„Creierul electronic va fi exact. Cel viu, adevărat.”
Constantin Noica
Tot mai mult, Noica pare să devină pentru noi o figură a trecutului. S-a scris mult în anii ᷾90 despre el. Cu o cadență tot mai rară, s-a scris și după aceea în toți acești ani. Prietenii mei de la Timișoara și Arad, ca și alții din țară, au avut inițiativa unor conferințe și simpozioane meritorii. Și totuși, asediați cum suntem de toate grijile și imperativele momentului, figura lui Noica se estompează pentru noi.
Se estompează, mai ales, pentru că Noica a preluat pentru o etapă istorică a culturii române rolul de pedagog. Figura pedagogului este emblematică. Numele vine de la sclavul grec care ducea copilul de acasă la școală, dar se oprea în pragul școlii. Numeroasele nuclee ideatice și reflecții în jurul școlii vin de la acest rol, pe care filosoful l-a preluat cu generozitate fără egal, deci sunt urmarea acestei atitudini. Riscul acestui rol cultural rămâne acela de a indica mai cu seamă spre operele altora, și, mai degrabă decât spre actualitate, spre cele două mari perioade mai vechi ale filosofiei, cea greacă și cea germană, și mai puțin spre propria gândire și spre noutatea ei. Iar noi am rămas cu acest reflex al orientării clasice spre filosofia greacă și germană, trecând prea ușor peste ceea ce e actual în propria gândire a lui Noica.
Poate că nici nu am știut să găsim suficiente puncte de contact cu întrebările și gândurile noastre de acum în filosofia lui Noica. Pe mine, o discuție despre cartea lui Ovidiu Pecican[1] și întrebarea pe care mi-a adresat-o Grigore Vida despre corespondența cu Noica, m-au întors de curând la datoriile pe care le aveam față de el. Așa că am recuperat lectura Jurnalului de idei, pe care la apariția lui din 1990 doar îl răsfoisem, lăsându-l, așa cum recomanda Huxley, pentru o călătorie: citești un fragment, te oprești, arunci o privire pe geam, fără a pierde șirul care, și el, este cu întreruperi. Am început să o citesc acum cu anumite expectanțe: a unor aforisme. Așteptarea îmi era pregătită de Jurnalul filosofic „Dublează-ți dorințele – nu ți le stinge – și vei fi fericit” și de amintirea unui text din revistele de demult, pe care nu am reușit să-l regăsesc, în care Noica făcea, incredibil, comentariul unui triptic din Murphy: Nu putem câștiga, pentru că, zicea Noica, există legile conservării energiei și substanței; Pierdem întotdeauna și asta pentru că principiul al doilea al termodinamicii spune că entropia crește în sistemele finite; în fine, Nu putem ieși din joc datorită instinctului de conservare.
Ceea ce am găsit în primul rând în Jurnalul de idei, pe lângă multă filosofie și logică, au fost foarte multe reflecții și meditații provocate de știință – matematică, fizică, biologie etc. Mi-a întărit impresia că gânditorii români semnificativi par să fi fost mai interesați de știință decât lasă să se vadă opera lor finalizată. Dar ceea ce a fost cel mai neașteptat pentru mine este faptul că Noica se interesase demult, inițial frecvent, apoi cu o constanță mai rară, dar insistentă, de ceea ce el numea „mașini de gândit” – actuala noastră „Inteligență Artificială”.
„Devenire întru ființă” și „devenire întru funcție”
Se știe că, imediat după inventarea termenului de cibernetică de către Norbert Wiener (1948), în URSS și în statele satelit, ea a fost criticată dur ca „pseudoștiință idealistă”. Până prin 1954-1955 accesul la lucrările occidentale de cibernetică a fost practic interzis, iar utilizarea termenului era tabu. În România și celelalte țări socialiste s-a preluat linia Moscovei: condamnare oficială, marginalizarea cercetătorilor interesați. După moartea lui Stalin și începutul destalinizării, între 1955 și 1958, s-a revenit treptat asupra acestei respingeri, iar din 1958, cibernetica a fost reabilitată oficial și promovată masiv ca disciplină utilă economiei planificate. În România, în anii ’60, domeniul devenise parte a modernizării științei și tehnicii. În 1969, la Editura Științifică, a fost tradusă cartea lui Norbert Wiener din 1964, God & Golem, Inc.: A Comment on Certain Points Where Cybernetics Impinges on Religion, sub titlul Dumnezeu și Golem, S.A.
