ROMÂNIA LITERARĂ 38 / 2025
Din 5 septembrie. Gabriel Chifu, „Misterul creativității. Creatorii și societatea”: Poate s-ar cuveni nici să nu încercăm să dezlegăm misterul creativității. Să lăsăm în umbră, tăinuite, acele resorturi care pun în mișcare stranii energii lăuntrice ce dau naștere operei. Transformând nimicul în cosmos, golul în plin. Verbal, sonor, vizual… Și fiindcă vorbeam despre admirația cu care privim – sau s-ar cădea să privim – operele marilor creatori: la noi, în prezent, vedem astfel de gesturi de recunoaștere, de respect, de prețuire, răspicat afirmate, față de valorile-etalon din literatura noastră de astăzi? Există douăzeci sau zece sau cinci nume de scriitori în viață asupra cărora putem să cădem de acord cu toții că reprezintă niște repere de neocolit și de la care am putea să clădim, de sus în jos, piramida literară românească? Și o idee de omagiere și de sprijinire a lor: editurile, publicațiile periodice de ce n-ar iniția campanii de promovare a operelor semnate de ei, așa cum se întâmplă insistent în cazul unor scriitori străini? (E un truism să adăugăm că un stat care ajunge să pună în circulație doar o literatură compusă din traduceri, fără filonul național, nu arată deloc bine.) Toate întrebările lansate mai sus deschid calea unor utopii naive: irealizabile, așa cum sunt toate utopiile.În altă pagină, Dan Stanca, „Plăcere, bucurie, fericire”: Iată aceste trei niveluri sufletești în funcție de care ne definim și în absența cărora ființa noastră nici nu ar mai avea sens. Ce fel de om este acela care nu se bucură de nimic, căruia nu-i place nimic și care măcar o dată în viață nu a murmurat: sunt fericit? Nu e om și, ironia sorții, deși nu cunoaște aceste stări, nu le cunoaște nici opusele. Un om care nu se bucură nu știe nici ce-i tristețea. Un om căruia nu-i place nimic, de fapt nu cunoaște nici ce-i neplăcerea, dezgustul, chiar scârba… Am ajuns unde trebuie. Fericirea poate fi ceva constant. Cu mici umbriri, ea te poate ține o viață fiindcă dă sens vieții. Dacă opusul plăcerii e scârba, al bucuriei, tristețea, atunci cel al fericirii nu va fi nefericirea, ci melancolia… Fericirea nu mai e o simplă stare psihică, ci are rezonanță spirituală. Este cel mai mult apropiată de contrariul ei. Pe fața omului nefericit se pot citi semnele fericirii pierdute, după cum pe fața fericitului sunt acele trăsături de condei care vestesc înserarea. În sumar (selectiv): Mircea Mihăieș, Al. Călinescu, Spiridon Popescu, Vasile Spiridon, Ioan T. Morar, Răzvan Voncu, Angelo Mitchievici, Carmen Secere, Eugen Barz, Horia Gârbea, Dan Gulea, Savu Popa, Andrea H. Hedeș, N. Oprea, Cristian Pătrășconiu, Cristinel Munteanu, Paul Cernat, Gelu Negrea, Liviu Capșa, Marina Constantinescu, Gh. Glodeanu, Marius Dobrescu, Radu Tudorancea, Adrian G. Romila, D. Avakian.
În ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 36-37 / 29 august, Gabriel Chifu, „Boli locale, efecte devastatoare: superlativita”: În prezent, face ravagii, precum un coronavirus cine știe de unde scăpat în lume, un agent patogen apărut relativ recent, însă extrem de periculos, care a contaminat deja un număr considerabil de literați, provocând boala pe care aș numi-o superlativită. Aceasta le afectează comportamentul, mentalitatea celor care populează mediul literar și are urmări nefaste, falsificând, schimbând până la schimonosire peisajul literar. Dar, concret, să vedem cum se manifestă superlativita. Citim recenzii, cronici în diverse publicații importante ori mărunte – există o puzderie peste tot prin țară! –, citim prefețe, postfețe și cuvinte de prezentare ale volumelor de proză și de poezie și suntem copleșiți de avalanșa de adjective care indică superlativul, cu strictă referire la respectivele producții literare… Calificative maxime, laude până la cer se împart cu nestăvilită dărnicie la zeci și zeci de autori, încât s-ar zice că nu e loc să arunci un ac de atâta scriitorime autohtonă cu stea în frunte. Și ce găsesc eu reprobabil în acest comportament critic, de ce ar fi un beteșug, un defect moral, o gravă scădere să elogiezi scrierile cuiva? Fiindcă, în realitate, și abia de aici începe boala pe care am numit-o superlativită, calitatea literară a textelor ridicate în slăvi este extrem de modestă, lamentabilă și, în mod evident, nu îngăduie câtuși de puțin o asemenea preamărire.
APOSTROF 8 / 2025
Răzvan Voncu, „Despre literatura fără miză”: Mult mai gravă şi, în timpurile noastre, mai răspândită este confuzia dintre miză şi teza unei cărţi. E o confuzie care s-a creat, trebuie s-o recunoaştem, în Occident, în special după mişcarea hippy, „revoluţiile“ cripto-comuniste din 1968 şi generalizarea corectitudinii politice. La noi a ajuns recent, în ultimul deceniu, din acel regretabil mimetism care ne caracterizează în perioadele în care nu reuşim să progresăm pe drumul pe care mergem şi încercăm tot felul de „scurtături“ culturale. Revenirea în actualitate a uitatei „literaturi angajate“ accentuează confuzia – adesea intenţionată – între „semnalul de virtute“ pe care îl transmit diverşi autori care se doresc „de stânga“ şi miza, sau mai bine zis absenţa mizei, din textelor lor. Din păcate, revenirea (de data aceasta, sub influenţă americană) a „literaturii angajate“ nu înseamnă şi anularea vechii observaţii a lui Caragiale, conform căreia dacă este „cu artă“, tendinţa devine artă, iar dacă este „fără artă“, tendinţa nu are nici valoarea hârtiei pe care este tipărită. Mai simplu spus, în absenţa valorii estetice teza nu contează, întrucât nu produce mai multe efecte de conştiinţă decât manifestele politice sau lozincile agitaţiei civice. Din acest punct de vedere, o poezie proastă va avea întotdeauna efecte incomparabil mai mici decât o lozincă, fie şi una stupidă în conţinut, dar adaptată momentului…Cu toţii scriu bine, într-un stil jurnalistic transparent, din care a dispărut arta literară. Iluzionându-se că nu fac „estetism“, de fapt nu fac deloc literatură: avea dreptate Mircea Mihăieş atunci când, pe jumătate în glumă, propunea să folosim pentru acest tip de texte o altă terminologie decât cea din literatura cultă. Căci aceste produse textuale de unică folosinţă nu aparţin literaturii propriu-zise… N-are rost să ne ferim de cuvinte precise: prin abandonarea oricărei mize, suntem martorii unui proces de infantilizare a literaturii. Care face – oricâte teorii compensatorii ar produce critica „tânără“ –, ca literatura unui Vlahuţă să pară intelectuală, adâncă şi complexă pe lângă creaţiile literaturii române recente. În sensul dat de Horia-Roman Patapievici termenului de „recent“. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Vasile V. Filip, Sebastian Reichmann, Ștefan Melancu, Dan Gulea, Mircea Moț, Elisabeta Pop, Ion Bogdan Lefter, Vladimir Tismăneanu, C. Cubleșan, Radu Constantinescu, Cristian Vasile, Iulia Micu, Mihnea Măruță. La Dosar: Cum (nu) se scrie o istorie a dramaturgiei contemporane de Ioana Toloargă.
