Noua producție în proză (autorul e și poet, și dramaturg) a lui Dumitru Crudu se intitulează Tu și alte femei (deși putea să se numească și: Eu și femeile mele). Romanul are o structură fragmentară (Dumitru Crudu e maestrul povestirilor scurte, expresive, grăbite, nefinisate), care amintește de romanul aceluiași autor, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici: o panoramă istorică, având ca laitmotiv evenimente care se produc în diverși ani, dar neapărat în ziua de 28 iunie (ziua în care s-a născut eroul romanului, iar Basarabia a fost ocupată de ruși). Aici (în Tu și alte femei), punctul de reper e anul scrierii cărții, de la el pornind razele Decameronului lui Crudu. Un alt posibil reper structural ar fi Adam și Eva a lui Rebreanu: relația dintre bărbat și femeie în diferite epoci.
Prima istorie are loc într-un hotel parizian din Rue de la Paix. Am mai fost noi, cititorii lui Crudu, pe acolo, într-o altă nuvelă a aceluiași autor. Consăteanca lui Crudu, poeta Iulia, seducătoare și inabordabilă, aflată într-o stare de disperare, vine noaptea în camera de hotel a naratorului (ambii erau la Salon du Livre Paris, unde își lansau cărțile traduse în franceză), bea șampanie (nu și naratorul, care nu consumă băuturi alcoolice) și face dragoste cu el. El, care era îndrăgostit de poetă, dar nu a visat vreodată că o va strânge în brațe… Lascivă, seducătoare, descrisă poetic și senzorial, eroina narațiunii este punctul de atracție al acestei prime secvențe de film.
A doua poveste se întâmplă în 1944, așadar, în lipsa motivată a autorului, deci e o ficțiune pură. Poate că sunt prea sever, dar câteva derapaje fac să se clatine toată construcția. De exemplu, avioanele sovietice își consumă bombele, aruncându-le pe satul Flutura. Concretizez: nu bombardează, să zicem, podul peste Prut sau gara Ungheni, mai și greșind, eventual, ținta. Nu, ele bombardează, nu știu de ce, cătunul Flutura, care se dovedește a fi un sat mic, dar multinațional, inclusiv, ca să nu lipsească nici tema Holocaustului. Cred că e pentru prima dată când stau alături (într-o singură zi și încă pe teritoriul unui sat!) bombardamentele rusești și persecuția evreilor. Nu pot să spun: imposibil, ficțiunea are legile sale, dar e prea puțin probabil că în timpul bombardamentelor și a operației Iași-Chișinău din 1944, nemții să-și mai bată capul cu soarta evreilor. Or, acum soldații Wehrmachtului abia de-și salvau propriile vieți…
Spre deosebire de Decameronul lui Boccaccio, naratorul e același, doar că uneori el este omniscient și detașat, iar în cele mai dese cazuri (ăsta e șpilul poveștii!) el nu doar urmărește, ci și trăiește, suportă acțiunea. Aventurile erotice sunt doar sub aspect tehnic diferite, fără multe surprize, dar ceea ce ar trebui să conteze ar fi trăirile naratorului. Ca să nu se complice cu titlurile poetice, autorul le numerotează (aproape ca la Boccaccio) și le calculează distanța temporală: Acum 11 ani, Acum 81 de ani ș.a.m.d.
O istorie de Decameron este cea cu numărul 4 (Acum 45 de ani), cu o învățătoare trăind în gazdă la narator, acesta îndrăgostindu-se de ea, ca și taică-său… Dar din toate va câștiga un al treilea personaj, un văr de-al naratorului, care o va duce pe învățătoare la casa lui, ca să plece apoi în armată, în Afganistan, întorcându-se în sicriu de zinc. Poveste închegată. Încă mai „cu program” este textul cu numărul 5, despre un tânăr fotbalist care, la cantonamente, dintr-o eroare a iubitei unui coleg, a făcut dragoste cu domnișoara adusă clandestin în dormitorul băieților. Descriere detaliată a experienței primului act sexual, după care fotbalistul începe să cedeze pe terenul sportiv, să devină ineficient. În schimb, începe să scrie. Descrierea primei experiențe erotice ca exercițiu literar (de scriere creativă, îmi vine să adaug). Inegale, povestirile conturează o strategie care ar fi putut să se topească și ea într-un titlu: Fețele și măștile dragostei. Cele mai multe nuvele formează seriale în jurul unor iubite, uneori revenind, după lungi întreruperi. Aceste interpătrunderi fac impresia unui text unitar (totuși).
