Regizorul Cristian Mungiu, reprezentant de frunte al Noului Cinema românesc, laureat al mai multor premii internaționale, inclusiv al Palme d’Or-ului în 2007, cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, este și un pasionat povestitor literar. A publicat în 2023 o carte cuprinzând povestirile bunicii sale, Tania Ionașcu, despre copilăria ei basarabeană și despre calvarul ocupației rusești. Volumul a avut numeroase lansări în țară, inclusiv o dezbatere la Bookfest Chișinău – 2023, cu o sală arhiplină. Cititorii au venit atrași de faima lui Mungiu, ale cărui filme sunt bine cunoscute și în stânga Prutului, dar au vibrat și la tematica acestei cărți.
„Bunica – mi-o amintesc – stătea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roșie, iar eu stăteam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, consemnând fiecare amănunt pe cât puteam cu vocea ei, încercând să-i păstrez cât mai mult vorbele. Unele lucruri și le amintea mai precis, altele mai puțin. În orice caz însă, din când în când zicea: dacă pe tine te interesează lucrurile astea, eu ți le spun – dacă crezi că ți-or folosi într-o zi la ceva.” (p. 8) – notează Cristian Mungiu într-un Cuvânt înainte la carte.
O femeie bătrână povestind cu mâinile în poală și nepotul ei notându-i scrupulos amintirile. O scenă pe care o recunoaștem mulți dintre noi, atunci când încercam să ne descoasem „antecesorii” asupra vremurilor de demult, nevenindu-ne să credem că au existat povești, întâmplări, evenimente înainte să venim noi pe lume, iar noi le putem auzi pentru că suntem veriga unui lanț pierdut în negura timpului, care se va întinde și după noi. Dacă, de bună seamă, vom avea, la rându-ne, de transmis ceva urmașilor.
Cristian Mungiu a început să noteze amintirile bunici sale, Tania Ionașcu, pe la mijlocul anilor ’90, cu sentimentul că o viață consemnată capătă sens, devine exemplară, anulează nefericirile trăite și cumva îi oferă o răscumpărare.
„Scriu rândurile acestea într-un moment când mă apropii de vârsta Bunicii mele de când am început să am primele amintiri cu ea. Mi se părea bătrână pe atunci, cum ți se par obligatoriu bunicii când ești copil. Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.” (p. 9)
* * *
Povestea Taniei Ionașcu e narată la persoana întâi. Îi auzim vocea: calmă, coerentă, egală cu sine însăși, indiferent că vorbește despre viața cotidiană din Cahulul interbelic românesc sau despre dramele și tragediile prin care a trecut familia ei, în care bolile și ghinionul au lovit necruțător. La Cahul, oraș din sudul Basarabiei, părinții ei, oameni destul de înstăriți, Elena și Neculai (zis „Papa”) Cepalo, aveau un han. Bunica de pe mamă, Elisabeta Lecața (îi spuneau Babușca), născută Dimov, locuia cu ei și se înțelegea foarte bine cu ginerele, spre nemulțumirea Mamei – o femeie încăpățânată și autoritară. Iată o scenă tipică pentru genul acesta de rivalități:
„Papa se înțelegea foarte bine cu Bunica Elisabeta, dar se certa des cu Mama. Dar cu cine se înțelegea Mama? Babușca mai traversa curtea în câte o seară pe la noi și, când îl găsea pe Papa adormit pe canapeaua din sufragerie, îl învelea cu o pătură, să nu-i fie frig. Mama se enerva îngrozitor, tocmai pentru că Babușca nu îi atrăgea niciodată atenția că poate s-ar fi cuvenit să-l învelească ea pe Papa. Or mama nu voia să se simtă vinovată pentru că nu ne arăta mai multă dragoste nouă, celor din familie.” (p. 23)
Mama Taniei Ionașcu agonisea avere, mai ales covoare și bijuterii, și păstra o sumă mare de ruble din Primul Război Mondial, devalorizate și inutile. Patima pentru lucruri avea să o coste deportarea în Siberia, pentru că a refuzat să se refugieze împreună cu copiii săi în Regat, în cele 2-3 zile permise, după 28 iunie 1940, pentru că nu putea să lase bunurile adunate o viață. Papa fusese ridicat de ruși, închis în închisoarea din Cahul, apoi n-au mai știut nimic de el. Tania împreună cu sora ei mai mică Liza și cu verișoara Lucica au reușit să treacă Prutul, pe la Ungheni, după ce stătuseră o lună în niște vagoane trase pe o linie moartă la Chișinău. În Basarabia rămăsese Costică, fratele lor mai mic, despre care de asemenea n-au mai avut nicio veste.