HYPERION 7-8-9 / 2025
Valeriu Stancu – 75 (interviu realizat de Gellu Dorian): Am fost mereu conștient de valoarea scrierilor mele… Cine își propune ținte mici, obține rezultate insignifiante… Nici un premiu nu poate schimba destinul unui scriitor. În rest, în mod evident, în acordarea premiilor există subiectivităţi, idiosincrazii, invidii, criterii ce nu au nimic în comun cu valoarea, cu meritul, cu talentul… Azi, scriitorii nu mai încap unii de alţii, au mai mult orgoliu decât talent, dar se închipuie genii, iar meschinăria, invidia, egoismul îi împing să iasă în faţă… Sunt un lup solitar şi, crede-mă, mi-e mult mai bine aşa: am timp să citesc şi să scriu, să particip la festivaluri internaţionale, să mă văd cu prietenii vechi, să merg la munte, să ascult muzică simfonică (întotdeauna ascult muzică în timp ce lucrez!)… E drept, în Franţa şi Belgia am avut şi prieteni şi noroc, dar în toate celelalte ţări în care am publicat cărţi (Italia, Croaţia, Turcia, Iordania, Canada, Mexic, Peru, Serbia, Portugalia) şi în cele care mi-au recunoscut valoarea, incluzându-mă în antologii de poezie universală, a trebuit să lupt pentru a mă impune, pentru a fi primit în rândul valorilor de azi ale literaturii… În România, astăzi, se scrie o poezie de nivel universal. Din nefericire, nu reuşim să o universalizăm… Crez poetic? Dacă aş fi doar poet, poate că aş avea unul. Dar, asemenea multor „congeneri“, am pornit la drum sub eticheta generică şi uniformizatoare „Generaţia ’80“, însă am migrat şi spre alte zone ale scriiturii şi nu mi-am mai pus problema unui crez. Cred că numai valoarea poeziei poate atrage cititorii… În alte pagini, Nicolae Oprea – 75 (interviu realizat de Gellu Dorian): Eseul reprezintă pentru mine o formă prelungită a cronicii literare, care îmi oferă libertatea de a îmbina analiza textului cu teoria literaturii şi incursiunea istorico-literară. Ca orice cronicar literar cu vechime (de o jumătate de veac!) lucrez efectiv la proiectul unei sinteze… Întrebare G.D.: „Vezi vreo posibilitate, după dispariţia lui Nicolae Manolescu, de apariţie a unei noi direcţii în critica literară românească? Ce critici literari te impresionează în acest sens?” Răspuns N.O.: Dintre criticii contemporani pot concura la sinteza paradigmatică manolesciană doi critici şi istorici literari provenind din generaţii distincte. Cornel Ungureanu – dacă extinde Geografia literară publicată până acum; şi Răzvan Voncu – dacă reuşeşte să sudeze organic panoramele sale despre poeţi, prozatori şi critici români de azi. În sumar (selectiv): Daniel Cristea-Enache, Lucian Vasiliu, N. Tzone, Radu Florescu, Ioan T. Morar, Gh. Vidican, Rodica Bretin, Ovidiu Petcu, D. Ungureanu, Leo Butnaru, V. Spiridon, Dan Perșa, Victor Teișanu, Christian W. Schenk, Liviu Capșa, Savu Popa, Călin Vlasie, N. Corlat, Al. Cistelecan, I. Holban, Simona Grazia-Dima, Magda Ursache, Mariana Rânghilescu, Val. Coșereanu.
