Aflăm, cu uimire moderată pentru că ne-am dat seama după prețuri, că inflația în luna septembrie a fost circa 10 %. Mai precis, 9,88 %. Cât despre promisiuni pentru tot mai bine și mai bine, astea nu costă nimic, așa că, în cazul lor, inflația e zero.
Dar să nu ne iluzionăm că inflația se oprește aici, deși, aici atinge rău pe toată lumea. Există însă și inflații în alte „domenii de activitate”, cum ar spune un funcționar onest. Pe anumiți oameni, cei care se cred „de cultură”, cazul nostru, al unei reviste centenare și ceva, îi lovește și o altă inflație, aceea în așa numita, azi, creativitate. Cum se știe, mai există persoane, chiar în cea mai pragmatico-mercantilă societate, care visează, iubesc, își amintesc de una de alta, de un amor sau de altul, sunt nostalgici (nu neapărat după „iepoca de aur”), sunt melancolici, iar printre aceștia, unii nu se limitează la momentul de reverie mai mult sau mai puțin trează, de melancolie mai mult sau mai puțin sinceră, ci au și câte o inițiativă grafică. Adică își amintesc că și Alecsandri, că și Eminescu, Șt. O. Iosif sau Coșbuc trebuie să fi trăit astfel de reverii și uite că li s-au păstrat numele și operele. Și, cum toți ar vrea să li se mai știe numele și postum, se apucă să scrie. Pare mai ușor de scris poezele. O parte dintre acești poeți, atenți doar la sentimente și mai puțin calificați pentru substanța poeziei epocii în care trăiesc, se pun pe treabă. Și scriu. Deseori rezultatele, eventual rimate, bat înspre începuturile poeziei românești, se luptă cu Ienăchiță Văcărescu, ori cu poeți ceva mai evoluați, Coșbuc, Goga și alții. Că eventualii cititori se găsesc printre aceia care recunosc imediat modelul – de obicei calchiat fără elanul și trăirea poetică a originalului – nu-i împiedică pe noii poeți cu aer pașoptist să publice. Cărți, deoarece revistele sunt trecătoare, iar în zilele noastre există destule edituri unde dai banul și iese cartea, indiferent de valoarea ei literară. Pe internet, titlul de scriitor și-l poate acorda oricine. Nenumărate personaje se prezintă așa: sunt scriitorul… și urmează un nume. De obicei, oamenii cu oarecare obraz așteptau să le spună alții că sunt scriitori. Ce-i drept, acum, se găsesc și alții care, la reciprocitate, într-un fel de troc, îndeplinesc și această exigență (sic!). Pentru că, în vremile noastre de libertate absolută, oricine poate spune orice, se poate constitui în orice, acești creatori de maculatură distructivă de păduri decid după propriile puteri intelectuale și după propriile interese ce e valoarea și ce nu e. Și cum „calul râios găsește copaciul scorțos”, ca să citez un cronicar de-acum câteva secole, poetul sau prozatorul neinspirat, pe scurt fără talent, găsește imediat un critic pentru a-i trage o „cronică literară” de trimis, deseori chiar de autorul cronicat, la vreo revistă. Dacă ai avea timp să citești mulțimea de stupidități ce se pun sub eticheta nemeritată de „cronică literară”, ai putea constata inflația de versuri care-și zic poezie. Ei, aici e, mă tem, imposibil de stabilit cifra inflației pe septembrie, sau pe vreo altă lună, sau pe vreun an, pentru că statisticile sunt neputincioase.
Unii dintre poeții pre-eminescieni ca inabilitate a versului și care s-ar instala foarte bine în pamfletul lui Titu Maiorescu împotriva „beției de cuvinte”, sunt pensionari rămași brusc fără treabă. Ei încep să-și retrăiască viața emoțională, câtă a fost, oricum trecută și decid că poezia o va cuprinde și o va exprima. Numai că: e greu, dacă nu imposibil, să mai descrii ceva trăit sau visat în secolul XX sau chiar în următorul, cu abilitățile lingvistico-poetice ale altei epoci, dinainte de Eminescu. Și, mai ales, dacă n-ai simțit îndemnul decât atunci când altă soluție de cheltuire a timpului nu găseai. Și acești versificatori nici măcar nu încearcă să reconstituie un trecut uitat al istoriei și istoriei poeziei, ci pur și simplu… dar ce să mai spun, așa cum unii cred că viața lor e un roman, sau materialul propice pentru o asemenea construcție, așa alții cred că tot ce simt e poezie de-a gata. Or, nimic nu e de-a gata și nici ușor pe Pământ, așa cum spune Lucian Blaga: „…căci roua e sudoarea privighetorilor/ ce s-au ostenit toată noaptea cântând.”
Și iată cum inflația crește, crește în această zonă vag culturală și nimeni nu e în stare să o cuantifice.
Cineva declara, acum câteva decenii, că poți fi luat în seamă ca poet doar dacă și pentru ce scrii după 18 ani, căci înainte poezia e, de multe ori, echivalentă cu o erupție puberală de coșuri. Acum ar cam fi venit, poate, vremea să nu mai fie luată în seamă decât poezia celor care au cutezat și înainte de vârsta finală. Desigur, așa cum există excepții în partea întâi, vezi cazul Rimbaud, există și la capătul celălalt, vezi cazul Nina Berberova. Dar cum nici tinerețea nu e o garanție a valorii, nici bătrânețea nu e. Inflația poate acționa la ambele capete, mărind confuzia.