Neavând suficientă zestre, Taniei nu i se permitea să se mărite cu un ofițer, Petre Ionașcu (viitorul bunic al lui Cristian Mungiu), originar dintr-un sat de răzeși de lângă Bârlad. Dosarul lor matrimonial trena prin birouri, când, după o lungă așteptare, acceptul a venit chiar de la generalul Antonescu. Începuse războiul împotriva URSS și întrucât își puteau oricând pierde viața pe front, militarilor li s-a oferit șansa să-și întemeieze o familie fără niciun fel de rigori și precondiții.
Spune Tania Ionașcu: „Odată Petre a plecat în București, căci Stelian Popescu, directorul de la Universul, anunțase că are vești și că acordă ajutoare pentru refugiați. A mers Petre și a primit niște bani pentru noi, însă s-a întors fără să afle nimic despre cei rămași acasă, la Cahul. Nu știam nici dacă trăiau, nici dacă fuseseră arestați sau rămăseseră liberi. Era primăvară. Dormeam prost între mobilele mucegăite. Într-o noapte, am avut un vis. Se făcea că îl ardeau pe Papa în sobă, la noi acasă. M-am trezit foarte rău. Pe fereastră se vedeau trupele nemțești care treceau către front. Era iunie ’41 și Basarabia se luase înapoi.” (p. 74)
În aceeași vară cei doi tineri căsătoriți și sora Liza s-au întors la Cahul. Au găsit casa lor devastată. Nici urmă de frățiorul Costică. Despre mama li s-a spus că a fost arestată în toamnă, după trecerea lor peste Prut, și dusă
într-un lagăr, nu se știe unde. Dar au aflat și despre alte atrocități.
Tania Ionașcu: „Hristache, vărul meu, intrase să lucreze șofer. Cât fuseseră rușii, lucrase pentru armata lor, apoi însă fusese luat să conducă și camioanele nemților. Mi-a zis odată că să nu întreb ce se întâmplase acasă cât eram în refugiu, că mai bine să nu știu. Hristache cărase cu camionul evrei către o pădure lângă oraș în care erau duși să fie împușcați. Avea o mică despărțitură între cabină și lada camionului pe care o astupase cu scânduri, ca să nu-i mai audă pe oamenii aceia rugându-se de el să le dea drumul. Alături de el stătea un neamț cu arma și îl mâna să conducă înainte. Conducea și plângea. Asta e tot ce mi-a zis atunci și niciodată n-a vrut să mai vorbească despre asta.”
(p. 76)
* * *
O adevărată odisee a avut Petre, soțul Taniei Ionașcu, odiseea întoarcerii acasă, comparabilă cu povestea protagonistului din Cold Mountain, romanul lui Charles Frazier, ecranizat de Anthony Minghella în 2003 și turnat în România: soldatul nordist, care-și caută drumul spre casă, după ce zăcuse într-un spital militar. Pentru sublocotenentul Petre Ionașcu a fost aievea.
Întoarcerea armelor, după lovitura de stat a Regelui Mihai, din 23 august 1944, l-a prins pe frontul de la Bug. A fost un haos îngrozitor: dintr-o dată dușmanii – rușii – deveniseră aliați, iar aliații – nemții – erau noul inamic împotriva căruia trebuia să lupți. Și era mai limpede, mai preferabil să-i ai pe ruși în cătarea puștii ca mai înainte, decât ca acum, spune Tania, citându-și soțul. Rușii îi arestau pe toți soldații români de pe front, îi închideau în lagăre de prizonieri, urmând să le hotărască soarta mai târziu. Pe mulți i-au împușcat. Cât pe ce să pățească la fel și Petre. Fugit de sub escorta rusească, împreună cu alți camarazi, după mai multe zile hălăduind prin vii și dealuri în Basarabia, au fost prinși și duși la primăria unui sat. Acolo un procuror sovietic a decis să fie executați pentru că erau dezertori. Au stat ore în șir, lipiți cu spinarea de zid, sub un soare torid, într-o tensiune teribilă, uscați de sete, în timp ce niște paznici își încărcaseră armele în așteptarea ordinului. O secvență cât se poate de banală: „Erau oameni care își vedeau de treaba lor prin ogradă, copiii continuau să se joace în curte, doi cai de la căruță fuseseră lăsați liberi și acum pășteau pe lângă ei, scuturând din umeri să alunge muștele…” (p. 98) Și tocmai când se dăduse ordin să se tragă asupra prizonierilor, în casă a sunat telefonul. O femeie tânără din primărie, pesemne șefa Sovietului, vorbitoare de română, a răspuns la telefon, apoi a ieșit afară și le-a zis că sunt liberi. Ar fi putut fi și altfel. Hazardul împărțea destinele fără să țină seama de vârstă, uniformă, circumstanțe, vină…