Unele istorii sunt dramatice (fie ca fundal istoric nefast, fie ca drame personale), unele declarații de dragoste, rostite sau gândite, sunt excesiv patetice, regăsim aici și manifestări umane exemplare (ca în prozele teziste, cu valoare patriotică, umanistă, educativă etc.). Dar în toate cazurile, până la urmă, Dumitru Crudu se joacă de-a literatura. Schimbul de personaje e parte a acestui joc. Textele lungi alternează cu scurte text-poeme.
Romanul este, ca și Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, o proză experimentală. Mai întâi, la nivelul discursului, autorul testează diverse perspective și diverse limbaje naratologice; iar la nivelul narațiunii el testează nu doar varii scene erotice și varii – deh! – poziții sexuale (un fel de Kamasutra autohton), ci și diverse situații/ scene legate de erotism. De exemplu – un subiect foarte literar – protagonista povestirii, aceeași apetisantă și irezistibilă Iulia, își ademenește (dar e atât de simplu!) victimele sexuale, îi duce la ea acasă, îi lasă să aștepte, apoi, după o noapte de dragoste într-o cameră întunecată (detaliu important), aceștia nu se mai întorc la locul faptei. Motivul nu e dezamăgirea erotică; dimpotrivă, aici totul e spumos și fascinant, ci detaliul pe care victimele le află dimineața, la micul dejun, care le este servit de „sora” protagonistei, o fată urâtă (așa o văd toți, fără excepție), cu care, se dovedește, au făcut, de fapt, dragoste. Amuzant?
Decameronul ca model (cel puțin două povestiri ale lui Boccaccio, a șasea și a noua din ziua a treia, dar și povestea a șasea din ziua a noua au motive asemănătoare, din registrul motivelor teatrale qui pro quo). Interferențele literare și intertextuale sunt mai multe decât involuntara asociere cu povestirile lui Boccaccio. Într-un caz, e invocat Dan Lungu cu instrucțiunea despre cum să uiți o femeie (care e o replică după un alt scriitor și tot așa). Povestea se asociază și cu Povestea târfelor mele triste a lui Márquez, dar și cu Frumoasele adormite ale lui Kawabata. Romane de dragoste, deh! Care nu pot să existe fără trădări, gelozie și drame.
Este un bun roman de gară. O istorie care se și adună, episod cu episod, dar se și pulverizează într-o sută de fărâme, fiecare cu mica sa intrigă, fiecare capabil să umple timpul de așteptare sau să scurteze timpul între o stație și alta. Cu excepția unor grupuri de episoade care derivă unul din altul, toate celelalte sunt absolut permutabile, interșanjabile și pot fi citite (unele dintre ele) ca texte autonome. Doar că, la nevoie, anticipând întrebările cititorului, autorul face câte o precizare în legătură cu alte pasaje, anterioare sau posterioare. Un fel (și) de roman-matrioșcă, fiecare episod ascunzând/ developând altul, cu autonomia sa, dar și cu acoperiș comun. Și aici, fantezia autorului e mereu pusă la treabă. Cred că Dumitru Crudu este autorul care poate să salveze orice schiță ratată a unei construcții romanești, când povestirea se înnămolește definitiv. El are de fiecare dată explicația vreunui comportament idiot și știe să salveze personajul din orice situație stupidă, aparent fără ieșire.
Toate femeile sunt privite cu ochiul, mintea și inima (dar și ceilalți mușchi!) ai naratorului. Bune sau rele, ele contează în măsura în care au avut impact asupra naratorului. Or, el este protagonistul, nu ele, luminoase și tenebroase, dulci și amare, apetisante și detestate, dar toate: episoade trecătoare în viața lui. În afara lui, ele nu au niciun fel de alte calități.
În acest context, afișând o proiecție dinspre personajul-narator, dinspre percepțiile și senzațiile lui, uneori trăind clipe de extaz, alteori descriindu-și suferințele cu insistența amănunțită a unui masochist, e ciudat că autorul schimbă registrul și povestește câte vreun episod din perspectiva naratorului omniscient. Niciodată nu am avut o atât de acută dorință să-l întreb: aici, în acest episod concret, cine povestește? Această perspectivă se schimbă de câteva ori, fie afișând indiferență față de cititor, fie demonstrând ceea ce s-ar numi insuficiență naratologică, când vrei să lărgești artificial orizontul povestirii.