În perioada 1949-1958, Noica avea domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat 6, fiind eliberat în august 1964. Nu știu nimic despre reacțiile lui față de situațiile prin care a trecut cibernetica. De altfel, în paginile puține rămase din 1958, el nu vorbește încă despre cibernetică, ci despre mașina de gândit. În anii următori face de câteva ori referire la cibernetică, pe care o și definește prin anii 1977-1978 astfel: „Vrei să știi ce e cibernetica. Te adresezi devenirii întru ființă. Ea face rapid, ca o mașină electronică, un calcul, și pe urmă răspunde: cibernetica este, în definitiv, ceva inteligibil dar ca un fel de devenire întru ființă pune în joc un mecanism sau organism cu autoreglaj, ce se informează, învață a b c și devine, cu feed-
back-ul ei, tot mai adânc ce este ea. Devine întru ființa proprie.”[2]
Noica pune neașteptat de direct cibernetica în relație cu propria lui idee centrală: devenirea întru ființă. Cibernetica nu e doar mecanică, ea e o devenire întru ființă, un sistem cu autoreglaj, care se informează, învață, își adâncește propria identitate. Acest fragment ne spune că cibernetica arată cum ceva devine „mai mult sine însuși” prin feedback și autoorganizare. Din perspectiva IA de astăzi, exact așa funcționează algoritmii de învățare automată: prin autoreglaj – rețelele neuronale își ajustează parametrii – și feedback – reinforcement learning, backpropagation, evaluări iterative –, iar modelul converge către o structură stabilă a ceea ce „este el însuși” (un traductor, un generator, un clasificator etc.). IA modernă e chiar expresia acestei definiții – devenirea întru ființa proprie. Ea devine treptat ceea ce este, prin procesul de învățare.
Noica nu vorbește despre procesul mecanic, ci despre sens: „devine întru ființa proprie”. Adică fiecare sistem are un drum intern spre identitatea sa: un organism devine ceea ce este prin autoreglaj, o mașină cibernetică la fel. („Că mașina e programată? Dar și omul e programat, s-a spus.”[3]) IA de azi confirmă perfect această descriere: modele care „devin ceea ce sunt” prin învățare repetată. Din acest punct de vedere, IA de azi ar fi un exemplu viu al devenirii întru ființă, dar într-o variantă tehnică, artificială. Dacă și mașina „devine întru ființă”, adică își împlinește propriul proces de autoreglaj, atunci omul trebuie să se întrebe: mai e devenirea lui unică?
Răspuns este: da, pentru că omul nu doar se autoreglează în proces, ci și transcende acest autoreglaj, care este viața lui – își pune întrebări despre sens, nu doar despre funcționalitate. Devenind, mașina se apropie de „ființa proprie”, funcția pentru care e construită, doar în limitele programului său, pe când omul se apropie de ființă. IA devine „întru ființa” pentru care a fost proiectată (traducător, generator de text, rezolvitor de ecuații). Finalitatea îi este externă. Omul devine „întru ființă” deschis, nelimitat – finalitatea nu e predeterminată, ci liberă, creativă, încărcată de sens. IA se reglează prin feedback; omul se regăsește prin sens. Putem spune că IA are o devenire întru funcție; pe când omul are o devenire întru ființă. Un model algoritmic devine ceea ce a fost antrenat să fie; omul devine ceea ce nici nu știa că poate fi. Noica ar fi subliniat aici: adevărata devenire nu e doar convergența la o funcție, ci deschiderea spre un sens nelimitat.
