Istoria critică a literaturii române – majoră și imperfectă…
În precedentul episod al acestui „serial” am reconstituit lansarea și întâmpinarea Istoriei critice a literaturii române. Pasul următor: prezentarea conținutului efectiv al cărții. E-adevărat că abundența comentariilor din presa culturală și, în ce-l privește pe autorul „serialului”, nu doar cele spuse în dezbaterea „avanpremierei” de la Cafeneaua critică, în noiembrie 2008, înaintea lansării cărții la Târgul Gaudeamus, ci și amplele mele articole despre ambele ediții, în numărul special al aLtitudinilor dedicat Istoriei… (nr. 37-38-39/ martie-aprilie-mai 2009), apoi într-o cronică în două părți din Luceafărul de dimineață (nr. 3, martie 2020 și nr. 4, aprilie 2020), m-ar scuti de încă o operațiune rezumativă.
Și totuși…
După cum se vede, încerc o reevaluare a întregii acțiuni critice a lui Nicolae Manolescu în prima etapă a postumității sale, înainte ca serenitatea posterității să se instaleze și „adevărurile” operei să se decanteze, însă deja în situația brusc modificată de plecarea autorului dintre noi. Cărțile, articolele, eseurile, Istoria critică… sunt aceleași, însă perspectiva noastră asupra lor n-avea cum să nu se schimbe. Într-un fel ne citim colegii activi, în plină evoluție, capabili și de eventuale surprize, și-n altul pe cei care ne-au stat până de curând alături, dar s-au stins recent, operele lor „închizându-se”, încât abia acum ne putem pronunța asupra lor ca ansambluri „definitive”. Mai pot apărea oarecari noutăți la publicarea unor inedite, a manuscriselor din arhivele personale, a altor scrieri neștiute, poate că uneori – totuși nu foarte des… – spectaculoase, dar pragul de trecere din contemporaneitate în postumitate rămâne important, producător de mutații de percepție, de interpretare, de evaluare, mai degrabă – de cele mai multe ori – doar de nuanță, dar și – în anumite cazuri – mai masive, semnificative.
Două dintre caracteristicile operei manolesciene o plasează în categoria secundă, a celor asupra cărora e de așteptat să ne modificăm substanțial percepțiile după ce autorii s-au stins din viață.
Întâi – excepționalul instinct al implicării lui Manolescu în prezentul literar și general-cultural, până la cel politic. Tot ce-a făcut și-a scris a contribuit la construcția din mers nu a unei singure epoci, a mai multora succesive: a fost mereu prezent, și-a formulat limpede opiniile, a pledat și a polemizat în vâltoarea valurilor înspumate. Lucru evident în acțiunea cronicarului de cărți noi și a intelectualului public, combatant aprig în bătăliile „la zi”. Însă și când s-a ocupat de scriitori din trecut, și când a pictat panorama generală a literaturii românești, n-a fost un cercetător al trecutului cu ținte de exeget strict istorizant, interesat preponderent de monografierea autorilor captivi ai vremurilor lor: a avut sistematic în vedere „actualitatea clasicilor”, relevanța lor peste ani, decenii, seculi, „contemporaneitatea” lor cu noi, cei de azi (în sensul în care Jan Kott îl tratase pe Shakespeare drept „contemporan al nostru”). Chestiune de dozaj, de fapt: profesionalismul îți impune și rigori contextualizante, acumulări factologice, până devii un erudit și-n materie de vechimi și străvechimi; însă diferența dintre exegeții cu vocație strict istorico-literară și criticii-critici care sunt și ei până la un punct, inevitabil, istorici constă în asumarea celor două perspective, a trecutului, respectiv a prezentului. Or, opera manolesciană, pe care o urmărisem cu toții în împletirea ei constantă cu actualitatea în continuă modelare, și-a schimbat din martie 2024 statutul, metamorfozându-se într-un corpus de-acum delimitat de noul prezent, de șirul noilor „prezenturi” de-atunci încoace și care vor urma. Situație în care tot ce gândeam despre scrierile sale se cere regândit.
