Încă de la primele lor cărți, apărute în anii optzeci ai secolului XX, se putea observa o stranie afinitate scriitoricească între Viorel Marineasa și Daniel Vighi. Ambii își căutau sursele de inspirație în poveștile ascultate în copilărie, cu gura căscată, de la bătrâni ai satului, într-o limbă colorată cu arhaisme și regionalisme pe care ambii și le însușesc cu precizie, despre întâmplări cotidiene, uneori anodine, dar pline de farmec nostalgic sau intrate în legenda locului sau a vieții în Banat. Combinația distinctă dintre aerul ancestral al poveștii și modernitatea stilistică conferă în ambele cazuri originalitatea scriitorilor, în peisajul destul de uniformizat al textualismului optzecist. În plus ambii filtrează întâmplările pe care le descriu prin sensibilitatea propriului suflet, cu o ironie tandră, plină de candoare (fenomen mai clar în scrisul lui Daniel Vighi), dublată de autoironia specifică autorilor contemporani cu cele mai noi tendințe ale literaturii vremii.
Compatibilitatea și complementaritatea scrisului lui Daniel Vighi și Viorel Marineasa a fost remarcată și de criticul literar Mircea Mihăieș, care a avut ideea genială de a le propune celor doi să se pună de acord asupra unor teme despre care să scrie amândoi câte un articol, iar ele să fie publicate în proximul număr al revistei Orizont, al cărei redactor-șef era. Din colaborarea scriitoricească a celor doi prozatori, dublată în chipul cel mai firesc de o prietenie indefectibilă, bazată pe afinități profunde, a apărut volumul Pas de deux (Humanitas, 2023), un periplu ironico-sentimental prin Timișoara ultimului deceniu comunist. Din păcate, la vremea apariției volumului, unul dintre autori, Daniel Vighi, plecase deja într-o lume mai bună, dar cartea era deja perfect constituită, așa încât, din punct de vedere literar, absența lui nu se simte decât sub forma unui nod în gâtul cititorilor care l-au cunoscut și i-au apreciat verva stilistică și imaginația creatoare.
Actualul volum, Bifrons, este gândit și realizat doar de Viorel Marineasa deși poartă pe copertă numele ambilor scriitori. Autorul a recuperat textele nepublicate în volumul anterior de Daniel Vighi și le-a completat cu o addenda care conține dialoguri mai mult sau mai puțin imaginare, în care Viorel Marineasa încearcă să reconstituie poziția lui Daniel Vighi legată de temele în discuție din dialoguri private sau din alte texte scrise de acesta pe temele respective. În această secțiune a cărții, textele fostului partener de „pas de deux” sunt introduse cu semnătura distinctivă Quasi-Daniel Vighi (QVD). Volumul a fost completat cu un text al Mariei Marineasa, nepoata lui Viorel, fosta studentă a lui Daniel Vighi, și un altul, al lui Alexandru Potcoavă, cel care a devenit noul partener al lui Viorel Marineasa în pagina din revista Orizont.
Dacă în Pas de deux, cei doi autori au revizitat locuri din Timișoara tinereții lor, în Bifrons experiența lor este de altă natură. Ei studiază documente istorice și comentează cărți de istorie a Banatului sau care țin de literatura confesivă a unor personalități ale trecutului. Farmecul și interesul acestor pagini constă în aceea că Daniel Vighi și Viorel Marineasa își păstrează în toate aceste texte calitățile de prozatori. Nu încearcă nicio secundă să îmbrace hainele scorțoase ale exegeților științifici sau ale criticilor literari, visează pe marginea documentelor istorice, încearcă să-și imagineze faptele și trăirile personajelor din perspectiva participanților la ele, își pun imaginația la lucru pentru a umple spațiile rămase libere în relatările mai mult sau mai puțin oficiale. Transmit documentului istoric suflul ficțiunii. Rezultatul este creionarea unor pagini inedite din istoria Banatului, aproape deloc cunoscute la nivelul marii istorii a românilor, cu personaje aproape anonime la nivel național, dar intrate în conștiința oamenilor din arealul în care au trăit. În plus, Banatul nu a fost niciodată locuit numai de români. Daniel Vighi și Viorel Marineasa sunt conștienți de faptul că pentru a înțelege istoria locului trebuie să se aplece și asupra unor personalități ale Banatului aparținând altor etnii. Studiile din ultimii ani au încercat să readucă în atenție contribuția unor intelectuali de origine maghiară, germană, sârbă, bulgară la alcătuirea unei identități care să singularizeze spiritul bănățean la nivelul României. Cărți precum Geografia literară a României, vol. II de Cornel Ungureanu includ și pe creatorii din acest spațiu literar care s-au exprimat și în alte limbi decât româna. La fel stau lucrurile și în domeniul istoriei sau în științele exacte. O spune explicit Quasi-Daniel Vighi în debutul textului intitulat Timișoreanul Osman Aga:
„…și nu înțeleg de ce am ascunde faptul că Banatul a fost timp de 164 de ani vilaiet otoman. La școala generală și apoi la liceu am tot învățat despre Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, foarte bine!, dar nimic despre comiții de Timișoara Pavel Chinezu și Ștefan Losonczy, despre condotierul Filippo Scolari, zis și Pippo Spano, general al regelui Sigismund, comite de Timiș și ban al Banatului de Severin, mort la Lipova în 1426 (…). Ne-am deprins cu „o istorie purificată etnic”, cum zicea cineva. Am moștenit, în prea mare măsură, viziunea romantică asupra istoriei, cu noi mereu în prim-plan, ca-n tehnica basoreliefului, sesizată de Tudor Vianu la Bălcescu, iar cu turcii încasând-o tot timpul în smârcurile din plan secund. Ce-i drept, Osman Aga o cam încasează.” (p. 90)
Foarte interesant este textul lui Viorel Marineasa despre răscoala lui Horea văzută prin ochii autorităților austro-ungare. Textul conține și un foarte interesant portret al liderului răsculaților făcut de un contemporan al evenimentului, care a avut privilegiul să îl viziteze pe Horea în celulă, înainte de execuție. Descris de acesta, Horea era „zvelt, de statură mijlocie, cu mustață scurtă, roșietică, nas mic și ascuțit, fața pistruiată și ciupită de vărsat” (p.78). Mărturisesc că am văzut chipuri ale lui Horea, dar mi-l imaginam altfel. Și mai interesant, după oribila sa execuție, străzile Vienei s-au umplut cu gravuri reprezentându-i pe capii răscoalei. Scrie Viorel Marineasa: „Cel mai bine s-au vândut lucrările lui Löshenkohl, dar au trecut peste așteptări și cele (horribile dictu!) executate de Jakob Adam, după cum relata Wiener Zeitung, dar și gazeta sibiană Siebenbürger Zeitung. Modelul vienez a fost preluat de alte orașe europene: Augsburg, Regensburg, Frankfurt, Praga. În Luxemburg se comercializa o stampă pe care artistul adăugase textul Horia Urss Rex Daciae.” (pp. 78-79) Iată cum un personaj prezentat în cărțile de istorie din perioada comunismului ca un mare erou al neamului, al cărui supliciu a îngrozit generații de elevi, a devenit un brand comercial în Europa Occidentală.
Viorel Marineasa și Daniel Vighi nu își propun să rescrie istoria României, nici măcar o istorie a Banatului. Demersul lor nu are nici cursivitate, nici rigoare științifică, deși, cel puțin articolele scrise de Viorel Marineasa conțin pedante bibliografii. Scopul lor este acela de a reda, cu uneltele prozei, tablouri din istoria Timișoarei și a Banatului, însoțite de ceea ce s-ar putea numi un aer al timpului. În plus ei încearcă să intuiască felul în care evenimentele respective au fost trăite de oamenii acelui timp, printre care se aflau strămoșii lor, dar nu își ascund nici trăirile lor, ale prozatorilor de azi. Se poate spune că faptele sunt trecute prin două filtre emoționale, ale contemporanilor evenimentului, dar și ale oamenilor prezentului.
Bifrons este, dincolo de incursiunile în istoria mai îndepărtată sau mai recentă a Banatului, și o carte a despărțirii de Daniel Vighi. Un om hâtru, mereu cu zâmbetul pe buze, imposibil de uitat de toți cei care au avut șansa să se bucure de umorul său sardonic și bonom în același timp (dacă se poate așa ceva), de spiritul său incisiv și de exprimarea plastică, valorificând de multe ori cuvintele unor vremuri demult apuse. Între el și Viorel Marineasa exista o afinitate umană și estetică îndelung exersată, ajunsă aproape de perfecțiune. Nu știu cum va merge colaborarea lui Viorel Marineasa cu Alexandru Potcoavă, îi doresc din suflet să fie una de succes, dar o echipă ca aceea cu Daniel Vighi nu cred că se va mai face prea curând.
După această ultimă colaborare între Viorel Marineasa și Daniel Vighi rămâne amintirea unei echipe de virtuozi care nu se va mai reuni niciodată în formula originală, așa cum nu se vor mai reuni cei patru membri ai formației The Beatles sau formația Phoenix. Vor rămâne în amintire ca o trupă mai simplă, formată dintr-un prim violonist și un broncaș cu un aer cvasi-popular, la care nu știi niciodată cine e prim violonist și cine broncaș, dar partitura sună întotdeauna impecabil. Ultima carte a lui Daniel Vighi este de ținut la căpătâi pentru ca în momentele de tristețe care vor veni să te poți bucura de spiritul său tonic. Mulțumim Viorel Marineasa și Daniel Vighi pentru acest ultim dar neprețuit.
Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Bifrons,
Editura Cartea Românească, București, 2025