Dialectica stăpânului și sclavului
Dar interesul lui Noica se îndreaptă de la început înspre „mașinile gânditoare”. Însemnarea din puținele pagini rămase din anul 1958 pare neașteptat de aproape de unele temeri actuale față de IA: „Problema roboților de mâine, înzestrați cu creiere electronice, va redeveni cea a primei întâlniri de la « conștiința de sine», din Hegel: afirmarea oarbă. Măciuca redevine actuală, în ceasul suprem al civilizației, când ea vrea să atingă stadiul vieții și să procreeze, iar toată problema e: ce motive are robotul să se apere în fața omului. Dacă are vreunul, atunci omul și-a încheiat cariera.”[4] În limbaj contemporan, asta ar însemna postumanismul sau singularitatea tehnologică – momentul în care IA ar putea depăși și înlocui omul ca agent istoric central.
Într-un moment în care calculatorul era abia la nivelul tuburilor electronice și al perforatoarelor (1958!), Noica are intuiția unor roboți cu „creiere electronice” și își imaginează deja problema fundamentală a mașinii care nu doar calculează, ci ar putea atinge un prag de autonomie și „conștiință de sine”. El înțelege această posibilitate în termenii lui Hegel din dialectica stăpânului și sclavului, unde două conștiințe se întâlnesc și istoria începe prin conflict și lupta pentru recunoaștere – fiecare conștiință vrea să fie recunoscută ca independentă, „stăpână”, posedând adevărul ei. Urmează lupta pentru recunoaștere cu „măciuca” și riscul morții; una dintre conștiințe cedează: devine sclav, acceptând să recunoască superioritatea adevărului celeilalte și să o slujească.
Desigur, Inteligența Artificială de astăzi, chiar și cea mai sofisticată, nu este o „conștiință de sine”. Modelele lingvistice, sistemele autonome, roboții industriali funcționează pe baza algoritmilor, fără intenționalitate sau dorințe proprii. Dar există discuții despre emergență și comportamente neanticipate: în rețele complexe, apar forme de decizie care nu sunt transparente pentru programatori. Fie prin programare, fie prin ficțiune culturală (de la Terminator la Westworld), pot apărea „scopuri”. Asta corespunde intuiției lui Noica despre „motivația” mașinii.
Ceea ce urmează este însă mai aproape de situația actuală. În dialectica hegeliană, stăpânul începe să depindă de sclavul care îi asigură viața, iar sclavul, prin muncă și transformare, își câștigă treptat propria libertate și răstoarnă raportul, după exemplul cu eloi și morlocii din Mașina Timpului a lui Wells. Omul ca „stăpân” a creat IA, îi dă date, scopuri, energie. IA e antrenată pe munca omului, servește, execută sarcini. Prin „muncă” – procesarea masivă de date, învățare automată –, IA devine mai competentă decât omul în unele domenii și tot mai indispensabilă și puternică. Omul devine dependent de IA, de la traduceri la diagnoze medicale, de la recomandări la luarea deciziilor. Și poate apărea răsturnarea: „stăpânul” (omul) descoperă că ar putea începe să depindă de „sclav” (IA) și se teme că își va pierde astfel supremația.
Dacă scenariul pare exagerat, voi spune doar că deja oamenii tind să „antropomorfizeze” IA, să îi acorde statut de partener: există chatbot-uri tratate ca prieteni, consilieri, chiar iubiți. Dacă nu există intenționalitatea reală, conflictul e doar proiectat de om. Dar tocmai acest joc al proiecțiilor poate avea efecte reale: dacă oamenii cred că IA are voință, vor reacționa ca și cum ar exista o luptă. Fragmentul din 1958 e o anticipare a dezbaterilor actuale. Dacă la Noica problema era filosofică și hegeliană – lupta pentru recunoaștere –, azi ea e tehnică și etică: cum construim IA încât să nu dezvolte „motive” care să intre în conflict cu omul.
