaginii publice a autorilor, schimbă felul în care ne raportăm la literatură. Nu mai pornim direct de la curiozitatea față de texte, față de scrierea propriu-zisă, ci de la emoția sau interesul stârnite de autorul ca persoană sau, mai recent, de identitatea lui în rețelele virtuale, unde cei mai mulți sau măcar cei mai ambițioși funcționează. Sunt vizibili, se pun în ipostaze care frizează tot mai mult iconografia. Devine un simptom al culturii digitale – resurecția hieratică auctorială prin proiecție imagologică, altfel spus, reconstrucția canonică a imaginii.
Să medităm puțin asupra vizibilității, nu doar pentru a face vreo speculație filosofică cu pretenții, ci pentru a accepta o răsturnare cu putere de paradigmă. Dacă Platon vorbea de un „ochi al minții”, prin care am fi capabili cu adevărat să discernem și să înțelegem adevărul dincolo de aparențe, Ideile, cultura videologică ce domină azi impune un antiplatonism de acest fel – vorbim de o „minte a ochiului”, adică lăsăm tot ceea ce este esențial în seama vizualității, acceptăm ca fiind suficient pentru relația noastră cu lumea ceea ce se observă, ne plimbăm ochii peste imagini și credem în relevanța a ceea ce ni se arată fără niciun alt efort de analiză. Ochiul este mintea în paradigma videologică. Nu mai cerem realității nici adevăr, nici semnificații, ci doar să ne lase s-o observăm. Un soi de voyeurism epistemic infantil domină comportamentul nostru intelectual, ne satisfacem curiozitatea și nevoia de cunoaștere cedând lubric contactului vizual cu lumea imaginilor.
Platon folosea ochiul, cel mai filosofic dintre organele de simț, ca metaforă pentru facultatea înțelegerii eidetice – mintea vede esența lucrurilor precum ochiul vede aparența acestora. În mod contrar, acum, această facultate este ruptă de adevăr, cunoaștere și idee, și înlocuită cu percepția aparenței. Ceea ce se vede, adică „umbrele”, aparențele în sensul lui Platon, ne spun tot ce avem nevoie să știm. Ca atare, cultura noastră se găsește în această situație defel măgulitoare, defel dătătoare de liniște: vedem tot mai mult și cunoaștem/înțelegem tot mai puțin. Surescitarea vizuală nu doar că ne hrănește creierele și întreține o stare provizorie de confort, în paranteza căreia interesele mai profunde legate de cunoaștere și chiar unele îngrijorări se evaporă, dar încarcă atenția la un nivel atât de mare, încât practic nu există posibilitatea de a filtra, discerne, abstractiza și analiza ceea ce parvine pe calea vederii. Vedem întruna, suntem racordați la fluxuri vizuale prin niște furtuni ale curiozității, iar jeturile constante de informații cărora mintea trebuie să la facă față sufocă exercițiul gândirii. Nu este adevărat că, dacă ne informăm mai mult pe cale vizuală, vom gândi mai mult sau vom înțelege mai mult. Marea iluzie pe care ne-o creăm este că, de vreme ce un lucru este cert, căci îl vedem, l-am cunoscut și știm ce să facem cu el, unde să-l plasăm pe harta realității. În fapt, nu e deloc așa. Cu cea mai mare parte dintre evidențele și certitudinile noastre nu știm ce să facem, sau nu sunt efectiv bune la nimic.
Astăzi știm tot mai multe despre autori și tot mai puține despre cărți, pentru că autorii sunt vizibili – vizibilitate reprodusă la infinit prin rețelele sociale și prin canalele media – în vreme ce textele, cărțile, chiar dacă sunt vizibile, nu spun nimic prin acest fapt. Persoana autorului permite, prin misterul feței – sau să zicem, precum Lévinas, transcendența feței –, dezvoltarea bruscă a unei comunicări empatice, o anume formă, chiar dacă provizorie, de înțelegere intuitivă. Cu textele, altfel stau lucrurile. Cărțile sunt ființe inteligibile, compuse din semne, gânduri, idei, or, pentru înțelegerea acestora, e nevoie de timp, răbdare, curiozitate, ceva mult mai complex, mai anevoios și mai laborios decât contactul vizual. Ne interesează tot mai mult cine sunt și ce fac autorii, iar scrierile acestora fie capătă caracter secundar în primă instanță, fie sunt apreciate folcloric, prin însușirea alegațiilor pe care diversele conjuncturi și instanțe, mai mult sau mai puțin autorizate, le emit. Din acest motiv, valoarea sau rostul acestora plutește într-o ceață de aproximații și improvizări, pe care o rază de soare sau o pală de vânt le pot risipi la cea mai mică adiere, dovedindu-i inconsistența.
