Spre deosebire de numeroși confrați depresivi, anxioși, vizitați de obsesii, Ion Cristofor e un spirit senin, cu un echilibru ce-și pune amprenta pe marea majoritate a textelor d-sale. Carpe diem i-ar putea fi deviza întrucât prezentul îi insuflă energia unei aderențe caracteristice care îl împiedică salutar de la imixtiuni într-un trecut doloric sau într-un viitor tensionat de imprevizibil. Totul pare a-i sta la îndemână grație instantaneului moral pe care-l cultivă oportun. Versurile dobândesc înfățișarea unor înregistrări pe viu, cu satisfacția trăirilor însoțite de succinte speculații. Nu o dată o contemplație subtil-naivă: „Câteva vrăbii își caută bucuroase/ firimiturile zilnice/ pe pervazul ferestrei orbului.// Păsărele flămânde/ freamătă în zăpada/ proaspăt căzută/ ca niște semne de punctuație/ în caietul unui copil/ ce tocmai învață să scrie.” (Vrăbii). Sau cu un ingenuu reflex mistic: „În cădere/ o frunză roșie/ vrea să-ți ia/ locul inimii.// Un bun început de/ noapte senină// Licuricii pâlpâie/ în ritmul primelor stele/ palpită în făpturi și în lucruri/ aceeași semnătură divină.” (Noiembrie). Sau înscriind constatarea multiplicării în conținut a capitalei clipe unice: „În aceeași clipă cineva moare/ în aceeași clipă cineva învie/ în aceeași clipă cineva umblă pe ape/ și cineva se îneacă.” (Cineva umblă pe ape).
Prezentul constituind garanția existențială imbatabilă, e firesc ca apelul la l’eternel retour să-l justifice: „E seară și cineva ne invită la cină/ frunzele din copaci sună ca arginții lui Iuda/ cocoșul din turn anunță miezul nopții.// E limpede acum pentru toți mesenii/ că istoria se repetă/ ca poeziile tale trase la indigo.” (La indigo). Pe această felice linie a unui prezent continuu poetul asociază diversele înfățișări ale cotidianului cu o bonomie în care îi citim prezența de martor benevol: „Astăzi mi-au dat întâlnire alunii din deal,/ teii și tufele galbene vizitate de toamnă,/ de veverița ce țopăia pe ramuri/ tot mai îngrijorată de goana norilor pe cer.” (O familie de pietre). Firește optimismul e inflorescent. Viziunea reconfortantă se extinde uneori și asupra temelor sumbre, cu tendința perceptibilă a unei recepții recuperatoare. Chiar moartea e tratată cu calm, cu un aer prevenitor estompând nuanța tragică: „Pe câmpul pustiu/ sufletele tinerilor soldați/ toamna// foșnesc ca frunzele de tutun/ întinse pe o sârmă la uscat.” (Toamnă). Dacă intră în scenă, răul e de cele mai multe ori ambiguu, inclus într-o imagistică în care predomină factorul pozitiv: „Un ev cu fața plină de bube/ s-a închis peste noapte/ ca magazinul de mărunțișuri din vecini (…) Și iată cum valurile mecanice/ ale unei mări din tinerețile tale/ rostogolesc de-a valma pe plajă/ cranii de regi, oase, cărți și monede de aur. (…) E ceasul în care un râu luminos îmi inundă odaia/ ca aurul părului tău.” (Un pactol de cuvinte).
Suferința apare pusă în cumpănă cu candoarea, cu seducția peisajului natural, cu transcendența: „Soarele bate o sabie pe nicovală/ vântul modelează din plastilină albastră un nor/ cât despre prietenul tău/ viermele/ doar el singurul este nemuritor.// Prin vitralii se aude un cor de copii/ ca îngerii cântă copiii ăștia în cor/ o trupă de copii orbi/ cu voci în formare/ se aude ușor.” (O după-amiază cu câteva cuie în palmă). Extazul produs de o imagine feminină e cu atât mai expresiv cu cât are loc într-un cadru domestic grijuliu precizat: „O femeie frumoasă ca un imperiu ruinat,/ proaspătă ca o catastrofă tocmai/ anunțată la televizor/ îți zâmbește de la geamul bucătăriei. (…) Căzut pe gânduri te întrebi doar/ dacă ai închis gazele la bucătărie.” (Iarba ne trimite scrisori). Neevitându-se nici mențiunea bordelului care beneficiază de un celest ornament: „Nici un om pe strada pustie/ doar felinarul roșu al bordelului/ luminează în ceață.// Și luna ca o mireasă/ plutește deasupra orașului.” (Ceață). Dar nivelul cel mai înalt al prezentului îl reprezintă transpoziția acestuia în fantastic. Poetul îl exersează nu ca pe un corectiv, ci ca pe o încununare a realului, un soi de aură ce i-o acordă juisarea proprie de-o remarcabilă prestanță expresivă: „Degetele mâinii tale/ sunt razele unui soare ascuns/ după copacul ce tocmai îi aduce pe cei morți/ la lumină.// În frunzele lui se scaldă cuvântul dintâi/ o pasăre oglindită în râu.” (Soare ascuns). Text dedicat cu generozitate confratelui Mircea Moț.