Reflexivitate de ordin superior – a învăța să înveți
Pentru Noica, faptul că omul se teme de mașină este chiar dovada că mașina a atins un prag ontologic: devine suficient de asemănătoare cu omul încât să-l pună în pericol. „Până acum mașinile făceau ceva; acum fac ceva asupra lor: învață, de pildă, cu mașinile electronice. Actul de a învăța poate fi și el reflexiv, dincolo de prima lui reflexivitate. Faci ceva asupra ta și nu în afară. Căci în loc să afli ceva, să înveți ceva, poți învăța învățarea, poți afla mijlocul de [a] afla ceva – și la stadiul acesta par a fi ajuns de pe acum mașinile omului.”[5] Noica observă că mașina clasică (fabrica, motorul, uneltele) producea doar în afară. Mașina modernă însă „face ceva asupra ei însăși”: învață, își modifică stările interne, își optimizează funcționarea. Reflexivitatea aceasta e deja un pas spre autonomie. „Mașina de azi începe să fie interesantă – și primejdioasă – din clipa când ajunge și ea la reflexivitate, la ridicare la putere. Faptul că învață (află, înregistrează ceva) nu e încă prea mult: abia faptul că învață învățarea o scoate din mecanicism și o face să concureze ființa organică. Între adaptarea simplă, pasivă și adaptarea complexă, reflexivă, e o diferență de natură, deci. Lucrurile conjugă numai la forma pasivă. Organismele, la forma reflexivă (eu mă învăț să fac așa, conjugă acum și mașina). Abia omul conjugă la forma activă.”[6]
Chiar dacă nu au conștiință, Modelele de Limbaj (LLM) par reflexive – se pot explica, pot descrie propria funcționare, pot corecta erori. În IA de azi avem meta-learning, few-shot, self-improvement – sisteme care își generează propriile date de antrenament. Acestea sunt forme de reflexivitate algoritmică. Această „reflexivitate simulată” produce iluzia dublului uman. Cu alte cuvinte: oriunde apare reflexivitatea – capacitatea de a se raporta la sine –, apare o copie a spiritului. Noica spune: „reflexivitatea e atât de adânc legată de esența ideii, încât oriunde are loc tinde să dubleze ideea însăși (omul însuși)”. De aici vine și teama omului în fața mașinii: pentru că reflexivitatea mașinii e percepută ca apropiere de „esența omului”.
Noica distinge între mecanismul care învață și organismul care învață să învețe. IA de azi confirmă prima parte (învață), explorează a doua (meta-learning), dar nu a ajuns încă la „forma activă” (creația de scopuri radical noi). Întrebarea lui rămâne valabilă: când și dacă mașina va atinge nivelul reflexiv activ, ce loc mai rămâne omului? Noica a intuit cu decenii înainte că miza nu e capacitatea mașinii de a învăța, ci reflexivitatea ei – numim asta meta-learning și AGI.
Această teamă nu e doar psihologică, cum putea părea mai sus, ci metafizică: omul recunoaște în reflexivitatea mașinii o „umbră” a propriei esențe. Dacă mașina intră în zona reflexivă, nu mai e doar un mecanism, ci începe să concureze ființa organică. Azi discuțiile despre AGI (inteligență artificială generală) se învârt tocmai în jurul acestei teme – când IA nu va mai fi doar un „specialist” antrenat pe date, ci un sistem reflexiv, capabil să-și modifice singur metodele de învățare? Aici poate apare „primejdia” noiciană: pierderea controlului și competiția directă cu organismul viu.
Adevărata încercare va fi când IA va primi trup și, odată cu el, lume
„După ce veacuri de-a rândul s-a visat un suflet și o inteligență neîntrupată, un inteligibil fără de sensibil, acum vin modernii să spună că tocmai trupul e cel care dă abilitate intelectului. În Why Computers Must Have Bodies (« Review of Metaphysics», sept. 1967), Hubert Dreyfus de la Institutul de Tehnologie din Massachussetts regăsește ideea că recunoști întâi întregul (într-o fază) și nu partea – și că un agent întrupat poate evita sarcina infinită de a formaliza totul! [În margine:] Răspunsul gândirii europene, a întrupării, a revelației, dat Orientului, lui Plotin și chiar lui Platon. Dar mai ales: visului naiv, de detașare, al comunului. (Cum puteau să se întâlnească două lumi calitativ atât de diferite?)”[7]
Noica surprinde, pornind de la un articol al lui Hubert Dreyfus, tocmai ceea ce azi numim „embodied cognition” și problema corpului în IA. Tradiția europeană – Platon, Plotin, Orientul mistic – a visat o inteligență „neîntrupată”: sufletul pur, ideea fără materie. Dar contrariul pare adevărat: tocmai trupul dă inteligență, pentru că percepția și acțiunea corporală fac posibilă înțelegerea. Recunoaștem întâi întregul (o față, o situație), și nu partea; asta nu se poate formaliza exhaustiv, dar corpul o face posibilă.