STEAUA 7 / 2025
Dinu Flămând (dialog realizat de George Motroc): Când am ajuns la Paris aproape mă resemnasem că nu voi mai scrie poezie. Mi se părea că poezia mea e inadaptabilă la acea limbă și oricum bizară prin obsesiile ei, care nu aveau nimic să-i comunice unui „parizian”. Mi-a devenit, de asemenea, evident că va fi imposibil să mă traduc singur (fiindcă strădaniile deja comise îmi sunau cât se poate de ridicole)… Confruntarea poeziei tale cu cititorii de pe alte meleaguri, prin traduceri care nu-ți aparțin, mi se pare esențială. Poetul nu se poate traduce pe sine, poate nici nu are dreptul, fiindcă și-ar modifica automat poemul în spiritul acelei limbi, deși ea nu-i va oferi niciodată confortul firesc al limbii materne. Nu prea există bilingvism în poezie… Prozatorii, poeții, eseiștii, marii umaniști români care reușiseră să iasă din curbura Carpaților își datorau profilul internațional numai după ce au scris în alte limbi, ieșind din limba română – deși limba română are o suplețe extraordinară și este de o bogăție lexicală excepțională, mai cu seamă pentru poezie. Dar limba română a fost damnată în infernul limbilor nefrecventabile. Dacă literatura națională se rezumă la autosatisfacția ei locală, ea rămâne doar o efemeră izbândă provincială… În alte pagini, Flori Bălănescu, „Câte generații de critici poate îndura un scriitor?”: De mulți ani, ne aghesmuim cu tot felul de ape tulburi, ba cu iz de trandafiri, ba de analfabetism funcțional, ba de intelectualism funcțional, ba de minciună funcțională. Funcționalitatea lor constă într-un angrenaj mental și atitudinal în care locul faptelor verificabile este luat de diversiune, de manipulare, prin uzarea de sferturi de adevăr ambalate bombastic în minciuna care convine, care satisface un scop de moment sau de perspectivă tactică. Combinate cu neadevăruri pur și simplu. Nu există analfabetism funcțional, ci doar intelectuali, profesori, oameni politici și alții care nu-și fac treaba. „Studiile superioare” și-au cam pierdut relevanța în societatea globaliza(n)tă. Sunt posesori de masterate, doctorate și postdoctorate făcute aici sau aiurea în tot felul de specializări de „nișă”, care trebuie să dea bine în CV, și care au ajuns în funcții strategice din establishmentul cultural și politic. În sumar (selectiv): Ovidiu Pecican, Dan Gulea, Răzvan Voncu, Laszlo Alexandru, Adrian Popescu, Gellu Dorian, Victor Cubleșan, Ion Pop, Viorel Mureșan, Gh. Glodeanu, Vianu Mureșan, Laura Poantă.
TOMISUL CULTURAL 58
Număr apărut în septembrie 2025. Florin Vasiliu (nepotul lui G. Bacovia), „Amintire despre Iorgu (așa era numit Bacovia în familie)”: Începând din anul 1922, când Bacovia s-a întors la Bacău la părinții lui. Era slab de tot și avea întipărită pe fi gură o adâncă tristețe și o deznădejde, pe care până și un copil ca mine o vedea. Din acel an începe pentru dânsul o lungă și tristă perioadă de claustrare aproape totală, în micul său iatac din casa părintească. Sta zile întregi fără să scoată un cuvânt, din când în când un râs nervos îi zguduia pieptul slăbit. Acest râs hidos, mi-aduc aminte că mă înspăimânta adeseori. Numai țigările, fumate una după alta, păreau că-i alină întrucâtva amarul zilelor care treceau una după alta, uniform, fără să iasă măcar în grădină, vara plină de flori, iarna cu pomii încărcați cu zăpadă. Se mulțumea să contemple grădina de la fereastra camerei, fereastră la care stătea adeseori în picioare ore întregi. Fuma numai țigări pe care și le făcea răsucindu-le singur din foiță „Job”, tăiată în jumătate de-a lungul ei, în care punea tutun blond de cea mai bună calitate („Bectemis”, în cutii de tablă marca „Lux”). Țigările erau subțiri, aproape ca niște scobitori, dar fuma aproape una după alta… Drama lui Iorgu se petrecea sub privirile de mută îndurerare ale bunicii mele, mai ales, și ale bunicului meu. Noi, nepoții, nu îndrăzneam