- Nimic nu e întâmplător
Așa se intitulează un text de David Schwartz care se constituie la Teatrul Național din București într-o dezbatere dramatizată și dramatică în punctele de vârf despre o manie a vremurilor noastre, aceea așa ziselor tehnici de autodezvoltare spirituală, pornind de la „constelațiile familiale”, lansate acum vreo 40 de ani de un preot german. Un ecou al lumii care, mai ales după epidemia de covid, a primit aripi în refuzul tratamentelor medicale, a vaccinurilor, totul fiind înlocuit în mentalitatea aceasta obscură de recomandări precum respirațiile adânci, cu ochii spre cer, spre constelații etc. Jocul de-a „tu ești mama”, „tu ești tatăl”, indiferent de sexul celui astfel numit, celei astfel numite, întâmpină o ușoară rezistență, după care cei mai mulți se supun, își acceptă noul rol, o singură persoană refuzând să se supună dictatului facilitatoarei. Din cinci personaje, unul singur este deci disident. Mai precis o disidentă, în interpretarea convingătoare a actriței Ada Galeș. Cel care se detașează prin forța și nuanțele interpretării este Istvan Teglas, care e și el, la început, de partea obscurelor tehnici spirituale, dar evoluează spre un fel de disidență dramatică, tragică în cele din urmă, când moare și apare într-o postură cristică. Facilitatoarea Gora este interpretată corect de Crina Semciuc; Iuliana Moise e Olga, un personaj complex căruia îi desenează un profil credibil, Vicențiu, personajul cel mai supus e personificat de Ionuț Toader, iar Florentina Țilea o întruchipează cu siguranță și talent pe Camelia, persoana convinsă că aceste „Constelații” pot salva individul și lumea.
Spectacolul, regizat de autorul scenariului, David Schwarz, oferă actorilor posibilitățile pe care orice atelier (workshop dacă preferați) le pune la dispoziția participanților, iar cei din distribuția spectacolului cu Nimic nu e întâmplător reușesc să mențină trează atenția spectatorului, în ciuda aerului de dezbatere, uneori în limba de lemn a vremurilor pe care le trăim. Teatrul, se vede treaba, revine la rolul său educativ (oare?) pe care epoca modernă îl părăsise.
- Comedia erorilor
De la Teatrul Național la Nottara, pe același bulevard,; de la David Schwartz la Shakespeare. E drept, un Shakespeare mai pentru toți, Comedia erorilor fiind o piesă de început, unii o consideră chiar prima scrisă de marele maestru al teatrului mondial. În românește de George Volceanov, un shakespearolog cunoscut, regia artistică de Sânziana Stoican, scenografia de Valentin Vârlan, Lighting design de Cristi Niculescu. Piesa este parcă un exercițiu de qui pro quo destul de simplu, reluat ulterior, în piese mai complexe de mai târziu. Asta plăcea publicului, asta compunea tânărul Shakespeare; mai era până la Furtuna. Baza e confuzia pe care o naște existența a două perechi de gemeni. Doi gemeni Antifolus, aflați unul la Efes și unul la Siracuza, în urma unei furtuni pe mare, care i-a despărțit. Precum și alți doi gemeni, Dromio din Efes și Dromio din Siracuza, aceștia din urmă ca slugi, proveniți din același naufragiu. După modelul: un geamăn stăpân și un geamăn slugă. O curiozitate dificil de explicat este aceea că gemenii din fiecare pereche au același prenume. De aceea avem doi Antifolus și doi Dromio. Atunci când amândouă aceste perechi de gemeni se află, în același oraș, Siracuza, apare și vesela confuzie, datorită căreia actori din ambele poziții sociale își pot demonstra calitățile. Mai e și drama unui negustor, Egeon din Efes, arestat în Siracuza, conform unei legi care nu permitea unui negustor din Efes să facă negoț în Siracuza. Chiar dacă Egeon jurase că nu a venit să vândă și să cumpere acolo, suspiciunea nu înceta, iar pentru că nu putea plăti imensa amendă, era condamnat la moarte. Finalul e, desigur, o fericită regăsire a gemenilor care nu mai știau nimic unii de alții, ba, și mai mult, condamnatul Egeon se dovedește a fi chiar tatăl gemenilor-stăpâni, iar stareța Emilia din Siracuza se dovedește a fi pierduta lui soție și mama gemenilor-stăpâni. Cât despre gemenii-slugi, dar și amici ai stăpânilor lor, aceștia rămân doar cu regăsirea, părinții lor pierduți nu mai reapar.
Spectacolul Sânzianei Stoican are ritm, mișcare, o coregrafie alertă, scenele de altădată, așa numitele „cortine” din vremurile apuse ale începuturilor teatrului în Principatele Române, sunt despărțite sau dimpotrivă, legate de un fragment dintr-o piesă muzicală veselă de Mozart. Actorii au calitățile care-i fac potriviți pentru comedie, au mai demonstrat asta și în alte spectacole. Adrian Nicolae, în dublul rol al gemenilor-stăpâni, reușește schimbarea de atitudine cerută de cele două postúri, un comic promițător este Tudor Cucu Dumitrescu, în cei doi Dromio, Egeon, negustorul condamnat, dar și tată și soț fericit în final e interpretat de Mircea Teodorescu. Familia se reîntregește cu Emilia, stareța-soție și mamă de gemeni, care este interpretată credibil de Laura Vasiliu. Ana Radu în Adriana, soția lui Antifolus din Siracuza, face un rol plin de dinamism și forță comică, alături de Raluca Gheorghiu, în rolul surorii sale nemăritate, Luciana, care visează când liric, când rezonabil la căsătoria epocii, în care bărbatul poate să facă orice. În alte roluri: Rareș Adrici – Angelo; Ionuț Grama – Ducele Solinus, Baltazar, Doctorul Ciup; Alexandra Aga – Curtezana; Alexandru Mike Gheorghiu – al doilea negustor; Ion Grosu – Polițistul, Șeful Gărzii, temnicerul. Un rol de un comic îndrăcit face Crenguța Hariton în servitoarea Luci, care-i hărțuiește pe cei doi gemeni-slugi cu multă aplicație.
SPECTATOR