Pentru creativitatea actuală, care e într-o forfotă fenomenală, cu un ritm și o eficiență incredibile, poate nemaicunoscute, nu avem filtrele potrivite, nici instanțele de evaluare, și nici timpul necesar punerii comparative în valoare. De aceea, astăzi avem mai mulți autori decât opere, cu toate că librăriile sunt mai pline de cărți decât de autori. Nu e un paradox, deoarece mare parte din cărțile pe care le găsim în librării sau biblioteci sunt pur și simplu niște obiecte expuse sau depozitate provizoriu. Nume de prestigiu tutelate de siglele editurilor, portrete solemnizate de postura auctorială surprinse în expresie intelectuală, titluri căutat atractive, volume mai mari și mai mici, prețuri de asemenea, calități diverse ale hârtiei și copertelor, expresie grafică…, dar nu conținut. Conținutul cărților nu se află în librării, ci în mințile autorilor și cititorilor. Câtă vreme cartea nu mai circulă între aceste minți, e simplu obiect de piață total irelevant cultural. Dacă rămânem la nivelul acestei vizualități ce domină rutina publică așa-zis culturală, înseamnă că, în sens propriu, cărțile nu mai există, deși există suportul lor material, exemplarul tipărit. Nu doar autorul e mort, ci și cartea. Cititorul devine un autor secundar sau de-al doilea rang, dar obligatoriu pentru existența cărții în sensul de conținut inteligibil activ. Ce este acest lucru? Ceea ce, ascuns după cuvinte, propoziții sau versuri, din momentul în care parcurgem șirurile din pagină stârnește mintea, imaginația, gândirea noastră, încât ajungem să țesem la rândul nostru o pânză literară, să ne producem în minte o replică, chiar dacă infidelă, a cărții citite. Acest proces nu înseamnă întotdeauna și în mod serios că înțelegem cartea citită, ci faptul că s-a declanșat mecanismul lectoral – producerea unui analogon al cărții scrise sau, de cele mai multe ori, o improvizație literară pe temă dată. Oricum, asta dovedește că există acel conținut activ, că, hrănită de substanța minții cititorului, cartea a înviat.
Dezvoltarea tehnologiilor comunicării – aparatura, mediile, rețelele – a permis mutarea centrului de interes dinspre cunoaștere spre comunicare, cum ne zicea Codoban, mai sus evocat. De când există facilitatea expunerii online a activității și vieții proprii, s-a dezvoltat o nouă și interesantă atitudine, de fapt, un nou raport al autorilor nu cu cititorii, ci cu urmăritorii lor în rețele – expunerea în timp real a propriei activități, a prezenței în cadrul unui eveniment organizat personal sau al unuia mai larg. Comunicarea imaginii auctoriale pare să fie mai importantă sau cel puțin mai urgentă pentru unii decât cunoașterea operei (dacă o au). Într-o turație anxioasă a nevoii de recunoaștere bruscă și indubitabilă, cu aerul grav al cauzei supreme pe care o slujesc neclintiți, insistă să arate cu orice ocazie că au activitate, că scriu și publică, că sunt întâmpinați cu entuziasm și promovați sincer de cititori pe care i-au cucerit, că sunt invitați la evenimente, că produc emulație și interes, că li se dau premii sau figurează pe tot felul de liste scurte. Cel puțin la nivel de vizibilitate și receptare în rețea a astfel de jocuri, practicate cu regularitate cotidiană, atrag curiozitatea, iar, de la un punct în sus o și satisfac, încât nu e de mirare că puțini dintre emulii și entuziaștii din rețea mai ajung să și citească operele propriu-zise. Autorul triumfă, e adevărat, dar opera este lăsată la o parte, poate neglijată și chiar uitată. În mod pervers, celebritatea facil obținută prin hipermediatizare în rețelele sociale și prin mass-media, atrage estomparea curiozității pentru operă. De fapt, chiar și timpul pentru studiu este drastic împuținat, în lipsa unei discipline a curiozității. Poate chiar a unui ascetism al interesului față de nenumăratele apariții ale autorilor în diverse circumstanțe vizibile.