…Poate că descrierea acestei ecuații de interpretare în două trepte mari e prea general-valabilă, li se întâmplă și altora, tuturor criticilor-critici „ai actualității” după ce și-au încheiat prestațiile. Însă statura emblematică a lui Manolescu, de „solist” al eșalonului său generaționist și al întregului câmp exegetic al neo-modernității autohtone, dominator cel puțin până-n 1989 și cu un rol proeminent și-n cei 35 de ani pe care i-a trăit în perioada postcomunistă, în postmodernitate, face mai evidentă distincția și mai urgentă reevaluarea, chiar și-n atmosfera intens-emoțională dintr-o literatură părăsită pe neașteptată de unul dintre principalele sale repere.
A doua caracteristică a operei relevantă în această perspectivă fiind chiar anvergura ei. Era greu de cuprins și până acum, însă esențială era acțiunea lui Manolescu „în curs”, „la zi”, ultimele sale articole și cărți. I-au fost prompt remarcate și mult comentate principalele „contribuții” critice și istorico-literare (adică… tot critice, conform demonstrației anterioare!), i-au fost urmărite treptele carierei și i-au fost sesizate datele de profil definitorii, dar în prim-plan s-a aflat tot timpul „ultimul” Manolescu. Odată încheiată, propria sa operă întreagă și-a „detronat” autorul…
Istoria critică a literaturii române, așadar.
Scrisă – cum am arătat – în două-trei epoci/ perioade: finalul comunismului, primii ani de „tranziție” și democrația capitalistă cu economie de piață.
Primul volum – către sfârșitul anilor 1980. Predat spre publicare. Amânat în ultimele luni ale vechiului regim. Publicat în cel nou – cât de „nou” a reușit să fie în primele sale luni, în primul său an. Dar scris în prima dintre cele trei epoci.
În timp ce primul volum era lucrat în editură și-apoi trimis pentru culegere în tipografie, va mai fi scris unul sau mai multe capitole despre „romanticii” noștri. Însă atunci când s-a produs explozia regimului comunist, când un sistem s-a făcut praf și pulbere și altul și-a început dificila naștere, convulsivă, prelungită într-o fierbere socio-politică de durată, s-a văzut și el prins în turbion, deturnat, ca noi toți. N-a avut cum să continue scrierea cursivă a Istoriei critice… Întreruperile de redactare riscau să se transforme în „fracturi”, în prea-lungi pauze. Dar primele suspendări au fost temporare. Manolescu a avut seninătatea temperamentală care să-i permită ca, printre urgențele perioadei, printre noile și numeroasele lucruri pe care le avea de făcut în politică, în Universitatea la care preda, cea mare din București (rector!), în lumea literară și culturală, în noua presă liberă, să se „extragă” și să mai adauge câteva secvențe la Istorie… Cele publicate până la urmă în culegerea Poeți romantici din 1999. În epoca a doua, pe care o numesc „post-revoluția”.
Intervenise între timp „fractura” efectivă, probabil după mai puțini ani „postrevoluționari” decât ar rezulta din data apariției Poeților romantici (nu mai reiau supozițiile asupra culiselor proiectului). Până la reluarea din 2005 avea să treacă probabil mai bine de un deceniu de „tranziție”, cum era numită epoca în epocă – între două regimuri, între două lumi, de la viața în dictatură la cea în democrația încă-imperfectă, visată, idealizată, deși… începuse, era incipientă, pornise la drum…
Și în 2005-2008 – mobilizarea pentru finalizarea Istoriei…, pentru elaborarea ultimelor două treimi: „prima” modernitate și neomodernismul plus postmodernismul deceniilor post-proletcultiste. În epoca a treia, în care noua societate democratică se stabilizase, țara intrase în Organizația Pactului Nord-Atlantic în 2004 și pe parcurs avea să se producă și integrarea în Uniunea Europeană, în 2007.
Așa cum a ieșit până la urmă, scrisă în cele trei etape/ epoci, cu pauze mai mici ori mai mari, și cvasi-unitară, și oarecum-fracturată (incompatibilitate pe care să se remarce că am „muiat-o” recurgând la atenuatorii opoziției unitar/ fracturat!), Istoria critică… e o operă majoră. Departe de a fi perfectă, dimpotrivă. Îi voi trece în revistă lipsurile, păcate, imperfecțiunile. Nu înainte de a recunoaște, de a afirma răspicat ce au susținut și alți comentatori ai cărții, printre care m-am prenumărat și când am întâmpinat-o cronicărește sau prin dezbateri critice, la Cafeneaua… „avanpremierei” adăugându-se alte ediții în care mi-a fost invitat, inclusiv cea de pe 1 martie 2012, intitulată Cu Nicolae Manolescu, la trei ani de la Istoria critică a literaturii române; Proiectele unui parizian (era încă ambasador al României pe lângă UNESCO, în Capitala Franței), și atunci când am ales pentru opul din 2009 titlul Nicolae Manolescu – de la cronica literară la Istoria critică… Și anume că este, prin anvergură, una dintre cele mai importante cărți ale sale: sinteză totalizantă a unuia dintre cei trei critici care au structurat literatura română din secolele XIX-XX, pașoptismul și junimismul, modernitatea, neomodernitatea – Maiorescu, Lovinescu, Manolescu.