Hubert Dreyfus a fost unul dintre criticii IA simbolice din anii 1960-1970. El spunea că mintea nu poate fi redusă la reguli formale și azi știm că avea dreptate: IA simbolică a eșuat tocmai pentru că încerca să formalizeze totul. Rețelele neuronale și modelele actuale de IA imită mai degrabă recunoașterea holistică, nu formalizarea completă. Modelele de limbaj – precum GPT –, nu au corp: funcționează pe text. Au o formă de „inteligență neîntrupată”. Visul de veacuri al unui intelect neîntrupat e, în IA de azi, exact ce reprezintă modelele mari de limbaj: sisteme care știu „să vorbească”, dar nu simt, nu percep, nu acționează. Roboții, însă, aduc IA întrupată: percepție vizuală, motricitate, interacțiune cu lumea. Dreyfus ar spune că numai prin corp, IA poate evita sarcina imposibilă de a formaliza infinit lumea. De fapt, exact asta e dezbaterea actuală: poate exista o inteligență generală fără corp, sau trebuie ca IA să fie întrupată ca să devină cu adevărat inteligentă? Situația actuală confirmă ceea ce Noica preia de la Dreyfus: corp și inteligență nu pot fi separate fără pierderi esențiale. Filosofic, asta înseamnă că IA întrupată (embodied AI) e direcția în care se decide dacă tehnica poate sau nu să dubleze omul. Dar și așa, „Microprocesorul (și computer-ul în genere) nu poate avea suflet. Căci nu-și asociază un general în plus; adică nu devine niciodată individual.”[8] IA poate simula conversația, poate produce „creații”, dar nu poate deveni „cineva”. „Sufletul” în sens noician nu e o substanță mistică, ci calitatea de a fi unic. Computerul nu poate avea suflet, și argumentul este lipsa „individualului” în sens ontologic. La Noica, „individualul” nu e doar un exemplar, ci sinteza dintre general și particular în forma unui chip unic al ființei. Sufletul nu poate fi procesare, ci numai individualitate unică. Diferența ontologică dintre om și mașină este aceea că spiritul trăiește în singular, tehnica în multiplu.
Finalul reflecțiilor asupra „mașinii de gândit” apare târziu, probabil prin 1987, în contextul unor observații despre diferența dintre exactitate și adevăr. Exactitatea e conformitate cu regulile, cu algoritmul, adevărul e conformitate cu ființa, cu întregul, cu rostirea. E foarte potrivit pentru final, întrucât concentrează în el toată tensiunea dintre om și mașină așa cum o gândește Noica: „Creierul electronic va fi exact. Cel viu, adevărat.”[9] IA are o putere uluitoare de lucru cu cantități imense de date și de exactitate în anumite sarcini – recunoaștere de patternuri, calcule, inferențe statistice –, dar omul rămâne singurul care poate discerne între corect și adevărat, între precizie și sens. Exactitatea e valoare tehnică; adevărul e valoare ontologică și existențială. IA va putea fi mereu exactă, dar nu va putea fi „adevărată” în sensul în care omul caută adevărul. Cel puțin deocamdată…
[1] Ovidiu Pecican, Umbra lui Noica. Reconstituiri și interpretări, Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2024
[2] Constantin Noica, Jurnal de idei, Humanitas, 1990, p. 102, Fragmentul [11], Caietul II (1965/66-1968/69)
[3] Constantin Noica, op. cit. p. 94, Fragmentul [189] Caietul II (1965/66-1968/69)
[4] Constantin Noica, op. cit. p. 18, Fragmentul [7], Caietul I, 1958.
[5] Constantin Noica, op.cit., P. 69, Fragmentul [119], Caietul II (1965/66-1968/69)
[6] Ibidem, P. 67, Fragmentul [116], Caietul II (1965/66-1968/69)
[7] Ibidem, P. 118, Fragmentul [245], Caietul II (1965/66-1968/69)
[8] Ibidem, P. 374, Fragmentul [279], Caietul VI (1978 – 1987)
[9] Ibidem, P. 383, Fragmentul [331], Caietul VI (1978 – 1987)