Simt de multă vreme nevoia de a scrie despre Erri de Luca (născut la Napoli, în 1950), un prozator și poet (care și-a câștigat relativ târziu, în 1989, accidental, după propriile spuse, statutul de scriitor, prin publicarea unei prime cărți autobiografice, Nu aici, nu acum). Mi se pare, pe de o parte, o sarcină de la care nu mă pot sustrage, iar pe de altă parte o datorie extrem de plăcută. Erri de Luca și-a început „cariera” literară (ghilimelele indică aici nepotrivirea totală a traiectoriei sale cu acest termen de marketing, larg folosit în ultimele decenii) printr-o implicare concretă în conflictele politice ale Italiei anilor 1960-‘70, militând în gruparea de extremă stângă Lotta Continua. S-a îndepărtat însă de angajamentul politic în momentul în care o parte din foștii lui camarazi au ales calea terorismului, preferând să devină muncitor necalificat în construcții, în ciuda preocupărilor sale intelectuale cu totul ieșite din comun. A lucrat în construcții aproape douăzeci de ani, din 1976 până în 1996, (din care șapte ani după ce publicase prima carte) în Italia, dar și în Franța pentru o scurtă perioadă, ca travailleur immigré.
Tatăl său, Aldo, militar de profesie, ofițer în al doilea război mondial, însă cititor frenetic și iubitor de poezie, nu a condamnat niciodată angajamentul politic al fiului său. Mai mult decât atât, a acceptat să ascundă în propria casă, timp de mai mulți ani, militanți din Lotta Continua urmăriți cu mandate de arestare din motive politice. Făcuse acest lucru deși, ca om dedicat respectului legii, dorise mai presus de toate a fi bun cetățean într-un oraș atât de turbulent ca Napoli. Dintr-un capitol (Variantă de parabolă) al cărții sale din 2015, Plusul și minusul, despre părinții lui, unde Erri de Luca îi numește pentru prima și unica dată „magnificii mei părinți”, aflăm de asemenea că tatăl său citise și păstrase cotidianul publicat de gruparea politică a fiului său. Citez fraza plină de emoție cu care Erri de Luca descrie relația cu tatăl său: „Nu eu am revenit spre el, ci el a vrut să meargă pe urmele mele și să-mi afle motivele, ceea ce are o mai mare valoare”.
Iată și cum își descria tatăl într-un poem intitulat „Numele său: Aldo de Luca”, din volumul L’Ospite incallito (Oaspetele incorigibil), publicat în 2008, cu câțiva ani înainte de a scrie fraza citată mai sus:
„E stato un uomo assorto, da lasciare in pace,
seguiva una sua rettitudine
che non è l’angolo retto di una schiena,
ma acuto, contro vento.
Ho esitato a fare come lui, poi ho seguito
la sua condotta, buona per distratti :
la disonestà hanno bisogno di concentrazione.
Di sé non raccontava, so di lui quello che ho visto.
Di me smozzico storie che poi porto al mercato.
Non ha commesso niente, io si, facendo in nome di.”
(Era un om îngândurat, l-ai fi lăsat în pace
el își urma rigoarea lui
care nu este unghiul drept al unui spate,
ci înverșunat, rezistând vântului.
Am ezitat să fiu ca el, apoi am urmat
purtarea lui, bună pentru distrați:
necinstea are nevoie de concentrare.
Despre el nu spunea nimic, știu doar ce am văzut
Din mine decupez povestiri, apoi le duc la piață.
El n-a făcut nimic, eu da, acționând în numele”)
Ultimul vers e important în măsura în care e un fel de concluzie, o mărturisire a vinovăției resimțite față de tatăl său pentru rătăcirea ideologică din anii angajamentului politic.