Imperfectă…
Anvergura, masivitatea rezultă din perspectiva de ansamblu: cuprinderea integrală generează amplitudinea textului. Un „tratat” de istorie generală a domeniului e condamnat la corpolență, nu poate avea siluetă (decât în variante rezumative, în „compendii”).
Dincolo de cantitate, esențial rămâne proiectul personal: care e viziunea imprimată de autor materiei, ce imagine „manolesciană” asupra literaturii române ne transmite Istoria critică…?
Lovinescu își construise scenariul celei …contemporane în funcție de perspectiva sa de critic modernist: trecutul înregistrase primele eforturi de recuperare a decalajelor față de literaturile europene majore, iar prezentul său, al primelor decenii de secol XX, reușise „sincronizarea”, „alinierea” la standardele vremii, ale modernității. Cu specificități etc., firește.
Logica lucrurilor ar fi trebuit să-i impună lui Manolescu, critic neomodernist, să reinterpreteze trecutul din perspectiva noului său prezent, altul decât al lui Lovinescu. Cât de diferit, cât de „altul”, totuși?! Către mijlocul anilor 1960 firul fusese reînnodat, se produsese „revenirea la estetic” de după proletcultism, modernitatea revenise și-și reluase traseul, cu un bilanț bogat. Dar noutăți structurale majore, de limbaj literar, n-aveau cum să apară într-o fază recuperatoare, de „restaurație” a modelului dominant pe care regimul comunist îl diabolizase și-l interzisese la început, sfârșind prin a-l accepta.
Manolescu și-a dat seama sau a intuit că e firesc să-și construiască panorama în așa fel încât centrul de greutate să cadă în zona sa de dominație critică. Drept urmare, Contemporanii de după 1948 și până la Generația ’80. Postmodernismul sau Postmodernismul. Generația ’80 (cu inversiune în ediția a II-a) au rezervate peste 400 de pagini, aproape o treime din Istorie… Avea justificarea marilor acumulări cantitative ale etapei – din ce în ce mai numeroși autori, mulți valoroși, sumedenie de cărți care meritau luate în discuție. Pentru postmoderni și pentru evoluțiile de După 1989 vor mai fi disponibile doar circa 150 de pagini cu portrete concise, „crochiuri”. E-adevărat că pe pionierii etapei, Leonid Dimov, M. Ivănescu, Radu Cosașu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu și alții, îi încadrase pe criteriu simplu-cronologic la Generația ’60, incorect tipologic. Oricum, preferința era clară.
În ce privește literatura noastră de secol XIX și de primă jumătate din XX, perspectiva „neomodernistă” ar fi putut să reașeze lucrurile sensibil diferit față de cea lovinesciană? În linii mari – nu. În interpretările aplicate, în evaluări, în detalii – sigur că da! Se și confirmă: Manolescu face mai peste tot observații interesante, vine cu „contribuții” personale, „citabile”. Fără să propună o idee proeminentă de reorganizare a scenariului mare de evoluție a domeniului, fără să croiască o nouă imagine generală a literaturii române, ceea ce ar trebui să constituie motivația de principiu a unei asemenea operațiuni și motorul său propulsor. Reamintindu-ne și conjunctura din anii 1980, îndemnurile lui Z. Ornea și probabil și ale altora, e de presupus că autorul a cedat mai degrabă în fața ideii că panorama generală, „sinteza” ar constitui o „împlinire” personală, aproape o „obligație” a unui critic important, dintre cei mai importanți…
Dacă n-a urmărit o reinterpretare îndeajuns de masivă a literaturii autohtone pentru a constitui o noutate de viziune, Manolescu a gândit „metodologia” Istoriei critice… pe alte trei coordonate.