Dincolo de un astfel de joc care, cum am spus, a devenit noul pact al scriitorului cu cititorul (acum urmăritorul), e greu de știut dacă cineva îi mai citește, cum îi citește, ce părere are despre scrierile lor, ce interes are să-și facă vizibilă în vreun fel aprecierea. Cu puținele excepții ale numelor promovate de editurile influente, cărțile nu mai sunt citite, analizate, puse într-o configurație comparativă exigentă unde să li se decidă valoarea, deoarece pur și simplu interesul față de autori – alimentat de ei înșiși în anxioasele descinderi zilnice sub ochii curioșilor online – obosește de la suprastimulare. Apreciați, recompensați cu comentarii pentru prestația în rețelele sociale, despre opera lor, mai degrabă se tace. Excesul etalării de sine atrage de la o vreme sastisirea urmăritorilor, chiar și a celor mai entuziaști și vorace. Orgia curiozității literare nu e perpetuă. Există limite, mai cu seamă atunci când participanții la festin trebuie să servească zi de zi același meniu.
Acest exces, pe care l-am numit iconografie auctorială, este mai recent contrabalansat de tot mai abundenta producție literară asistată de IA, noua muză. Partea dramatică pentru scriitori este că muza nu mai are nevoie de ei, poate să se exprime singură, uneori mai inteligent, mai coerent și infinit mai eficace, mai rapid. Dar să nu ne grăbim. Este posibilă acum, și chiar se întâmplă, producția tehnotextuală de către IA la un nivel incredibil de limpezime, precizie, eleganță. Acest proces se sprijină pe abilitatea unor algoritmi de a colecta informații și a combina date, în ultimă instanță idei, formule literare, și de a emula stiluri. O mașinărie prolifică aparent fără limite. Și totuși, pentru că literatura este un joc social, iar scriitorii sunt, cum zicea Llosa, croitorii de suflete, mă îndoiesc profund că textele produse de IA pot avea acest rezultat. Tragedia greacă ne vorbește despre vise, conflicte, pasiuni, despre ură, invidie, mândrie, despre umilință și îngenunchere, despre suferințele și moartea unor oameni care s-au opus destinului și s-au luat la harță cu zeii. Pentru tragedieni și pentru societatea greacă, care participa la reprezentații în teatre, acele lupte și suferințe erau reale, deveneau propria luptă și propria suferință, pentru a resimți efectul de catharsis. Grecii nu erau interesați în primul rând de teatru și de jocul de scenă, ci de destin, de cruzimea vieții și misterul puterii zeilor, sub tutela cărora își trăiau întreaga viață și cărora le consacrau cele mai înalte creații ale lor în toate domeniile artistice. Într-adevăr, omul grec era „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras), dar pentru că se asemăna cu zeii.
Pentru ca literatura să aibă valoare, este nevoie să existe ceva dincolo și mai presus de ea, în care să creadă, care să-i de sens și scop în viață atât celui care scrie, cât și celui care citește. Prin filigranul paginilor scrise de cei mai profunzi scriitori din orice epocă și cultură, se văd zeii, demonii, îngerii, figuri monstruoase sau sublime, se văd iadul și moartea, suferința și păcatele, se văd drumul spre izbăvire, lumina învierii și pacea eternă. În fond, marea literatură a fost o cale de revelări epifanice în formulele ei de expresie cele mai izbutite (să acceptăm, chiar epifanii ale cotidianului în modernitate), pentru simplul motiv că, odată ieșit din copilărie, omul nu are nevoie să se joace, să se încânte estetic, ci să înțeleagă miezul lucrurilor, să-și afle locul în această viață incertă ce poate nu duce la nimic, dar căreia vrea cu toate acestea să-i înțeleagă noima. IA nu știe nimic despre viață, iar cea mai splendidă performanță a ei este doar simulacru, încă minciună.
Viață adresată altor vieți, aceasta e literatura vie, care nu va cunoaște nicio criză și nu va ajunge desuetă atâta vreme cât sunt oameni ce suferă, iubesc, cred și mor. Autorii trăiesc, visează, iubesc, unii se sinucid, și chiar aceste morți voite au un sens, sunt pentru ceva sau din cauze personale. Nu sunt morți „care nu dovedesc nimic” (Anton Holban). Opera unora ca Pavese sau Mishima are valoare și prin frământările de-o viață care i-au condus la decizia sinuciderii. Nu se poate glumi cu vocația literară, din care meșteșugul scrisului este doar o latură. Autorul vulnerabil, care știe să-și facă simțită rana de moarte sau paradisul din suflet, va salva nu doar destinul literaturii, pândită de pericolul artificializării redundante, dar poate va contribui la redobândirea echilibrului și lucidității sociale, printr-un fel de iluminare a originilor și sensurilor noastre naturale. Naturalul poate deveni din nou măsura profunzimii.