Un paradox caracterizează personalitatea lui George Drăghescu. Actor de profesie, așadar înclinat spre degajare, gesticulație amplă, cursivitate verbală, acesta preferă în postură de poet expresivitatea concentrată. Cultivă texte laconice, strânse în ele însele aidoma unui pumn, economia formală împinsă la maximum, însoțită de-o eliberare lăuntrică, de-o deschidere vizionară. Postura omului de teatru care prin condiția sa se oferă publicului e astfel concurată de o dispoziție opusă, cea de introspectiv. Retractil, închis în intimă procesare contemplativă și analitică, poetul pare a indica o despărțire de identitatea sa actoricească. Nu fără a interveni o insatisfacție de sine mocnită, însă nu o dată chiar adusă la suprafață. Poezia inițială a volumului pe care-l avem acum în vedere e o autorecomandare elocventă în acest sens: „Nici o stâncă nu e mai singură/ decât mine./ O stâncă e bântuită/ de furtuni,/ de secetă,/ de minuni./ Eu sunt bântuit/ de gânduri,/ de rânduri,/ de sunete de scânduri.” (Singurătatea). Tentativele de redresare apar ratate: „Am urcat într-un tren/ care venea de nicăieri./ Un tren cu himere,/ fără halte, fără gări./ Eram singur printre himere./ M-am speriat și-am încercat/ să sar din tren,/ dar îngerul meu păzitor/ a blocat ușile./ Glasul roților de tren/ a răgușit.” (Trenul cu himere). Uneori deznădejdea e disimulată de o ironie timidă: „M-a zdrobit Timpul/ pe picioare,/ pe inimă,/ pe izvoare;/ mi-au zburat anii,/ neprietenii, nedușmanii./ Unde să m-ascund?/ În pământ,/ poate mă apără/ vreun sfânt!” (Cronofobie). Asistăm la o serie de asocieri menite a multiplica și a nuanța stilistic dispoziția funciară: „Pe un cui ruginit/ atârnă o icoană./ Rugăciunea mea o mișcă/ sau cutremurul/ de fiecare zi?!”. Sau: „Dintr-o scoică/ un copil vrea să scoată/ marea cu-n băț.” Sau: „O cioară în parc/ îmi caută norocul./ Norocul e negru,/ nu mi-l găsește.” O măruntă schimbare răstoarnă fenomenul mitic: „Am numărat cărămizile/ să aflu unde/ a fost zidită Ana./ Lipsea o cărămidă;/ Ana lui Manole/ evadase în cer/ cu legendă cu tot.” (Zidul).
La un moment dat o himerică răzvrătire indirectă: „Într-o zi de vară/ am numărat/ Stelele de pe cer./ Le-am adunat,/ le-am înmulțit,/ le-am împărțit,/ până cerul s-a răzvrătit.” Câte o rugăciune relevă fundalul de credință al insațiabilei căutări de sine: „Doamne, dă-mi o scară,/ ca să cobor în abisul meu/ unde nu sunt EU!” (Oarecum, psalm III). Ca și: „Între mine și lume/ este un zid./ Zidește-mă, Doamne în zid/ să nu se dărâme!” (Oarecum, psalm IV). Aforismele înfățișează la rândul lor aceeași natură a unor antinomii irezolvabile, mixturi ale declinului și redresării relative, cu alură dramatic-concluzivă: „Sunt imoral în fața lumii în care trăiesc. În fața lumii abstracte, am șansa să fiu moral.” Ori: „X, din lașitate, joacă atât de bine rolul omului bun!” Ori: „Adevărata ratare este atunci când îți faci un piedestal în ființa ta și nu-l poți atinge.” Ori: „Ochii lăuntrici nu orbesc niciodată.” Ori: „Nu forțați destinul! Destinul e fragil, cedează vanităților.” Ori: „Tristețea unui câine pe maidan este aproape de Dumnezeu. Ori: „Am găsit secretul timidității mele: mă întâlnesc prea des cu mine însumi și nu am timp să comunic cu lumea.” Actor atipic, George Drăghescu posedă un ireductibil temperament de poet. Manifestarea acestuia constituie rolul pe care-l adoptă în viață.
Ion Cristofor, Peștele de sticlă, Editura Napoca Star, 2024
George Drăghescu, Singur printre himere, Editura Pim, 2025