Prima apare în titlu, ca determinant poate surprinzător al genului, cu o modulație în ediția a II-a, în „observațiile preliminare” adăugate la Epilog. Istoria unei istorii, unde își definește cartea drept „o Istorie a opiniei critice” (II, 1445 – deși aici se referă la propriile opinii și modificări de evaluare, cu trimitere la conceptul lovinescian de „revizuire”). Nu avea în vedere raporturile dintre cele doi mari versanți ai genului, nu viza istoria literară lipsită de spirit critic. Alta era ideea anunțată în combinația Istoria critică…: Manolescu își propusese să-i citeze pe exegeții anteriori, cu care să intre într-un dialog profesional. La startul Introducerii din 2008 (p. 5), într-o primă secvență adăugată celei din 1990, autorul explică de ce a ales pentru ilustrarea copertei Mâinile care desenează, cunoscuta litografie a olandezului M.C. Escher, de fapt desenându-se una pe alta. Orice nou comentariu trebuie să pornească de la cele anterioare, într-un soi de circularitate a criticii. Însă intenția capătă pe parcurs concretizări mult mai rare decât ar fi fost de așteptat, capitolele prezentându-și protagoniștii fără o „istorie a receptării” sistematică. Vor fi doar citate sporadic anumite puncte de vedere anterioare pe care – în genere – cronicarul le subliniase ca meritorii scriind de-a lungul deceniilor despre cărți ale colegilor săi.
A doua coordonată e cea „canonică”. Termenul apare și el pe prima pagină a Istoriei… și va reveni pe parcurs. Introdus în premieră în România de către Virgil Nemoianu într-un articol publicat în 1990 în România literară, conceptul e utilizat și de Manolescu, și de mulți alții, preluat în lexicul stereotip al sistemului de învățământ, cu sensul de ierarhie fixată, nu ca proces amplu de decantare. În accepția simplificată, oricine, un critic, o grupare, o epocă își pot aroga un „canon” ori altul. Un exemplu chiar din Istoria critică…: în ediția completă, a II-a, din 2019, în capitolul Romantismul, redatat 1840-1889, secvența Doctrina literară capătă în titlu completarea Canonul pașoptist. Două dintre trecerile de la o epocă la alta sunt descrise drept „bătălii canonice”, sintagma explicată de Nemoianu (I, p. 16-17), Manolescu adaptând-o la concurența dintre seriile succesive de scriitori. Va mai menționa „cărți intrate în canon, mai ales în cel școlar” (II, p. 1445), deși în „canon” intră autori, nu titluri. Criticii tineri ai anilor 2000 ar fi trebuit să susțină „cauza eventuală a unui nou canon” (II, p. 1382); „Deocamdată însă, paradigma literară și canonul sunt aceleași: paradigma se datorează optzeciștilor, canonul, criticilor interbelici” (Ibid.). Rămâne opțiunea pentru „canon” ca descriptor de etapă, de etape istorico-literare.
A treia caracteristică „metodologică” e opțiunea pentru descrierea exclusiv sau aproape-exclusiv critică: din Istoria critică… vor fi evacuate epica, „factologia”, narațiunile contextuale, poate că sub presiunea modelului călinescian al juneței, de care Manolescu se „eliberase” la maturitate. Sigur că istoria presupune cronologia, avansul pe firul vremurilor, deci narativitatea, așa-zicând inerentă, însă „tratatele” pot recurge la două feluri de scenarii: fie la „povestea” („histoire”/ „story”-„history”) acumulării de fonduri patrimoniale, de texte în cazul literaturii, de alte fapte socio-culturale ori științifice din toate disciplinele intelectuale, care-și au și ele „istoriile” lor; fie ca evoluție a întregului câmp, ca narațiune care-i include și pe generatorii de istorii, „poveștile” lor și-ale grupărilor din care au făcut parte, ale direcțiilor în care au avansat, ale epocilor. Or, fără să poată evita detaliile „factologice” atunci când de ele depind interpretările textelor, Manolescu renunță la reconstituirile de fundaluri. Etapele scenariului cronologic al Istoriei critice… se deschid cu foarte scurte secvențe introductive generale, apoi urmează descrierile de opere, autor cu autor…
(Continuare în numărul următor)