Și cum cartea, ziceam, nu e doar un Decameron al nesfârșitelor și diverselor aventuri (nu doar erotice), ci și un fel de Kamasutra autohton, avem și o trecere în revistă a celor mai variate scene. Nu prozaica descriere a pozițiilor sexuale (nici astea nu lipsesc), ci a scenelor, a viziunilor (eventual, a fanteziilor autorului). Iată-l de exemplu, pe personajul-narator urmărind un concert pe plaja seminudiștilor din Balcic: trupuri de bărbați și femei lascive, despuiate, doar în slip și fără sutiene sau și fără slip, purtând (noaptea!) doar ochelari de soare. Dansuri trecând în îmbrățișări spontane, eroina căutată, semigoală și ea (slip și atât), în acolada a doi tipi, ca un sandvici, unul dansând lipit de fesele, altul, de burta ei). Sau, încă mai pitorească, ruptă parcă dintr-un clip umoristic, scena cu aceleași trei personaje ascunse de lume într-un cort, care trădează, prin fâlfâirile lui, scena erotică din interior.
Femeile sunt cele care îi aduc bucuria prezenței lor (de regulă, prezența fizică, subliniată de formele lor apetisante și de extazul atins), dar tot ele sunt cele care îl părăsesc, uneori subit, fără explicații, după cum tot fără explicații (cursul evenimentelor e mereu cu surprize) revin la el. Tot ele sunt, așadar, sursa tristeții și disperării lui, aducându-l uneori la ideea de sinucidere. Dar până și tentativa de sinucidere e amuzantă, păcatul acesta capital fiind anulat de consecințele altuia, necanonic (beția necontrolată, urmată de „hrănirea gâștelor” – un eufemism pentru vomă).
În cunoscutu-i spirit misterios, obscurantist și chiar conspiraționist, Dumitru Crudu nu limpezește apele, ci, dimpotrivă, atunci când ele devin limpezi de la sine, el le tulbură din nou. Despre numele protagonistului am spus deja. Mai urmează confuzii intenționate dintre nume, localuri, locații etc. din Chișinău și Brașov. Există în carte și câteva personaje pe nume Dumitru Crudu, ele apar episodic și pasager, fără a fi aceeași persoană. Pe de altă parte, în biografia naratorului, care e inventată cap-coadă, străbat semne ale unui ADN testat și atestat. Ca și autorul, protagonistul a învățat la Brașov și a mai trăit și în alți ani acolo; ca și autorul, personajul-narator a lucrat la „Europa liberă”, a scris drame, inclusiv, A șasea cafana, un proiect reflectând de pe scenă drama femeilor traficate în Europa în vremea războaielor din Balcani.
Geografia aventurilor e adevărată în măsura în care autorul evocă scene din orașele pe care le-a vizitat sau a trăit: Chișinău, Brașov, Tbilisi (trei repere esențiale, ce nu pot fi neglijate), apoi Paris sau Odesa… Istoria nu e o înlănțuire succesivă de episoade expuse linear sau, dimpotrivă, într-o perspectivă inversată. E un caleidoscop care, la rotire, amestecă timpurile și uneori îți vine greu să spui de ce ele se distribuie în această succesivitate. Sunt și explicații care vorbesc de la sine. De exemplu, o eroină părăsită în timpul Măcelului din Georgia (am citat titlul unui roman al lui D.C.) de personajul-narator, o studentă ucraineană rapatriată, se va regăsi într-un alt episod din vremea invaziei Rusiei în Ucraina. Adevărat, și de această dată, în lipsa unei instanțe narative credibile la îndemână, episodul e povestit de un povestitor omniscient (cel cu care ne-am obișnuit nefiind alături din motive lesne de înțeles).
Dacă această succesiune de episoade, diferite, unite doar prin relația bărbat-femeie, vrea să se rotunjească drept roman, avem în final, ca și, intermitent, la finele altor episoade sau serii de episoade, împletirea numelor de femei: Iuliana, Livia, Natașa, Oksana, Beatrice… Și o lecție învățată de protagonist: după ce și-a abandonat o iubită într-un Tbilisi aflat în război, refuză s-o abandoneze și pe alta, într-o Odesa bombardată de ruși. În rest, nimic nu se schimbă în viața și comportamentul personajului, care se îndrăgostește, trăiește fericirea (sexuală, în primul rând), e abandonat sau își abandonează iubita, ca s-o găsească pe alta (uneori, imediat după despărțire) și s-o ia de la capăt. Nu atât un Don Juan aristocrat, cât un Casanova, burghez și intuitiv-pragmatic.
Dumitru Crudu, Tu și alte femei, Cartier, 2025