niciodată să-i adresăm vreun cuvânt. La masă venea cu greu, după mai multe chemări. Mânca foarte puțin. Nici o preferință, de altfel… Nu avea răbdare să citească de exemplu un editorial, ci numai știrile doar și titlurile articolelor… Nu l-am văzut în acest timp (adică din 1922 până prin 1927) cu nici o carte în mână pe care să o citească efectiv. Rareori, când venea câte un cunoscut, ca de exemplu N. Anghel, poetul de la Scorțeni, sau alții, făcea cu ei câte o partidă de table, de preferință „ghiul-bahar” (o variantă a jocului de table, care îi plăcea mai mult). În alte pagini, Lucian Vasiliu, „Poetul Mihai Ursachi – homo aquaticus”: Mihai Ursachi ispășea anii de temniță politică (1961-1964): ,,Când am intrat în pușcărie, aveam 20 de ani, nu iubisem nicio femeie și nu scrisesem nicio poezie bună. Am stat împreună cu Al. Paleologu, Crin Teodorescu, Al. Zub, Ioan Semeniuc ș.a. Am stat la Jilava (Fortul 13, cu Marcel Petrișor, între alții – n.n. L.V.), dar și la Penitenciarul din Craiova, sordid, crunt, extrem de crunt”. Nu terminase Facultatea de filosofie, începută în 1957 în İași… ,,În primăvara anului 1961, Ursachi și-a luat lumea în cap – mărturisea prozatorul Stelian Baboi (1937 – 2004), încercând, împreună cu Doru Ionescu (1940 – 1978) să ajungă în Turcia, apoi în Iugoslavia (pe la Turnu Severin – n.n. L.V.). Au fost prinși (încercând să treacă Dunărea, înotând – n.n. L.V.)”… În sumar (selectiv): Andrei Marga, N. Stan, N. Jinga, Andreea Răsuceanu, Olimpiu Nușfelean, Ion Tudor Iovian, Ovidiu Genaru, N. Coande, C. Severin, Kocsis Francisko, I. Groșescu, Ioan Holban.
ARGEȘ 8 / 2025
Gheorghe Grigurcu, „Jurnal de idei”: 1) Aparența lipsei de sens ar putea fi mai provocatoare decât un sens explicit. Sensul e o limită, căutarea sa e libertate. 2) Amnezie. Un gând care-ți alunecă precum o pietricică în prăpastie, în timp ce urci pe o potecă de munte. 3) Constatare tardivă. Ne asemănăm doar în măsura care suntem capabili a ne deosebi. 4) Senectute. Uneori te simți o fantomă a ceea ce ai fost, alteori o fantomă a ceea ce vei fi. De ce să presupunem că viitorul te va cruța mai lesne decât trecutul? În alte pagini, Dumitru Ungureanu, „Impasibila opacitate”: Eu n-am băut cât tata, însă am cheltuit pe cărți, pe discuri și pe alte obiecte culturale cel puțin o „mașină mică”, dacă nu mai mult. N-am băgat de seamă că slăbiciunea asta – să-i zic financiară sau economică – mă ține perfect în afara cercului de „oameni cu bani” (vorba unui fotbalist) care contează într-o societate, fie ea capitalistă, fie socialistă, precum cea în care m-am format. Sau deformat? Sorin Antohi, „Idei și zile”:În ultimele decenii, mai întâi în spațiul simbolic, dar penetrând progresiv în toate celelalte, ura celor de jos, instrumentalizată de profitori și manipulatori politically correct și woke, începe să câștige marile războaie culturale și să dicteze normele, cutumele, chiar legile. Dan Ciachir, „Jurnal 2024”: 24 martie. Alaltăieri-seară, înainte să ies în oraș, am deschis calculatorul și am rămas uimit citind o notă scurtă din Cotidianul în care se spunea că Nicolae Manolescu făcuse stop cardiac și fusese dus la Spitalul „Elias”, medicii fiind foarte rezervați în privința sa. Azi, între 8 și 9 seara a telefonat Ioan-Radu Gava, redactor la DCNews, spunându-mi că Manolescu murise. Îmi cerea o declarație în acest sens, ceea ce am făcut imediat, afirmând că a fost un domn (mi-am dat cu el teza de licență) și cel mai important critic și istoric literar român postbelic, menționându-i descendența dintr-o familie de intelectuali și anticomunismul ireductibil. În sumar (selectiv): N. Oprea, Calinic Argeșeanul, Leonid Dragomir, Sorin Lavric, Daniel Cristea-Enache, Radu Aldulescu, Octavian Soviany, Horia Vicențiu Pătrașcu, Jean Dumitrașcu, Lucian Pricop, N. Georgescu, Paul Aretzu. Ion Popescu Brădiceni, Mihai Barbu, Cristian Meleșteu.