Relația paradoxală cu părintele se explică însă într-o mare măsură și prin surprinzătoarea evoluție intelectuală și spirituală a poetului, scriitorului și eseistului care a devenit Erri de Luca, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut. Încă din perioada când lucra ca muncitor în construcții, el a început să studieze cu egală atenție Evanghelia și Biblia ebraică, după ce a învățat singur limba ebraică și a publicat, până în 2018, nouă volume (reprezentând aproape o treime din opera sa) de scurte eseuri și narațiuni inspirate de personaje și întâmplări din cele două cărți, pe care el le numește, fără să stabilească vreo ierarhie între ele, Scrieri Sfinte. Dar iată ce scrie Erri de Luca despre Biblia ebraică. Ea este „mama sacrului. Nu simt că aparțin nici unui popor sau comunitate, dar acestei cărți da, ei îi aparțin”. Henri Godard, specialist în literatura franceză a secolului XX, autor al unor studii despre Céline, Giono, Malraux și Queneau, a sintetizat astfel demersul lui Erri de Luca (acesta fiind și singurul scriitor din afara Franței de care s-a ocupat): „Întrebarea fondatoare a întregii opere și principiul coerenței sale sunt mereu pentru De Luca aceea de a afla dacă aparține vreunei comunități, și cărei anume.” (in Henri Godard, Erri de Luca – Entre Naples et la Bible, Gallimard, 2018)
Accesul direct al lui Erri de Luca la textele sacre se manifestă cum nu se poate mai concret. El are obiceiul să aleagă în fiecare dimineață, la întâmplare, câte o frază din Evanghelie sau din Biblia ebraică, pe care o numește cu numele ei originar, Mikra, adică Lectură. Această frază, mereu reluată, e meditată de dimineață până seara târziu, ca o formă de rezistență împotriva uzurii cotidianului. Și nu este de mirare că meditația zilnică a unui verset diferit a fost inaugurată de Erri de Luca, mai întâi ca un mijloc de a se ridica deasupra monotoniei și oboselii muncii de șantier. „Atâta vreme cât pot, în fiecare zi, să meditez măcar un singur rând din aceste Scrieri, reușesc să nu mă îndepărtez de surpriza de a fi viu.”, precizează inventatorul acestui ritual. Surpriza despre care e vorba aici, ca sursă a oricărei întrebări susceptibile de a găsi un sens vieții, cere însă, în viziunea lui Erri de Luca, pentru a putea fi păstrată, o trimitere spre altceva decât spre ea însăși. În viața lui acest altceva este sacrul de care se apropie, zi de zi, deschizând Scrierile sfinte.
Acumulând paradoxurile, Erri de Luca își mărturisește în același timp necredința, într-una dintre ultimele cărți din seria biblică, din 1997, intitulată Prima oră: „Nu pot spune că sunt ateu. […] Sunt un om care nu crede. […] Dumnezeu nu este o experiență, el nu este demonstrabil, dar viața celor care cred, comunitatea credincioșilor, aceea da, este o experiență.’’
Ne amintim de căutarea repetitivă și fără răspuns definitiv a unei comunități (vezi Henri Godard, supra), ca problematică fondatoare a întregii sale opere. Dificultatea de a face parte din comunitatea credincioșilor este atribuită de Erri de Luca unor obstacole personale pe care le definise deja în prefața primului său volum din seria biblică, Un nuage comme tapis (Un nor drept covor), apărut în 1991. Primul obstacol este propria incapacitate de a se imagina adresându-se lui Dumnezeu la persoana a doua, «tu»-ul fiind ceea ce îi deosebește pe credincioși de ceilalți. Erri de Luca e convins de existența acestui semn indicator al credinței, dar, scrie el: „rămân un om care vorbește de Dumnezeu la persoana a treia”.
În al doilea rând ceea ce îl împiedică să creadă este refuzul ideii unei iertări posibile de către Dumnezeu a răului comis, care este în tradiția iudeo-creștină un act fundamental de credință. („În viața mea există un prag al impardonabilului, al iremediabilului. Nu pot admite să fiu iertat, nu știu să iert ce a fost comis.”)
Refăcând drumul parcurs în aceste pagini, Erri de Luca ar putea fi privit doar ca un agnostic care își trăiește necredința cu un sentiment profund de frustrare. Contactul cu cei care cred este însă pentru el un mijloc de a se apropia de Dumnezeu. În cartea sa din 1994 En haut à gauche (Sus la stânga), Erri de Luca își asumă această cale deturnată spre Dumnezeu, împrumutând vocea tatălui său muribund: „Credința altora mi-a fost suficientă. În câteva dintre aceste vieți am văzut amprenta digitală a lui Dumnezeu, așa cum o poți găsi în cărțile sacre ale credo-ului lor. Sunt un martor indirect, nu am văzut ursul, dar i-am găsit urmele, un stup devastat, pe scurt semnele unei treceri.’’
(Va urma)