* * *
Viața sub comuniști nu le-a fost mai ușoară. Li se născuse fiica Maria sau Mioara, cum îi spuneau. Se stabiliseră la Iași, încă înainte de război, după ce se refugiaseră din Basarabia. Aveau o gospodărie și pământ la Miroslava. Le-au pierdut pe toate, după instalarea noului regim. Au reușit totuși să cumpere o casă în Sărărie, cu banii din solda de război a lui Petre, o fostă locuință a lui Constantin Stere – pentru o vreme prefect al Iașiului –, care își amenajase un observator astronomic într-un foișor. Casa era delabrată, au reparat-o. În ‘47, Petre Ionașcu a fost dat afară din armată, grea lovitură pentru tânărul ofițer. A hotărât atunci să intre la facultate și s-a făcut profesor de istorie. În casa din Sărărie a copilărit nepotul lui Tania și Petre Ionașcu, viitorul cineast și cronicarul acestei istorii. Capitolelor narate de bunica sa, Cristian Mungiu le-a adăugat un Post-scriptum, semnat de el, în care reconstituie anii trăiți alături de bunici și de poveștile lor. Acest compartiment final e precedat de un set de fotografii din arhiva de familie, cuprinzând viața lor din interbelic, dar și imagini de după 1990, când Tania Ionașcu și-a putut în sfârșit revedea baștina.
„Când am ajuns în Cahul, Bunica nu mai recunoștea nimic din oraș, spune Cristian Mungiu. Umbla cam fără țintă pe străzi și încerca să se orienteze, uitându-se în toate direcțiile, dar părea pierdută. Străzile aveau alte nume și multe case nu mai erau. Până la urmă, a ajutat-o Cati și, din aproape în aproape, Bunica a ajuns în fața casei ei. Dar parcă nu-i venea să creadă că aia era. Casa mare, impunătoare, de care ne vorbea ea, era mică și afundată în pământ. Strada se înălțase mult în cei cincizeci de ani trecuți, și casele rămăseseră mai jos. Curtea era plină de niște maghernițe mici și dărăpănate.
Am bătut la poartă și am așteptat să vină să ne deschidă. Cati a făcut parlamentările. Era o femeie care a venit să vorbească cu noi, dar nu era deloc fericită să ne vadă. La început nici n-a vrut să ne primească în curte. Celor ce locuiau acolo le era teamă să nu revendicăm casa, deși le ziseserăm că nu avem nici o pretenție. Cu greu, într-un final, femeia a lăsat-o pe Bunica în curte, dar pe noi ne ținea la poartă. Până la urmă am intrat și eu, cât să-i fac o fotografie la geamul camerei ei.” (p. 148)
A fost singura și ultima vizită a Taniei Ionașcu în Basarabia, după 50 de ani – o înstrăinare pe care i-au dictat-o niște puteri care trec cu șenilele peste visele și speranțele noastre, fără să ne întrebe…
* * *
Sunt două fotografii alb-negru. În prima, făcută în 1937, o fetiță de zece ani stă la un geam deschis vraiște. Se joacă, amuzată, cu un cățel și are, alături de ea, pe pervaz, o floare în glastră. În cea de a doua poză, realizată în 1990, în fața aceleiași ferestre, o femeie în vârstă, fetița de acum 50 de ani, în picioare, afară, sprijinindu-se de perete. Canaturile ferestrei sunt închise, doar o mică crăpătură lasă să se întrevadă interiorul odăii scufundat în întuneric. Femeia privește spre noi, în spatele ochelarilor cu ramă groasă, are un zâmbet împăcat, abia întrezărit, în colțul gurii.
După ce a adunat-o între coperțile unei cărți, Cristian Mungiu ar putea face din povestea acestei imposibile întoarceri, un film exemplar, o epopee exponențială despre o familie de români care au înfruntat istoria și au învins-o.
Cristian Mungiu, Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană.
Cu fotografii din arhiva familiei. Seria Memorii & Jurnale.
Editura Humanitas, 2023