ADDENDA
● Andrei Pleșu, „Corupție, incompetență, prostie – reflecții vechi despre teme mereu noi”: Prostul harnic şi mămos. Prostia cea mai dăunătoare e, de departe, prostia hiperactivă. Cel lovit de o asemenea „virtute” e ubicuu, mereu ofensiv, treaz, la datorie. Afişează, de regulă, un portret de slujitor devotat cauzei şi reuşeşte să distrugă tot ce atinge, cu un zâmbetblând, grijuliu, de mătuşică protectoare şi neînţeleasă. Sub chipul său gospodăresc şi umed se ascunde, de obicei, o încăpățânare zoologică şi o loialitate ostăşească faţă de şefii săi… O ultimă observaţie, totuşi: nu e om să nu treacă, din când în când, prin „crize” de prostie. Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar eşti scuzabil dacă îţi iei, la timp, distanţă faţă de derapajele proprii şi, mai ales, dacă nu te agăţi ţanţoş, pe viaţă dacă se poate, de beregata, oricum şubrezită, a instituţiilor naţionale…(DILEMA / 7 august 2025) ● Răzvan Voncu, „Prejudecăţile inverse: hibridizarea genurilor”: La origini, în Antichitate, poezia a fost epică. Optzeciștii sunt cei care vor face din hibridizarea genurilor o miză programatică, aspect vizibil mai ales în poezia generației. Fugind de re-ideologizarea pe care ultimul deceniu ceaușist se străduia să o imprime literaturii și încercând să îi sugereze cititorului o altă viziune asupra lumii românești decât cea triumfalistă a regimului, scriitorii generației optzeci s-au concentrat asupra unei literaturi întoarse către ea însăși. Către meta-roman și către „poetica realului“, către „textualism“ și inserția autobiograficului, deopotrivă în proză și în poezie. Cineva cu educație clasică (și n-au fost puțini, în epocă, nici criticii, nici cititorii cu o asemenea perspectivă) ar putea reproșa prozei optzeciste că este prea livrescă și atentă a-și nara propria poetică, iar poeziei, că e prea prozaică. (LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ Nr. 8 / 2025) ● Vladimir Tismăneanu, la rubrica sa: Într-o lume plină de fantome și fantoșe, de impostori și cartofori, de neghiobi și cabotini, de veleitari și mercenari, de șarlatani și mafioți, e bine să nu cădem în abisul deznădejdii. Empatia învinge întotdeauna indiferența. Valorile autentice există. Ele sunt veșnice, cum afirma filosoful D.D. Roșca în 1943. Omul este singurul animal care are trebuințe morale. Singurul care compătimește. Criza timpurilor noastre nu este una a declinului inexorabil al modernității liberale… Nu sunt nicidecum un adept al ideii de Progres ca „motor al istoriei”. Nu cred în „legități sociale”. Mă feresc de orice determinism. Trăim un moment de răscruce, nu însă, mă obstinez să o cred și să o repet, unul de prăbușire, de naufragiu, de eșec definitiv al spiritului civic liberal. (ORIZONT Nr. 7 / 2025)